Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!

Vin dintr-o țară depărtată,

Pe care harta n-o arată...

Sunt obosit, aș vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg

Tot înainte, înainte!

Cu-aceeași întrebare-n minte:

De unde viu și unde merg?

Și barca-mi nu mai e la fel,

Iar pânzele-i imaculate,

De la plecare, sunt pătate,

Ca și o masă de hotel,

O mânam eu sau mă ducea

În voia vântului tot anul?

Eram sau nu eu căpitanul

Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas:

Țara nădejdii-n depărtare,

Mi se părea atât de mare

Și-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă turbură, mâhnit,

Ca un ecou de harfă spartă:

E visul meu neîmplinit,

E idealul meu de artă!

În goana lui, izbit de stânci,

Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,

Pe inimă c-o floare moartă,

S-ascunză rănile-i adânci.

Și-acum, în drumul spre mormânt,

Privind amurgul arămiu,

Când simt ce-aș fi putut să fiu,

Mă-nduioșez văzând ce sunt...