Pădurea vestejită în stânga mea coboară,

Și-n dreapta, o colină se suie către zări,

Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară.

E toamnă pe sfârșite. Pe drum și pe cărări

Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă

Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.

Trosnește câte-o cracă și-n umbră cade moartă;

Săracul o să aibă la iarnă uscături:

Natura se-ngrijește cu milă d-a lui soartă.

O, fire nențeleasă, cum inima ne-o furi

Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,

Tu, care, dintr-un mugur, dai viață la păduri!

Știi, oare, ce duioasă și tristă mângâiere

E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim

În frunza care naște și-n frunza care piere?

Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!