Ai vrut să viu, și am revenit.

Căsuța albă mă primește

Zâmbind din pragu-i înflorit.

Și lacul, care oglindește

Un colț din cerul infinit,

Mă recunoaște, deși chipul

Mi-l văd în ape-mbătrânit!

Uite, cireșii din livadă,

Din umbra-n care stau pitiți,

Ce blând s-apleacă să mă vadă!

O, câte crăci le-am rupt cu zmeul,

Cu câte pietre-n ei n-am dat,

Dar toate toamnele trecute

O primăvară le-a-ngropat!

Și câinele de lângă vatră,

Bătrân și el, m-a-ntâmpinat

Neliniștit, dar nu mă latră.

Pădurea, parcă de aramă

În toamna care s-a lăsat,

Pe glasul vântului mă cheamă.

Ca niște păsări ostenite

Se strâng un stol de amintiri,

Și-un val de tainice simțiri

În ochi o lacrimă-mi trimite...

Podoaba florilor e moartă,

Dar tot e veselă grădina

Amurgu-și tremură lumina

În frunza duzilor din poartă.

Aici e bine. Simt că viața

Mi-ar curge lină și cuminte;

Aici e bine. Mă simt tânăr

Naiv și bun ca mai-nainte.

Da, tot mi-e scump aicea: casa,

Grădina, câmpul și pădurea.

Dar ce gând rău îmi strigă-n taină:

Că fericirea e aiurea?!