O! corbi siniștri, vă iubesc;

Voi, ce pe-al iernii alb lințoliu

Cădeți în stoluri ce-ngrozesc

Ca niște pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre

De ciocli aveți ceva de gală,

Și-n croncănitul vostru râde

O ironie triumfală!

Dușmani cetăților banale,

Prin vechi ruini v-adăpostiți,

Și sub disprețul vostru rece

O lume-ntreagă-nvăluiți.

Dacă vă mușcă foamea, -ntocmai

Ca feudalii castelani,

Vă năpustiți pe avuția

Muncită-a bieților țărani.

Și negrul vostru e simbolic;

E doliul ce-ndurător

Purtați victimelor căzute

Sub ciocul vostru hrăpitor.

Chiar Edgar Poe, în cinstea voastră,

A scris balada-ntunecată

Al cărei laitmotiv e tristul

Și-ngrozitorul: niciodată!

O, corb sinistru, al meu suflet

Scârbit de lupte și de jale

E-atras de doliul sarcastic

Ce-l poartă aripile tale!

Și-aș vrea pentru-a scăpa de viața

Sugrumătoare a cetății

Să deviu regele ruinei,

Al păcii și-al singurătății.