Tu care porți spre cimitir

Când jerbe mari de trandafiri,

Când albe crizanteme,

De nu te-ai teme

Și n-ai avea de moarte frică,

Ai șterge lacrima ce-ți pică

Și-ai scutura în vântul serii

Florile durerii,

Simțind că-n darul ce le porți

E viața vie din cei morți.

Tu nici nu crezi

Că cei pe care mergi să-i vezi

Etern într-înșii n-au avut

Decât al corpurilor lut.

În ei pe tine te iubești:

Cu toată fața ta cea tristă

Și-nduioșările din glas,

Din al lor suflet n-a rămas

Decât durerea-ți egoistă:

Tu nici nu crezi

Că cei pe care mergi să-i vezi,

Chiar de-i iubești,

De-i plângi, pe tine te jelești.

Dar ei sunt morți ca trupul lor

De care ochii jalnici fug,

Iar din smintitul tău amor

Și-atâtea vise mincinoase

Azi ce mai e? un pumn de oase,

Un pumn de oase-ntr-un cosciug...

Dar soarele ce moare, încă

Mai râde-n pomii înfrunziți,

Și-n seara clară și adâncă

Mai cântă râul: auziți!

O, voi ce mai trăiți o clipă

În ritmul vieții și-al iubirii

Lăsați pe morți în groapa lor

Să-ndeplinească legea firii.

Și voi, în pripă,

Sorbind mirosul primăverii,

Din vântul care mișcă merii

Înfloriți,

Veți bănui într-o aripă

De pasăre ce trece

Ca un fior,

În umbra unui nor,

În picul rar de ploaie rece,

În vânt când mișcă trandafirii,

Că morții voștri din mormânt

Sunt: apă, umbră, floare, vânt!