Coboară seara peste câmpuri

Cu ceața ei de toamnă. Mie

Îmi clocotesc în minte gânduri

De umbră și melancolie.

Cu ochii umezi, de la muncă,

Spre sat vin boii în cirezi.

Ce searbădă și goală-i viața,

Ce van e visu-n care crezi!

Ce de mai zbuciume și ură,

Ce chin, ce lupte fărde rost!

Dar într-o clipă moartea ninge

Uitare peste tot ce-a fost.

Nimic din tot n-o să rămână,

Din gând, din visul tău gigant...

Ce-ai plăsmuit a fost țărână,

Părere, umbră și neant!

Și tu, fantomă de o clipă,

Privind la lună, stele, cer,

Te-nalță-n ura ta și țipă

Blestemul celor care pier!

Dar pe când sufletul meu geme

În prada groaznicei torturi,

Senină, noaptea se așterne

Pe deal, pe câmpuri și păduri!

Iar taina stelelor te-mbie

La gânduri pașnice și clare;

Și-ncet, încet îți schimbă ura

În umilită adorare.

Și-adânc pătruns de sfânta lege

Ce-aprinde aștri-n golul boltei,

De-odată sufletu-nțelege

Deșertăciunile revoltei.

Și trist, dar liniștit, ascultă,

Setos de vraja mângâierii,

Cum cade dulce peste câmpuri

Armoniosul imn al serii...