Legile eterne

Isus dormea. Pe valuri urla o vijelie

Și-apostolii văzându-l dormind nepăsător,

Priveau cu înfiorare când cerul în mânie,

Când apa, zbuciumată ca sufletele lor.

Lopețile scăpară din mâinile-obosite

Și barca fără cârmă, prin haos lunecând,

Pe chipurile pale de groază chinuite

Cădea lumina stinsă a ultimului gând.

Isus dormea. Și spaima cât apa de adâncă

Îi prefăcuse în biete năluci de țintirim,

Și îndârjiți pe somnu-i ce nu zburase încă,

Apostolii strigară: Stăpâne, -o să pierim!

Dar El deschise ochii. Privirea de lumină

Asupră-le o clipă seninu-și revărsa.

Și dulcea ei blândețe pe valuri când se-nclină,

Ce pace peste inimi și ape se lăsa!...

Și noi, munciți de groaza atâtor nențelesuri,

Ne rătăcim pe marea gândirilor adânci,

Luptăm cu vijelia eternelor eresuri,

Bărci searbede, izbite de maluri și de stânci.

Aici orbiți d-un fulger, aici prin întuneric,

Ne zbatem spre o țintă ce-n vis o-ntrezărim.

Ani lungi ne minte umbra amorului himeric

Și-n veci ne chinuiește durerea că murim.

E calm doar înțeleptul. Doar El din norul ceții

Privirea liniștită pe valuri și-o așterne,

Știind că peste oameni, pe gând, pe clipa vieții

Se lasă pacea largă a legilor eterne.

Share on Twitter Share on Facebook