Aruncați-mi o privire-ndurătoare!

Biet volum, uitat de vreme și de lume,

Fără scoarțe, fără titlu, fără nume...

Sunt ruina unui secol care moare.

Poate sunt o carte dulce și intimă,

Unde jalea unui suflet se răsfrânge,

Poezia dureroasă care plânge

O iubire nențeleasă și sublimă?

Am fost scrisă-n ceasuri albe de veghere,

În genunchi lângă mormântul unei mame;

Poate sunt dezlănțuirea unei drame

Prinsă-n ritmul unui cântec de durere?

Cine știe câte lacrimi de fecioară

N-au sorbit aceste pagini altădată...

Câte inimi n-a făcut oare să bată

Versul meu ce plânge trist ca o vioară?

Aruncați-mi o privire-ndurătoare,

Cel puțin de-nduioșare la gândirea

Că în mine îngropatu-și-a simțirea

O ființă, o nălucă trecătoare!