III

Dimineaţa mă întorsei în oraş, o dată cu mulţimea de oameni, în timp ce în depărtare răsunau încă bubuituri şi vuiete. Peste tot oamenii alergau şi cărau baloturi. Asfaltul bulevardelor era plin de găuri, de covoare de frunze, de băltoace de apă. Parcă bătuse piatra, în lumina clară pârâiau, roşii şi impudice, ultimele incendii. Ca întotdeauna, şcoala era neatinsă. Mă primi bătrânul Domenico, nerăbdător să se ducă să vadă dezastrul. Mai trecuse o dată, înaintea zorilor, la încetarea alarmei, la ora când toţi pleacă şi toţi se ivesc pe neaşteptate, când câte un cârciumar întredeschide uşa ca să se strecoare lumina (oricum, sunt pretutindeni mari incendii) şi poţi să bei ceva şi îţi face plăcere să te întâlneşti cu cineva, îmi povesti cum a fost noaptea în adăpostul nostru, în care el dormea. Nici o lecţie pentru azi, se înţelege. De altfel şi tramvaiele se opriseră, cu uşile larg deschise şi pustii, acolo unde le surprinsese sfârşitul lumii. Toate firele erau rupte. Toate zidurile mânjite ca de aripa înnebunită a unei păsări de foc.

— Nenorocită stradă, nu trece nimeni, repeta Domenico. Secretara n-a apărut încă. Nici Fellini. Nu poţi să afli nimic.

Trecu un biciclist care, ţinând piciorul pe pământ, ne spuse că oraşul era distrus cu desăvârşire.

— Sunt mii de morţi, ne spuse. Au făcut gara una cu pământul, au ars pieţele. Au spus la radio că se întorc diseară. Şi fugi pedalând, fără să privească înapoi.

— Ăsta are limbă lungă, mormăi Domenico. Nu-l înţeleg pe Fellini. De obicei la ora asta e aici.

Strada noastră era într-adevăr solitară şi liniştită. Pâlcul de arbori din curtea liceului încingea ca o ghirlandă zidul înalt, ca într-o grădină de provincie. Aici nu ajungeau nici măcar zgomotele obişnuite, huruitul tramvaielor, vocile omeneşti. Părea ceva din alte timpuri să nu auzi tropăitul paşilor de copii în dimineaţa aceea. Era de necrezut ca în întunericul nopţii să se dezlănţuie sfârşitul lumii chiar şi pe cerul acela calm dintre case. Îi spusei lui Domenico să plece, dacă voia, să-l caute pe Fellini. Aveam să rămân în camera portarului să-l aştept.

Îmi petrecui o parte a dimineţii aranjând catalogul pentru apropiatele rezultate de sfârşit de an.

Făceam mediile, scriam aprecieri. Din când în când înălţăm capul spre coridor, spre sălile goale. Mă gândeam la femeile care văd de un mort, îl spală şi îl îmbracă, într-o clipă cerul putea din nou să mugească, să se aprindă, şi din şcoală să nu rămână decât o groapă adâncă. Doar viaţa, simpla viaţă avea importanţă. Cataloagele, şcolile şi cadavrele erau lucruri ştiute dinainte.

Şoptind în linişte numele copiilor, mă simţeam ca o bătrână care mormăie rugăciuni. Surâdeam. Le revedeam chipurile. Muriseră azi-noapte oare? Bucuria lor de a doua zi după un bombardament – vacanţa aşteptată, noutatea, dezordinea – semăna cu plăcerea mea de a fugi în fiecare seară de alarme, de a mă regăsi în camera proaspătă, de a mă întinde pe pat fără grijă. Puteam să râd de inconştienţa lor? Toţi eram inconştienţi în acest război, pentru noi toţi aceste evenimente înspăimântătoare deveniseră banale, cotidiene, neplăcute. Cine le mai lua în serios şi spunea „e război”, acela era mai rău: era un amăgit, un mutilat. 20

Şi totuşi, azi-noapte cineva murise. Dacă nu mii, măcar câteva zeci. Era destul. Mă gândeam la oamenii care rămâneau în oraş. Mă gândeam la Cate. Îmi intrase în cap că ea nu urca acolo, sus, în fiecare seară. Parcă auzisem ceva în acest sens, în curte, şi într-adevăr, de când cu alarma aceea nu mai cântaseră. Mă întrebai dacă aveam să-i spun ceva, dacă mă temeam de ceva din partea ei. Mi se părea că regret doar întunericul acela, atmosfera aceea de casă şi de pădure, vocile tinere, noutatea. Cine ştie dacă în noaptea aceea Cate nu cântase împreună cu ceilalţi. Dacă nu s-a întâmplat nimic, mă gândii, diseară se întorc sus.

Sună telefonul. Era tatăl unui copil. Voia să ştie dacă într-adevăr nu se ţineau lecţii. Ce dezastru azi-noapte. Dacă toţi profesorii şi domnul director erau cu toţii sănătoşi şi nevătămaţi. Dacă fiul lui învăţa la fizică. Fireşte, războiul e război. Să am răbdare. Trebuie să înţeleg şi să ajut familiile. Cu mult respect şi să-l scuz.

Din clipa aceasta telefonul nu mai avu pace. Telefonară copii, telefonară câţiva colegi şi secretara. Telefona Fellini, din infern.

— Funcţionează? Spuse mirat.

Simţii strâmbătura de nemulţumire care îi schimonosea faţa.

— Nu e nimeni la poartă, ce-ţi închipui? Că-i sărbătoare? Vino numaidecât să-i dai o mână de ajutor lui Domenico.

Am închis. Am ieşit afară. Nu voiam să mai răspund. După o noapte ca aceea, totul era ridicol.

Sfârşii dimineaţa hoinărind, în neorânduială şi în soare. Unii alergau, alţii priveau. Din casele dărâmate se înălţa fumul. Răspântiile erau blocate. Sus, printre zidurile năruite, covoare şi lighene atârnau la soare. Nu totdeauna era uşor să deosebeşti ruinele vechi de cele noi. Se observa efectul de ansamblu şi se credea că o bombă nu cade niciodată unde a căzut prima. Biciclişti curioşi, transpiraţi, puneau piciorul pe pământ, priveau şi apoi plecau din nou la alte spectacole asemănătoare, îi însufleţea o dragoste nestinsă pentru aproapele lor. Pe trotuare, acolo unde se întinsese pârjolul, se îngrămădeau copii, saltele, mobile distruse. Era de ajuns o bătrână pentru a goli o locuinţă. Oamenii priveau. Din când în când cercetam cerul.

Era ciudat să vezi soldaţii. Când treceau în patrule, cu lopată şi cască, ştiam că se duceau să dezgroape adăposturile, să scoată morţii şi pe cei vii, şi am fi vrut să-i îndemnăm, să le strigăm să alerge, să dea zor, ce naiba! De altceva nu erau buni, ne spuneam între noi. Războiul oricum era pierdut, se ştia. Dar soldaţii mărşăluiau încet, ocoleau gropile, se întorceau şi ei să arunce o privire caselor. Când trecea câte o femeie frumuşică, o salutau în cor. Soldaţii erau singurii care mai observau că femeile existau încă. În oraşul răscolit, şi mereu în alertă, nimeni nu mai privea femeile ca odinioară, nimeni nu le urmărea, nici măcar în rochiile de vară, nici chiar dacă râdeau. Şi în această privinţă, eu prevăzusem războiul! Pentru mine acest risc încetase de un timp. Dacă mai aveam încă dorinţe, nu mai aveam iluzii.

Într-o cafenea în care am citit un ziar – apăreau încă ziarele – clienţii îşi vorbeau în şoaptă. Ziarul spunea că războiul era cumplit, dar era un lucru în întregime al nostru, făcut din credinţă şi din pasiune, ultima bogăţie care ne mai rămânea. Se întâmplase că bombele căzuseră şi deasupra Romei, distrugând o biserică, pângărind morminte. Acest fapt îi angaja şi pe cei morţi, era cel din urmă dintr-un şir de orori care indignaseră toată omenirea civilizată. Trebuia să credem în această ultimă insultă. Se ajunsese la un punct în care lucrurile nu puteau să meargă mai rău. Inamicul îşi pierdea capul. 22

Un client pe care-l cunoşteam, un bărbat gras şi jovial, spuse că, în fond, războiul acesta era ca şi câştigat.

— Mă uit înjur, şi ce văd? Striga. Trenuri pline, comerţ angro, bursă neagră şi bani. Hotelurile lucrează, întreprinderile lucrează, peste tot se lucrează şi se cheltuieşte. E vreunul care cedează, care vorbeşte de renunţare? Pentru patru case distruse, o nimica toată. De altfel, guvernul le plăteşte. Dacă în trei ani de război am ajuns aici, să sperăm că o să mai rezistăm încă puţin. Oricum, să murim în pat suntem toţi în stare.

— Ceea ce se întâmplă nu-i din vina guvernului, spuse un altul. Merită să ne întrebăm unde ne-ar fi dus un alt guvern.

Plecai de acolo fiindcă ştiam toate acestea. Afară se stingea un incendiu mare care mistuise un bloc pe bulevard. Hamalii scoteau afară lampadare şi fotolii. Sub cerul liber, claie peste grămadă, înghesuiseră mobile, măsuţe cu oglinzi, lăzi mari. Lucrurile acelea elegante te făceau să te gândeşti la o vitrină frumoasă, îmi veniră în minte casele de odinioară, serile, discuţiile, elanurile mele. Gallo se afla în Africa de mult, eu lucram la Institut. Era anul în care am crezut în ştiinţă ca viaţă citadină, în ştiinţa academică cu laboratoare, congrese şi catedre. Anul marilor riscuri. Când am cunoscut-o pe Arma Măria şi am vrut s-o iau în căsătorie. Aş fi devenit asistentul tatălui ei. Aş fi călătorit. In casa ei erau fotolii şi perne, se vorbea despre teatru şi despre munte. Anna Măria ştiuse să înţeleagă firea mea ţărănească, îmi spusese că eram altfel decât ceilalţi, admira proiectul meu de şcoli rurale. Numai că, vorbind despre Gallo, îl considera un dobitoc antipatic. Lângă Anna Măria am învăţat să vorbesc, să nu spun prea multe, să trimit flori. Toată iarna am ieşit împreună şi într-o noapte, la munte, m-a chemat în camera ei. Din clipa aceea a pus stăpânire pe mine, şi, fără să-mi îngăduie familiaritate, a pretins de la mine un abandon servil.

În fiecare zi avea alte toane şi mă dispreţuia pentru răbdarea mea. Când veneau scenele – priviri ameninţătoare şi tulburate – devenea tăcută şi plângea ca un copil. Spunea că nu mă înţelege şi că o înspăimânt. Ca să termin odată, am vrut s-o iau în căsătorie. O ceream de soţie pretutindeni, pe scări, la dans, sub portaluri. Devenea misterioasă şi surâdea.

Totul a durat trei ani şi eram gata să mă omor. S-o ucid pe ea nu merita osteneala. Dar pierdusem pasiunea pentru înalta ştiinţă, pentru lumea bună, pentru institute ştiinţifice. Mă simţeam ţăran. Şi cum războiul nu a izbucnit în anul acela (tot mai credeam că războiul rezolvă ceva), am concurat la o catedră şi am început altă viaţă. Acum îmi vine să râd de flori şi de perne, dar la început când vorbeam despre ele cu Gallo, sufeream încă. Gallo, din nou în uniformă, spunea: „Prostii. Ne vine rândul tuturor odată”. Dar el nu se gândea că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu ni se întâmplă fără rost. Într-un fel, continuam să sufăr, nu petru că o regretam pe Anna Măria, ci pentru că ideea de femeie reprezenta pentru mine ameninţarea aceea. Dacă mă închideam puţin câte puţin în resentiment, era pentru că acest resentiment îl căutam. Pentru că totdeauna îl căutasem, şi nu numai cu ea.

La aceasta mă gândeam, stând pe trotuarul de pe bulevard, în faţa blocului năruit. La capătul bulevardului, printre arbori, se vedea spinarea mare a colinelor, verzi şi îndepărtate, în plină vară. Mă întrebam de ce rămâneam în oraş şi nu fugeam acolo sus înainte de căderea serii. De obicei, alarma venea noaptea; dar ieri, la Roma, sunase la amiază. Oricum, în primele zile ale războiului nu coboram în adăpost; îmi impuneam să rămân în clasă, plimbându-mă şi tremurând. Pe atunci, atacurile te făceau să râzi. Acum erau masive şi înspăimântătoare, până şi urletul sirenei te înfiora. 24

Nu exista vreun temei pentru care rămâneam în oraş până seara. O întreagă categorie de oameni, norocoşii, cei veşnic primii, plecau sau plecaseră la ţară, în vilele de la munte sau de la mare. Acolo îşi duceau viaţa obişnuită. Era treaba servitorilor, a portarilor, a nenorociţilor, să le păzească blocurile şi, dacă focul venea, să se salveze lucrurile. Era treaba hamalilor, a soldaţilor, a mecanicilor. Apoi şi aceştia rugeau, noaptea, prin păduri, în cârciumi. Dormeau puţin. Beau ca să uite. Discutau, câte zece, într-un ascunziş, îmi era ruşine că nu eram de-al lor, şi aş fi vrut să-i întâlnesc pe bulevarde, să vorbesc cu ei. Sau, poate că mă bucuram doar de riscul acela neînsemnat şi nu făceam absolut nimic să mă schimb, îmi plăcea să stau singur şi să-mi închipui că nu mă aştepta nimeni.