IV

În seara aceea m-am întors acasă sub lumina palidă a lunii, flecărind după cină, în livadă, aşa cum le plăcea bătrânelor mele. Din casa vecină, venise Egle, o elevă de cincisprezece ani, pe care Elvira o ocrotea. Spuneau că şcolile trebuiau să se închidă, că era o crimă să mai ţii copiii în oraş.

— Şi profesorii. Şi portarii, adăugai eu. Şi vatmanii. Şi casieriţele barurilor.

Glumele mele o stânjeneau pe Elvira. Ochişorii lui Egle mă cercetară pe furiş.

— Credeţi ceea ce spuneţi, mă întrebă bănuitoare, sau glumiţi şi în seara asta?

— E treaba soldaţilor să facă războiul, spuse mama Elvirei. Nu s-au mai văzut niciodată asemenea lucruri.

— E treaba tuturor, spusei. La început, toţi strigau că vor război.

Luna apunea printre arbori. Peste câteva nopţi avea să fie plină şi să inunde cerul şi pământul, să dezvăluie Torino, să aducă alte bombe.

— Au spus, zise Egle deodată, că războiul se termină anul ăsta.

— Se termină? O întrebai. Nici n-a început încă.

Mă oprii. Ascultam şi le vedeam ochii tulburându-se, Elvira se concentra, toate tăcură.

— Cineva cântă, izbucni Egle, înseninată. 26

— Asta nu e rău.

— Ce nebuni!

Mă despărţii de Egle la poartă. Rămas singur, printre arbori, nu găsii numaidecât drumul. Belbo urmărea o potecă a lui, şi pufnea printre vrejurile de mure. Umblam în neştire, cum mergi sub lună, amăgit de arbori. Din nou Torino, adăposturile, alarmele, mi se părură lucruri îndepărtate, închipuiri. Dar şi întâlnirea pe care o căutam, acele voci plutind în aer, Cate însăşi, totul părea ireal. Mă întrebam ce aş fi spus dacă aş fi putut vorbi despre ea, de pildă cu Gallo.

Ajunsei la drum gândindu-mă la război, la morţile inutile. Curtea era goală. Cântau pe pajiştea din spatele casei şi, cum Belbo rămăsese în mijlocul coastei, nimeni nu mă observă, în umbra slabă revăzui grilajul, măsuţele de piatră, uşa întredeschisă. Dintr-un balcon de lemn atârnau ştiu-leţi de porumb de anul trecut. Toată casa avea un aspect părăsit, aproape rustic.

„Dacă iese Cate, mă gândii, poate să-mi spună orice, să se răzbune.”

Eram gata să plec, să mă întorc în pădure. Speram că ea nu e acolo, că rămăsese la Torino. Dar un băieţel dădu colţul în fugă şi se opri. Mă văzuse.

— Nu-i nimeni aici? Îl întrebai.

Mă privea şovăitor. Era un băiat palid, îmbrăcat marină-reşte, aproape comic în lumina aceea albă a lunii, în prima seară nu-l observasem.

Se duse la uşă şi strigă:

— Mamă!

Ieşi Cate, cu o farfurie plină cu coji. În clipa aceea Belbo ţâşni în goană, rostogolindu-se şi sărind în umbră. Băiatul se strânse lângă fusta lui Cate, speriat.

— Prostule, îi spuse Cate, nu-ţi face nimic.

— Mai sunteţi încă vii? O întrebai pe Cate. Ea se îndreptase spre grilaj să arunce cojile.

Se opri la jumătatea drumului, întoarse capul – era mai înaltă ca odinioară – şi i-am recunoscut zâmbetul ironic.

— Glumeşti? Mă întrebă. Vii înadins ca să glumeşti?

— Ieri noapte, spusei, nu v-am auzit cântând, şi credeam că ai rămas la Torino.

— Dino, îi spuse băiatului. Azvârli cojile şi-l trimise în casă cu farfuria.

Când rămase singură, nu mai râdea. Spuse:

— De ce nu te duci cu ceilalţi?

— E fiul tău? O întrebai. Mă privi fără să răspundă.

— Te-ai măritat?

Dădu din cap cu putere – am recunoscut-o şi în acest gest – şi spuse:

— Ce-ţi pasă?

— E un băiat frumos, bine îngrijit, îi spusei.

— Îl însoţesc la Torino. Merge la şcoală, spuse ea, ne întoarcem sus înainte de a se înnopta.

O vedeam bine în bătaia lunii. Era aceeaşi, dar părea alta. Vorbea sigură de ea, parcă ieri o ţinusem la braţ. Era îmbrăcată cu o fustă scurtă, ţărănească.

— Tu nu cânţi? O întrebai.

Din nou acel surâs aspru, din nou gestul acela din cap.

— Ai venit să ne auzi cântând? De ce nu te întorci la cafeneaua ta?

— Proasto, îi spusei cu un zâmbet pe care odinioară nu-l aveam, încă te mai gândeşti la timpurile acelea?

Îi văzui gura senzuală de atunci, dar mai strânsă, puternică. Băiatul ieşi din nou în curte şi Belbo începu să latre.

— Aici, Belbo, strigai. Dino trecu în spatele casei, fugind. N-ai sTu nu crezi, îi spusei lui Cate, dar singurul meu tovarăş e câinele acesta.

— Nu e al tău, zise ea.

Atunci am întrebat-o, glumind, dacă ştia cu adevărat totul despre mine.

— Eu nu ştiu nimic despre tine, îi spusei. Ce viaţă ai dus, cum o duci acum. Ştii că Gallo a murit în Sardinia?

Cate îmi spuse:

— Nu-i adevărat, şi rămase descumpănită. I-am povestit cum s-a întâmplat, şi aproape plângea.

— Oh, războiul ăsta, porcăria asta! Spuse apoi. Nu mai era aceeaşi. Privea în pământ încruntată.

— Şi tu ce-ai făcut? Întrebai, ai ajuns vânzătoare?

Din nou strâmbă din gură şi mă întrebă de ce mă interesa. Stăteam faţă în faţă. Îi luai mâna. Dar nu voiam să creadă că mă jucam cu trecutul; îi atinsei uşor încheietura mâinii.

— Nu vrei să-mi spui ce viaţă ai dus?

Ieşi o femeie bătrână şi grasă, spunând: „Cine e?” Cate îi spuse că eram eu, bătrâna se apropie să stea de vorbă; în clipa aceea luna coborî de tot.

— Dino a plecat cu ceilalţi, spuse Cate.

— De ce nu-i schimbi costumul de marinar? Întrebă bătrâna. Nu ştii că iarba îi murdăreşte fundul?

Cate îndrugă ceva; eu vorbeam despre lună. Pornirăm împreună spre pajişte, încetaseră să cânte şi râdeau. Pe drumul scurt aflai că bătrâna era bunica lui Cate, că acolo era o cârciumă, Le Fontane (Izvoarele), dar că de când cu războiul nu mai trecea nimeni pe acolo.

— Dacă războiul ăsta nu se termină, spuse bătrâna, bunicul tău vinde tot şi ajungem cu toţii pe drumuri.

În spatele casei erau puţini de data asta: Fonso, un altul, două fete. Mâncau mere sub un arbore. Le rupeau de pe crengile joase. Mâncau şi râdeau. Dino stătea la marginea pajiştii şi-i privea.

Cate o luă înainte şi-i vorbi. Eu rămăsei cu bătrâna în umbra casei.

— Era mai muhă lume noaptea trecută, spusei. Au rămas la Torino? Bătrâna spuse:

— Nu toţi avem automobil. Unii lucrează până noaptea târziu. Tramvaiele nu merg. Apoi mă privi şi vorbi mai încet: Cei care conduc sunt o adunătură, mormăi. Scursură fascistă. Nu se gândesc deloc. Pe mâinile cui ne-au dat!

Îl salutai pe Fonso de la distanţă, îmi strigase ceva, făcând semn cu mâna. Strigau, aruncând cu mere şi alergau. Cate se întoarse spre noi.

Din casă se auzi strigând. Se deschisese o uşă întunecoasă şi cineva spunea:

— Fonso, e timpul.

Atunci, cu toţii, fetele, tinerii, copilul, alergară pe lângă noi, trecură, dispărură. Bătrâna suspină.

— Of, spuse, mişcându-se. Şi ăia. Dacă s-ar pune de acord. Oricum, între ei nu se mănâncă. Cei care intră la apă suntem noi.

Rămăsei singur cu Cate.

— Nu vii să asculţi radioul? Mă întrebă. Făcu doi-trei paşi împreună cu mine, apoi se opri.

— Nu cumva eşti fascist?

Era serioasă şi râdea, îi luai mâna şi răbufnii.

— Suntem cu toţii fascişti, dragă Cate, spusei încet. Dacă n-am fi, ar trebui să ne revoltăm, să aruncăm cu bombe, să ne riscăm pielea. Cine nu se amestecă şi e mulţumit, e un fascist.

— Nu-i adevărat, îmi spuse, se aşteaptă momentul. Trebuie să se termine războiul.

Era indignată de tot. O ţineam de mână.

— Cândva, îi spusei râzând, nu ştiai lucrurile astea.

— Tu nu faci nimic? Ce fac prietenii tăi? 30

Atunci i-am spus că pe prieteni nu-i mai vedeam de la un timp. Unii se căsătoriseră, alţii se transferaseră cine ştie unde.

— Ţi-l aminteşti pe Martino? S-a căsătorit într-un bar. Râserăm împreună de Martino.

— Li se întâmplă tuturor, continuai. Petreci împreună luni, ani, apoi se întâmplă ceva. Pierzi o întâlnire, te muţi, şi unul pe care-l vedeai în fiecare zi… Nu mai ştii nici măcar cine e.

Cate îmi spuse că era vina războiului.

— A existat întotdeauna războiul acesta, îi spusei. Cu toţii suntem singuri într-o bună zi. Şi apoi nu e chiar atât de rău.

Ea mă privi de jos în sus.

— Când şi când regăseşti pe cineva.

— Şi ce-ţi pasă? Tu nu vrei să faci nimic şi vrei să fii singur.

— Da, îi spusei, îmi place să fiu singur.

Atunci Cate îmi povesti despre ea. Spuse că muncise, că fusese muncitoare, cameristă într-un hotel, supraveghetoare într-o colonie. Acum se ducea în fiecare zi la spital, să lucreze. Vechea casă de pe via Nizza se dărâmase şi muriseră toţi, cu un an înainte.

— În seara aceea, îi spusei, te-ai supărat, Cate?

Mă privi cu jumătate de zâmbet, neîncrezătoare. Eu, din încăpăţânare, mai mult decât din alt motiv, îi spusei:

— Aşadar, te-ai căsătorit, sau nu? Clătină uşor din cap.

„A fost unul mai josnic decât mine”, mă gândii imediat, şi-i spusei:

— E fiul tău băiatul?

— Şi dacă ar fi, spuse ea.

— Ţi-e ruşine?

Ridică din umeri, ca odinioară. Credeam că râde. Dar spuse cu voce răguşită, încet:

— Corrado, s-o lăsăm moartă, n-am chef. Pot să-ţi mai spun Corrado?

În clipa aceea mă liniştii, înţelesei că ea nu se gândea să mă câştige din nou, că avea viaţa ei şi-i ajungea. Mă temeam să nu devină violentă şi umilă ca odinioară şi să vrea să strige. Ii spusei:

— Prostuţo! Poţi să-mi spui cum vrei. Belbo veni lângă mine şi-l apucai de ceafa.

În clipa aceea, din casa întunecoasă, ieşeau toţi, trăncănind şi vorbind tare.