V

Iunie era pe sfârşite, şcolile închise, şi eu stăteam pe colină tot timpul. Mă plimbam sub soare, pe povârnişurile împădurite, în spatele cârciumii Le Fontane, câmpurile şi viile erau lucrate şi mă duceam adesea prin anumite văi adăpostite să culeg ierburi şi muşchi, vechea mea pasiune de când, copil, studiam ştiinţele naturale. Mai mult decât casele şi grădinile iubeam câmpia desţelenită, la marginea căreia păduricea se ivea din nou. Le Fontane era locul cel mai potrivit, dincolo de care începea pădurea. Am revăzut-o pe Cate de multe ori, dimineaţa şi seara, şi nu am mai vorbit despre noi; l-am cunoscut pe Fonso, i-am cunoscut pe ceilalţi îndeaproape.

Cu Fonso discutam glumind. Era un copil aproape, nici nu împlinise optsprezece ani.

— În războiul ăsta, îi spuneam, vom fi mobilizaţi cu toţii. Te vor chema pe tine la douăzeci de ani, şi pe mine la patruzeci. Cum stăm în Sicilia?

Fonso era curier într-o întreprindere mecanică: în fiecare seară venea cu mama şi cu surorile lui, şi dimineaţa pleca din nou în mare grabă, pe bicicletă. Era cinic, mucalit, se aprindea uşor.

— Pe cuvânt, spunea, dacă mă încorporează, sare în aer tot comisariatul militar.

— Şi tu ai să sari în aer! Dacă războiul te arde. Aşteptăm întotdeauna să ne ardă, pentru a ne trezi.

— Dacă toţi cei care se duc sub arme s-ar trezi, spunea Fonso, încă ar fi frumos.

Anul trecut, la şcoala serală, lui Fonso începuse să-i placă statistica, ziarele, tot ce ţinea de ştiinţă. Poate că avea colegi la Torino care-i deschideau ochii. Despre război ştia totul; nu-ţi dădea niciodată răgaz; întreba ceva şi-ţi şi reteza răspunsul cu altă întrebare. Discuta cu înflăcărare şi despre ştiinţă, despre principii.

Mă întrebă pe mine, care vorbeam, dacă, atâta timp cât rămâneam burghez, eram gata să mă trezesc.

— Trebuie să fii iute de mână, îi răspunsei, să fii mai tânăr. Trăncăneala nu face două parale. Singura cale e terorismul. Suntem în război.

Fonso spunea că nu era nevoie. Fasciştii tremurau. Ştiau că au pierdut războiul. Nu îndrăzneau să mai trimită oameni sub arme. Căutau doar prilejul să cedeze, să dispară la îngrămădeală, să spună „Acum e rândul vostru”. Era ca un castel de cărţi de joc.

— Tu crezi? Au totul de pierdut. Doar morţi vor ceda. Ceilalţi, femeile, bunica lui Cate, ascultau.

— Dacă-ţi spune el că sunt ticăloşi, interveni cârciuma-rul, poţi să-l crezi. O ştie bine, n-ai grijă.

Ştiau cu toţii cei de la Le Fontane că eram profesor, învăţat. Se purtau cu mine cu mult respect. Până şi Cate se intimida uneori.

— Guvernul ăsta, continuă bătrânul, nu mai poate dura.

— Ba tocmai de aceea durează. Toţi spun „A murit” şi nimeni nu face nimic.

— Tu ce crezi? Ce-ai face? Întrebă Cate serioasă. Tăceau toţi şi mă priveau.

— Să ucidem, spusei. Să le piară cheful. Să continuăm războiul aici, la noi acasă. Oricum, ei nu se schimbă. Numai 34 dacă ar şti că îndată ce fac o mişcare explodează o bombă, ar sta liniştiţi.

Fonso râdea dispreţuitor şi era gata să întrerupă.

— Tu ai face-o? Întrebă Cate.

— Nu, răspunsei. N-aş face-o.

Bunica lui Cate ne privea cu ochii ei trişti.

— Oameni buni, spuse, voi nu ştiţi ce înseamnă asta. Nu foloseşte nimănui să-şi încarce conştiinţa. Or să moară şi ei.

Atunci Fonso îi explica ce înseamnă lupta de clasă.

Mă duceam aproape în fiecare seară la Le Fontane şi ascultam radioul cu ceilalţi. Cele două bătrâne ale mele nu voiau în ruptul capului să prindă Londra.

— Nu e voie, spunea Elvira. S-ar auzi de pe stradă.

Se plângeau că hoinăream prin pădure şi noaptea, în timpul bombardamentelor. Mai fusese unul la Torino, înspăimântător. Cele două bătrâne găsiseră a doua zi în livadă o schijă tăioasă şi grea ca un fier de sapă. Mă chemaseră s-o văd. Mă imploraseră să nu mă expun. Atunci am spus că oraşul era plin de cârciumi, că pretutindeni găseam adăpost.

Mi se părea o aventură să nimeresc la Le Fontane în plină zi. Apăream pe neaşteptate de pe povârniş pe strada solitară, care cândva fusese asfaltată. Eram la doi paşi de creastă şi aveam împrejur spinările împădurite, îmi reveneau în minte maşinile, trecătorii, bicicliştii care anul trecut încă mai frecventau locurile acelea. Acum, trecătorii erau rari.

Zăboveam în curte ca să mănânc fructe sau să beau o înghiţitură. Bătrâna îmi oferea cafeaua, apa şi zahărul. Ca să pot plăti, comandam vin. La ora aceea nu veneam acolo pentru Cate, nu veneam pentru nimeni. Dacă era şi Cate acolo, o priveam trebăluind, o întrebam ce se mai spunea la Torino. În realitate, poposeam numai pentru plăcerea de a mă simţi Ia marginea pădurii, de a ajunge numaidecât sus. În soarele de iulie nemilos şi imobil, măsuţa familiară, chipurile cunoscute şi acea întârziere voită a mea în locul acela îmi linişteau inima. Odată, Cate apăru la fereastră, spunând: „Tu eşti”, şi nici măcar nu coborî.

Cel care nu lipsea niciodată, din curte sau din spatele casei, era Dino, fiul ei. Acum, după terminarea şcolii, era în grija bunicii, care-l lăsa să hoinărească, îi ştergea faţa cu o cârpă şi-l chema la gustarea de dimineaţă. Dino nu mai era copilul palid şi buimăcit din noaptea aceea. Acum alerga, zvârlea cu pietre, îşi rupea ghetele. Era slab şi ştrengar. Nu ştiu de ce, îmi stârnea aproape milă. Mă gândeam, privindu-l, la vechea dezamăgire a lui Cate, la trupul ei nevinovat, la ruşinea acelor zile. Trebuie să fi fost în anul în care am cunoscut-o pe Anna Măria. Cate, singură şi umilită, nu ştiuse să se apere; greşise cine ştie cum, la vreun bal sau într-o pajişte, cu unul pe care-l dispreţuia, un sărăntoc, un filfizon. Sau poate chiar fusese o dragoste, o dragoste caldă care o transformase. Mi-ar fi spus-o oare vreodată? Dacă în seara aceea, la gară, nu ne-am fi despărţit, cine ştie, poate copilul acesta nu se mai năştea.

Dino avea părul căzut în ochi şi o bluză peticită. Cu mine se lăuda mult cu şcoala şi caietele lui colorate, îi spusei că eu nu învăţasem, ca el, atâtea materii, dar că şi eu, la timpul meu, desenasem; i-am povestit cum copiam pietricele, alune, plante rare. I-am desenat câteva.

Chiar în aceeaşi zi mă urmă pe colină, să culegem muşchi. Se bucură descoperind florile de veronică. Îi promisei că a doua zi voi aduce lupa şi el voi să afle numaidecât de câte ori măreşte.

— Aceste boabe de culoare violetă, îi explicai, devin cât trandafirii şi garoafele.

Dino merse după mine spre casă, şi voia să vină acasă să încerce lupa. Vorbea curgător, sigur pe el, ca între oameni de aceeaşi vârstă, îmi vorbea cu dumneavoastră. 36

— Ascultă, am zis, trebuie să-mi vorbeşti cu dumneata sau cu tu. Vorbeşte-mi cu tu, ca mama.

— Şi tu eşti ca mama, spuse deodată, vreţi să pierdem războiul.

I-am spus vesel:

— Cu dumneavoastră îmi vorbesc la şcoală. Apoi îl întrebai: îţi place războiul?

Dino mă privi mulţumit.

— Mi-ar plăcea să fiu soldat. Să lupt în Sicilia. Apoi mă întrebă: O să ajungă şi aici războiul?

— A şi ajuns, îi răspunsei. Ţi-e frică de alarme?

Nici măcar în vis. Văzuse bombele căzute. Ştia tot despre motoare şi tipurile lor, şi acasă avea trei bombe de calibru mic. Mă întrebă dacă pe câmpul de bătaie, a doua zi după o luptă, se pot culege gloanţe.

— Adevăratele gloanţe, îi spusei, cad cine ştie unde. Pe câmp rămân numai încărcătoarele şi morţii.

— În deşert, spuse Dino, vulturii îngroapă morţii.

— Îi mănâncă, spusei. El râse.

— Mama ştie că vrei să pleci la război?

Intrarăm în curte. Cate şi bătrâna erau aşezate sub arbori. Dino coborî vocea.

— Mama spune că războiul e o ruşine. Că fasciştii sunt vinovaţi de toate.

— O iubeşti pe mama? Îl întrebai.

Ridică din umeri, ca între bărbaţi. Cele două femei ne priveau venind.

Nu ştiam în acele zile dacă şi Cate era de acord să stau cu Dino. Bătrâna, da – îl luam de lângă ea. Cate îl privea mirată, umblând în jurul meu, culegând flori, smulgându-mi lupa din mână şi câteodată îl dojenea cu asprime, aşa cum se face cu copiii care nu-i respectă pe cei mari. Dino tăcea, se ghemuia, şi continua să vorbească în şoaptă. Apoi alerga să-i arate desenele sau părţile unei flori, îi striga că i-am adus o carte despre plante. Cate îl chema, îi aranja părul, îi spunea ceva. Aproape că mă bucuram mai mult în zilele când Cate era plecată.

Mă gândii că era geloasă pe fiul ei. Într-o seară o surprinsei privindu-mă cu o umbră de dispreţ.

— Cate, ţi-e scârbă de mine? O întrebai încet, glumind. Se simţi luată pe neaşteptate, coborî privirea şi vocea.

— Pentru ce? Şopti ea, care de obicei reteza aceste discuţii imediat.

— Eram tineri, îi spusei. Lucrurile nu se cunosc niciodată la timp.

Dar ea îşi ridicase capul şi vorbea către cei din curte. Puţin după aceea îmi spuse:

— Ştiu femeile tale că te înjoseşti vorbind cu noi? Le spui, când te întorci noaptea acasă, că ai fost la cârciumă? Cum o cheamă pe strâmba aia care vrea să te ia de bărbat? Elvira?

Îi povestisem aceste lucruri glumind.

— Ce te-a apucat? O întrebai. Vin la tine fiindcă-mi place. Mă simt bine cu voi toţi. Hoinăresc prin păduri şi pe străzi. Mă simt bine cu voi aşa cum mă simt bine pe colină.

— Dar Elvirei îi spui?

— Ce-are a face Elvira?

— Elvira e mama câinelui tău, spuse încet. Nu vrea să afle pe unde umblaţi toată ziua?

— Elvira e o proastă.

— Dar te simţi bine cu ea, aşa cum te simţi bine cu noi.

— Eşti geloasă, Cate?

— Pe cine? Mă faci să râd. Sunt geloasă pe Fonso?

— Dar Fonso e un copil, strigai. Ce-are a face?

— Pentru tine suntem toţi copii, îmi spuse. Suntem ca şi câinele tău.

'Nu am mai scos nimic de la ea în seara aceea. Au venit Fonso, fetele, Dino. Am vorbit, am ascultat radioul, cineva a cântat. Erau şi chipuri noi. O pereche sinistrată – cunoscuţi de-ai lui Fonso. Am băut ceva. Apoi, când veni ora, Cate se duse după Dino care se juca de-a alergată, ca să-l ducă la culcare. Toţi voiau să-l prindă şi în întuneric cineva spuse: Corrado.

— Corrado, spuneau, pe cine-l cheamă Corrado e cuminte.