IX
Multe zile nu am coborât la Torino; mă mulţumeam cu ziarele şi cu noua libertate de a asculta şi de a înjura. Din toate părţile înfloreau zvonuri, trăncăneli, speranţe. Acolo sus, prin case, nimeni nu se gândea la un lucru: lumea veche n-o zdrobiseră adversarii ei, se omorâse singură. Dar se omoară oare cineva pentru ca să dispară cu adevărat?
A doua zi Elvira era liniştită; mă cunoştea prea bine. Numai că, văzându-mă, roşea. Mama ei încercă să ne ia în râs pe amândoi; îi răspunsei cu un „Asta ne mai lipseşte” atât de sec încât îi pieri cheful, şi Elvira împietri ca o văduvă îndoliată. Apoi îmi aruncă priviri de câine credincios, de soră răbdătoare, de victimă. Sărăcuţa, nu se prefăcea; suferea, într-adevăr. Dar ce să-i faci? Îmi păru rău că glumisem cu ea în legătură cu florile acelea: asta o înfierbânta şi o tulbura.
În timp ce noaptea se învârtea prin casă, eu încercam să Drind toate posturile posibile. Era limpede acum că războiul continua; fără rost. Armistiţiul aerian se sfârşise; aliaţii anunţau noi incursiuni. Deschideam o uşă şi dădeam peste Elvira, care-mi cerea brusc ştirile din lume. Era marele ei subterfugiu pentru a-mi vorbi; cu această condiţie ar fi vrut ca războiul să nu se termine niciodată; îşi dăduse seama în ziua aceea că, făcând aluzie la schimbările care se petre-sau, îi scăpăm din mână.
Ziua, bucuria mea era la Le Fontane – Cate şi Dino. Nu era nevoie nici măcar să ajung în curte; îmi era destul să mă învârt pe potecile obişnuite, să ştiu că Dino era acolo. Uneori izbuteam să-l ţin pe Belbo ghemuit, şi, neobservat, spionam peste gardul viu. Bătrânul, cârciumarul, clătea damigene mestecând chiştocul. Era mic şi îndesat, intra şi ieşea din pivniţă, oprindu-se să adune câte un cui, să studieze grilajul, să îndrepte o coardă de viţă pe parapet. Văzându-l, părea cu neputinţă să crezi că e război, că exista pe lume ceva mai important decât cuiul, decât parapetul, decât câmpul cultivat, îl chema Gregorio. Bunica lui Cate, în schimb, bodogănea după-amiaza ca o cată; se înfuria pe Dino, pe vecini, pe toate lucrurile din lume. În zilele acelea când Fonso, Nando şi fetele petreceau noaptea la Torino, acela era singurul semn de viaţă la Le Fontane, chiar şi seara, când venea Cate. Părea un loc părăsit, fără viaţă, o parte din pădure. Şi cum se întâmplă cu o pădure, puteai numai să spionezi, să adulmeci; nu să trăieşti acolo sau să o stăpâneşti pe deplin.
Când îl întrebam pe Dino dacă mai desena, dădea din umeri, şi, după puţin timp, îmi aducea caietul. Atunci vorbeam despre păsări, despre lăcuste, despre straturi geologice. „De ce, mă întrebam, nu pot să-i ţin tovărăşie ca înainte, când nici măcar nu-mi închipuiam toată povestea aceasta?” Dacă acum Dino mă accepta fără mult entuziasm, era m'ndcă-i stăteam prea mult în coastă, fiindcă făceam pe tatăl lui. Ciudat lucru, mă gândii, cu copiii se întâmplă la fel cum se întâmplă cu cei mari: se dezgustă de prea multă dădăceală. Dragostea e un lucru care plictiseşte. Dar oare însemnau dragoste pornirile Elvirei pentru mine, flecărelile şi copilăria mea cu Dino? Există iubiri care să nu însemne egoism, în care bărbatul sau femeia să nu vrea să-l transforme pe celălalt în interesul lui? Cate mă lăsa în voia mea, să-i iau locul ei lângă Dino, să hoinărim prin 64 pădure. Seara, sosind, ne arunca o privire impenetrabilă, ironică, şi asculta liniştită lăudăroşeniile lui Dino. Uneori mă gândeam că asta era şi în interesul ei. Dino învăţa şi avea de câştigat întâlnindu-se cu mine des.
Un lucru care îl înflăcăra erau monştrii preistorici şi viaţa sălbaticilor. I-am adus alte cărţi ilustrate şi ne jucam închipuindu-ne că în valea aceea, pe poteca spre Pino, printre muşchi şi ferigi, printre coada-calului, era vizuina me-gaterilor şi a mamuţilor. El prefera poveştile cu subiecte ştiinţifice, cu maşini infernale şi roboţi; le citise în albumele sale săptămânale. La Torino, într-o curte, stătea şi acuma un prieten de-al lui de la şcoală, Cruseotto, care-şi petrecea zilele în pivniţă, tăind aluminiu şi tablă, şi întindea fire, înzestrând un întreg sistem subteran pentru a apăra casele. Erau câţiva, unul şi unul. Se vorbea despre Gordon, despre Oamenii Galbeni, despre doctorul Misteriosus. Pe timpul primelor alarme făcuseră experienţe, ţinuseră consilii de război. Era cu ei şi Sybil, fata leoparzilor, iar câteva fetiţe o jucau pe Sybil, şi nu era nici măcar nevoie ca ele să se afle în subterană: duşmanii o răpeau pe Sybil şi trebuia eliberată. Dino povesti aceste lucruri în prezenţa lui Cate şi a bătrânei: se agită, imită vocile şi împuşcăturile, râse de noi toţi. Îşi bătea joc mai ales de scenele cu Sybil. Eu ştiam motivul.
Când ne plimbam singuri, era altfel. Dino nu vorbea despre Sybil. Îl înţelegeam, între bărbaţi, o fată este întotdeauna ceva indecent. Aşa fusese şi pentru mine, odinioară. Ţâşneam printre arbori, cercetând cu atenţie în jur. Acolo unde Dino îşi închipuia triburi, urmăriri, lovituri cu lancea, eu vedeam frumoasele luminişuri, formele povârnişurilor, mereu altele, învălmăşirea întâmplătoare a unei volbure în stufăriş. Dar un lucru aveam comun: pentru noi ideea de femeie, de sex, misterul acela arzător, nu se potrivea în pădure, tulbura. Eu, pentru care râpele, rădăcinile, povârnişurile, evocau întotdeauna sângele vărsat, cruzimea vieţii, nu izbuteam să mă gândesc în inima pădurii la celălalt sânge, la celălalt lucru sălbatic, care este îmbrăţişarea unei femei. Izbuteam să mă gândesc cel mult la florile roşii ale Elvirei, care mă făceau să râd. Şi Dino râdea – de ce oare?
— De femei, de Sybil. Devenea stângaci, ridica din umeri, se apăra. Ce ştia el oare? Instinct sau experienţă, eram aceiaşi, îmi plăcea înţelegerea aceea tacită.
Curând, alarmele şi zborurile avioanelor începură din nou. Se dezlănţuiră primele furtuni, dar din cerul spălat luna de august lumina până şi gurile canalelor de scurgere. Fonso şi ceilalţi reapărură.
— Proştii ăştia de englezi, spuneau. Ei nu ştiu că e de ajuns o singură incursiune să zădărnicească strădania clandestină de o lună de zile? Când ne arde casa, trebuie să fugim şi noi.
— Ba ştiu prea bine. Nu le place munca noastră, spuse Nando. Sunt înţeieşi cu toţii.
Era printre noi, în seara aceea, şi uriaşul cu salopetă, îl chema Tono. Spuse:
— Războiul e totdeauna război, şi clătină din cap.
— Mă faceţi să râd, spusei. Noi suntem un câmp de bătaie. Dacă englezii au dărâmat şandramaua fascismului, n-au făcut-o pentru ca să construiască o vilă şi să ne-o dea nouă. Nu vor obstacole pe câmpul de tragere, iată totul.
— Dar noi ne aflăm pe el, spuse Fonso, şi nu e uşor să ne dea la o parte.
— Nu e uşor? E de ajuns să ardă miriştile. Ceea ce şi fac. Nando spuse:
— Războiul e o treabă de cârtiţe. E de ajuns să te vâri sub pământ.
— Faceţi-o odată, strigai. Ascundeţi-vă şi încetaţi. Cât timp în Italia mai există un neamţ, e inutil să vă gândiţi la asta.
Giulia sau altcineva – nu-mi amintesc – spuse:
— E furios profesorul. Oate spuse:
— Cine-ţi cere să te mişti?
Toţi mă priveau. Chiar şi Dino. De fiecare dată juram să tac şi să ascult, să dau din cap şi să ascult. Dar acel echilibru prudent, de spaime, de aşteptări şi de speranţe inutile în care-mi petreceam acum zilele, era făcut pentru mine, îmi plăcea: aş fi vrut să dureze veşnic. Nerăbdarea celorlalţi putea să-l distrugă. De la un timp eram obişnuit să nu mă mişc, să las lumea să înnebunească. Acum, un gest de-al lui Fonso şi al alor săi era de ajuns să pună totul sub semn de întrebare. Iată de ce mă înfuriam şi discutam.
— De când a căzut fascismul – spusei – nu vă mai aude nimeni cântând. Cum se face?
— Hai să cântăm, spuseră fetele. Se ridicară voci – vechi cântece de ieri; Dino atacă Bandiera rossa. Cântarăm o strofă, neliniştiţi, râzând; dar discuţia reîncepea. Tono, uriaşul, spuse:
— Când vom fi la alegeri, o să avem de furcă.
Într-una din serile acelea bunica lui Cate îmi spuse părerea ei, în timp ce aşteptam în curte să înceteze alarma. Abia apucasem să-i spun lui Fonso:
— Dacă italienii iau în serios lucrurile, o să fie nevoie de bombe.
Bătrâna spuse:
— Veniţi să le-o spuneţi celor care muncesc. Pentru cine are pâinea asigurată şi poate să stea pe colină, războiul e o plăcere. Cei care au dus războiul sunt oameni ca şi dumneavoastră.
Vorbi liniştită, fără nici o umbră de resentiment, ca şi cum aş fi fost fiul ei.
Pe moment, nu mi-a părut rău.
— De-ar fi toţi ca el, spunea Cate. Eu nu am răspuns.
_ Viafa e viaţa, CQ mai încoace şi-ncolo, interveni Fonso, fiecare fine la ea.
_ Şi noi, mamă, spuse Cate, venim să dormim pe colină.
Bătrâna bodogănea. Eu mă întrebam tulburat dacă ştia cât de bine şi de adânc mă atinsese. N-avea valoare apărarea pe care mi-o luau ceilalţi, într-un fel, şi ea mă înjosea.
Tono, socialistul, spuse:
— Toţi caută să scape. Noi luptăm pentru ca toţi, şi stăpânii, şi duşmanii noştri, să înţeleagă unde e salvarea. De aceea socialismul nu vrea războaie.
Şi Fonso, imediat:
— O clipă. Dar nu ne spui de ce clasa muncitoare trebuie întotdeauna să se apere. Patronii îşi păstrează dominaţia prin războaie şi teroare. Strivindu-ne, merg mai departe. Şi tu te amăgeşti că ei înţeleg. Au înţeles foarte bine. De aceea continuă.
Atunci intrai din nou în vorbă.
— Nu vorbesc despre asta. Nu vorbesc despre clase. Fonso are dreptate, se-nţelege. Dar aşa suntem făcuţi noi, italienii: ne supunem numai forţei. Apoi, dând vina pe forţă, ne batem joc. Nimeni n-o ia în serios.
— Burghezii în nici un caz.
— Vorbesc despre toţi italienii.
— Profesore, exclamă Nando, cu capul plecat, dumneavoastră iubiţi Italia?
Din nou toate privirile se îndreptară asupra mea: Tono, bătrâna, fetele, Cate. Fonso zâmbi.
— Nu, spusei încet, nu iubesc Italia, îi iubesc italieni.
— Dă mâna aici, spuse Nando. Ne-am înţeles.
X.
După câteva nopţi, Torino era în flăcări. Dură mai mult de o oră. Părea că motoarele şi exploziile erau deasupra capului nostru. Căzură bombe şi pe colină şi în Pad. Un avion mitralie fără cruţare o baterie antiaeriană – se află a doua zi că mulţi nemţi muriseră.
— Suntem în mâinile nemţilor, spuneau toţi, ne apără ei.
În seara următoare, altă incursiune, mai înspăimântătoare. Se auzeau casele năruindu-se, pământul se cutremura. Oamenii fugeau, dormeau iar în păduri. Femeile mele se rugară până în zori, îngenuncheate pe covor. Coborâi la Torino a doua zi printre incendii, şi pretutindeni se invoca pacea, sfârşitul. Ziarele se înjurau reciproc. Circula zvonul că fasciştii ridicau din nou capul, că Veneto se umplea de divizii nemţeşti, că soldaţii noştri aveau ordin să tragă în mulţime. Din închisori, din domiciliu forţat, se întorceau deţinuţii politici. Papa ţinu încă un discurs invocând iubirea.
Trecu o noapte liniştită, în încordarea înspăimântătoare (a fost rândul Milanului, de data aceasta), apoi din nou o noapte de foc şi de prăbuşiri. Radiourile inamice repetau în fiecare seară: „Aşa va fi în toate nopţile până la ultima. Predaţi-vă”. Acum în cafenele, pe străzi, se discuta numai felul capitulării. Sicilia era toată ocupată. „Tratăm – spuneau fasciştii supravieţuitori – dar inamicul să părăsească întâi pământul patriei.” Aliaţii îi blestemau pe nemţi. Toţi aşteptau o debarcare în apropiere de Roma, în apropiere de Genova.
Întorcându-mă pe colină, simţeam cât de nesigur era refugiul acolo. Tăcerea pădurilor era ca o aşteptare. Şi cerul era pustiu. Aş fi vrut să fiu rădăcină, să fiu vierme, să mă afund sub pământ. Mă scotea din fire Elvira cea funebră cu vocea ei şi cu cearcănele pe care le avea. Înţelegeam bine asprimea lui Cate, care nu voia să mai audă lucrurile acestea. Nu erau vremuri de făcut dragoste; pentru noi dragostea nu existase niciodată. Toţi anii petrecuţi împreună ne duceau aici, la acest deznodământ. Fără să ştim, fiecare în felul lui, Gallo, Fonso, Cate, toţi trăisem în aşteptarea acestei clipe, pregătindu-ne pentru acest destin. Oamenii care, ca Elvira, se lăsaseră surprinşi neînarmaţi, mă enervau doar. Îl preferam pe Gregorio, care cel puţin era bătrân, era ca pământul, ca arborii, îl preferam pe Dino, mugur tainic al unui viitor închis.
Egle îmi dădu ştirea că fratele ei lupta din nou. Şi acesta era un destin drept. Ce altceva putea să facă băiatul acela? Erau mulţi ca el, care nu credeau în război, dar războiul era destinul lor – pretutindeni era război, şi nimeni nu-i învăţase să facă altceva. Giorgi era un om tăcut. Spusese doar atât:
— Datoria mea e acolo, şi începuse din nou să lupte. Nu protesta, nu încerca să înţeleagă.
Cei care protestau, şi tot nu înţelegeau, erau ai lui. Aflai de la Egle care, în fiecare dimineaţă, trecea prin faţa porţii căutând lapte, ouă, trăncăneală. Se oprea să vorbească cu bătrâna sau cu Elvira, şi în vocile, în şoaptele lor, simţeai ecoul salonului familiei lui Giorgi, al lumii bine-cunoscute, al biroului tatălui, proprietar şi industriaş. Cum mergea războiul? Mai prost ca înainte. Ce au făcut fasciştii lăsându-se răsturnaţi? Un act mare, generos, un sacrificiu spre a reda ţării 70 armonia. Şi în ce fel răspundea ţara? Răspundea cu greve, trădări şi şantaje. N-aveau decât să continue aşa. Avea cine să se gândească la asta. Totul avea să fie pus la punct, mai repede decât se credea.
Aşa bombănea mama Elvirei, aşa începu Egle, care-i vedea pe toţi şi ştia totul de la toţi. „Noi ăştilalţi”, spunea, şi noi însemna tata, însemna salonul, însemna casa.
— Cine a suferit mai mult decât noi din cauza războiului? Casa noastră din Torino e sinistrată. Portarul a rămas acolo. Trebuie să trăim aici, sus. Fratele meu s-a întors să lupte. De doi ani se expune şi luptă. Ce-au cu noi subversivii ăştia?
— Care subversivi?
— Toţi. Oamenii care încă nu înţeleg de ce suntem în război. Gangsterii, îi cunoşti dumneata.
Spuse asta făcându-mi cu ochiul şi dând capul pe spate, cum îi era obiceiul.
— Nu cunosc gangsteri, i-o retezai, cunosc oameni care muncesc.
— Ia te uită, se înfurie, şi mă privi distrată. Ştim că te duci la cârciumă, ştim cu cine te întâlneşti…
— Prostii, i-o retezai, şi cine ar fi gangsterii? Egle tăcu şi lăsă ochii în jos cu un aer grav.
— Gangsteri, îi spusei, sunt numai cei care ne-au vârât în război şi care încă mai aşteaptă ceva de la el.
Se uită urât la mine, gâfâind. Părea o elevă prinsă cu greşeala şi îndârjită.
— Nu intră în discuţie fratele dumitale, spusei. Fratele dumitale e un amăgit, care plăteşte pentru alţii. Dar cel puţin are curaj. Pe când ceilalţi nu-l au.
— Dumneata ai mult, spuse Egle, furioasă.
Astfel ne despărţirăm. Dar povestea cârciumii abia începea, într-o zi când intrai în bucătărie şi Elvira bătea smântână (bucătăria era regatul ei, şi voia să mă seducă făcându-mi dulciuri; dar mama ei nu vedea cu ochi buni risipa), îi spusei:
— Aici n-ajunge foamea. Ea îşi ridică din nou capul.
— Nu se mai găseşte nimic. Nici ouă, nici unt, nici măcar bani. Cumpără tot oamenii ăştia, care înainte mâncau numai cartofi fierţi.
— Măcar de i-am avea întotdeauna, îi răspunsei. Elvira se duse spre maşina de gătit, încruntându-se. Îmi întorcea spatele.
— Cumpără totul cârciumile unde îşi petrec noaptea chefuind.
— Şi dormind pe jos, spusei.
— Nu vreau să ştiu, izbucni Elvira, întorcându-se. Dar nu sunt oameni ca noi.
— Cred şi eu, îi spusei, sunt mult mai buni ca noi. Se ţinea de gât, cu ochii plini de mânie.
— Dacă e vorba de femei şi de vin, întreabă-l pe Belbo, continuai, el se împacă bine cu oamenii aceştia, ca şi mine. Numai câinii îşi judecă aproapele.
— Dar sunt…
— Subversivi, ştiu. Cu atât mai bine. Crezi că pe lume nu există decât preoţii şi fasciştii?
Am uitat de mult de ce spuneam aceste lucruri. Ştiu doar că nu greşise Cate spunându-mi că eram rău, trufaş şi că mi-era teamă. Mai spusese şi că eram bun fără voia mea. Asta nu ştiu. Dar cu fiecare în parte spuneam lucruri contrarii, încercam întotdeauna să par un altul. Şi simţeam că timpul ne zorea; că totul era zadarnic, vremelnic, ştiut dinainte, în dimineaţa aceea, a certei cu Elvira, sună alarma pe neaşteptate, la amiază. Colina, valea, Torino în depărtare, totul amuţi sub cer. Eram în livadă. Mă întrebai câte inimi încetau să bată în clipa aceea, câte frunze fremătau, câţi câini se ghemuiau la pământ. Chiar şi pământul, colina şi scoarţa ei, se înfiorau, înţelesei dintr-odată cât de fără noimă şi de de-72 şartă fusese desfătarea aceea a mea cu pădurea, acea trufie a pădurii, pe care nici măcar cu Dino nu o părăseam. Sub cerul de vară împietrit de urlet înţelesei că m-am jucat întotdeauna ca un copil iresponsabil. Ce altceva eram pentru Cate decât un copil ca şi Dino? Ce însemnam pentru Fonso, pentru ceilalţi, pentru mine?
Aşteptai câtva timp vuietul motoarelor, cu teamă şi nelinişte. Chinul acelor zile, de neîndurat în clipa aceea, doar un eveniment mare, ireparabil, îl putea alunga. Dar nu era oare acesta jocul meu obişnuit, viciul meu? Mă gândii la Cate, la Fonso, la Nando, la nenorociţii din Torino, care aşteptau îngrămădiţi în adăposturi ca în tot atâtea catacombe. Unii glumeau, alţii râdeau. „Aluatul creşte”, spuneau.
Sânge şi cruzime, beciuri, pădure: lucrurile acestea nu erau oare un joc? Nu erau ca sălbaticii şi albumele lui Dino? Dacă moare Cate, mă gândeam, cine va avea grijă de fiul ei? Cine va mai şti dacă e fiul ei sau fiul meu?
Zgomotul unei pompe mă făcu să tresar. Elvira veni afară şi spuse:
— La masă.
Fără să scoatem o vorbă – în timpul alarmei radioul tăcea – ne aşezarăm, Elvira în faţă, bătrâna alături, ca întotdeauna. Bătrâna îşi făcu semnul crucii. Nimeni nu vorbi. Să desfac şervetul la masă, să ating tacâmurile, să mănânc mi se părea un joc, un joc inutil. Către ora unu, alarma încetă. Tresărirăm, aproape surprinşi. Elvira îmi puse în farfurie încă o felie de tort.
