XI

Vara se sfârşea, începeau să se vadă ţărănci pe câmp şi scări rezemate de arborii din livezi. Acum nu mai plecam cu Dino de pe pajişti: acolo erau perele, strugurii, lanul de porumb. Veni ştirea debarcării în Calabria. Noaptea, discuţii aprinse. Evenimentul mare, ireparabil, se petrecea. Aşadar nimeni nu încerca nimic? Trebuia să sfârşim aşa?

Opt septembrie ne surprinse în timp ce scuturam nuci cu Gregorio. Întâi trecu pe stradă un camion militar, care huruia la cotituri şi stârnea nori de praf. Venea de la Torino. După o clipă alt zgomot şi alt huruit; un al doilea camion. Trecură cinci. Praful ajunse printre pomi, în aerul curat al serii. Ne privirăm în faţă. Dino alergă în curte.

Pe înserat veni Cate.

— Nu ştiţi? Strigă din stradă. Italia a cerut pace astăzi.

La radio, vocea monotonă, răguşită, neverosimilă, repeta maşinal, la fiecare cinci minute, ştirea, înceta şi relua, de fiecare dată pe un ton ameninţător. Nu se schimba, nu cobora, nu adăuga niciodată nimic. Era în ea ceva din încăpăţânarea unui bătrân, a unui copil care ştie lecţia. Niciunul dintre noi nu spuse nimic, în clipa aceea, în afară de Dino care bătu din palme. Ramaserăm descumpăniţi, ca mai înainte, la trecerea celor cinci camioane.

Cate ne spuse că la Torino, în cafenele şi pe străzi Ra-dio-Londra zbiera şi grupuri mari aplaudau. Avusese loc o 74 debarcare la Salerno. Se dădeau lupte pretutindeni. „La Salemo? Nu la Genova?” Se organizau cortegii, demonstraţii.

— Nu se ştie ce fac nemţii, spuse Cate. Vor pleca, sau nu?

— Nu spera, îi spusei, chiar dacă ar vrea, n-ar putea.

— E rândul soldaţilor noştri, spuse bătrâna, e rândul lor acum.

Bătrânul Gregorio tăcea, fără să mă piardă din ochi. Era şi el un copil uimit, îmi fulgeră prin minte ideea ciudată că nici bătrânul mareşal care în seara aceea ne arunca în derută, nici generalii săi nu ştiau mai mult decât Gregorio, şi în seara aceasta se agăţau descumpăniţi de radio ca şi mine, ca şi el.

— Dar la Roma, spusei, la Roma ce se întâmplă?

Nici un post de radio nu ne-a spus-o. Cate auzise în oraş că la această oră englezii o ocupaseră, că era de ajuns ca o mie de paraşutişti să se unească cu ai noştri şi să-i înfrunte pe nemţi.

— Or fi proşti miniştrii ăştia, dar la pielea lor ţin. Au pre-văzut-o, fii sigur, spuse Cate.

— Dar Nando şi Fonso, întrebai deodată, nu vin? Asta au dorit totdeauna. Or fi mulţumiţi.

— Nu i-am văzut, spuse Cate. Am venit repede să vă povestesc.

Nando şi Fonso nu veniră în seara aceea. Veni Giulia, gâfâind. Spuse că la fabrică fusese o adunare pentru a se pune la cale strângerea de arme, că Fonso ţinuse un discurs, că se vorbea de ocuparea cazărmilor. La periferie se auziseră împuşcături. Se ştia că bande de speculanţi de bursă neagră je-fuiseră un depozit militar, că nemţii îşi vindeau uniformele fasciştilor şi fugeau deghizaţi.

— Mă întorc la Torino, spuse Giulia. La revedere.

— Spune-le celorlalte fete să vină aici, strigă bătrâna. Spu-ne-i şi lui Fonso, nebunilor acelora. Au să vină zile grele.

— Nu-i nimic, spuse Cate înflăcărată. De data asta se termină cu adevărat. Trebuie să rezistăm câteva zile.

— Nu vor mai fi incursiuni aeriene, spusei brusc. Când să plec la cină, Dino ne făcu să râdem pe toţi.

— S-a terminat războiul? Întrebă cu o voce slabă.

A doua zi eram în picioare, în zori. De la Roma nici o ştire. Radioul nostru transmitea canţonete. Din străinătate, obişnuitele buletine de război. Debarcarea la Salerno, oglinda mării forfotind de transporturi: operaţiunea era încă în curs. Elvira ascultă lângă mine, încordată şi palidă. Ne strânsesem în faţa aparatului de radio. Spusei deodată:

— Nu ştiu când mă întorc. Şi am plecat. Pentru a umple dimineaţa goală am luat drumul spre Torino. Întâlneam câte un trecător rar, un biciclist care urca ostenit. Printre povârnişuri, departe, Torino fumega liniştit. Unde era războiul? Nopţile de foc păreau un lucru îndepărtat, neverosimil. Ascultai încordat dacă se auzeau camioane. La Torino ziarele relatau sub titluri groase capitularea. Dar oamenii aveau aerul că se gândesc la treburile lor. Prăvălii deschise, gărzi civile la răspântii, tramvaiele mergeau. Nimeni nu vorbea despre pace. La colţul dinspre gară un grup de nemţi neînarmaţi încărca mobilă într-un camion: câţiva gură-cască asistau la mutare. „Nu se văd ai noştri, m-am gândit, sunt toţi consemnaţi în cazarmă din cauza stării de asediu.”

Ascultam atent şi căutam în ochii trecătorilor. Toţi mergeau tăcuţi, ferindu-se. „Poate a fost dezminţită ştirea de ieri şi nimeni nu vrea să admită că a crezut în ea.” Dar doi tineri, sub porticul Cristalului, strigau în mijlocul unui grup şi aprindeau un ziar desfăcut, pe care un chelner voia să şi-l ia înapoi. Câţiva râdeau.

— Sunt fascişti, spuse un altul dintr-un colţ, liniştit.

— Luaţi-i la bătaie, omorâţi-i, urla o femeie.

Ştirile le aflai în uşa barului. Nemţii ocupau oraşele. Acqui, Alessandria, Casale, erau cucerite. Cine o spune? Călătorii care sosesc. 76

— Dac-ar fi adevărat, n-ar merge trenurile, spusei.

— Nu-i cunoşti pe nemţi.

— Şi la Torino?

— Vor veni la timpul potrivit, spuse un altul, rânjind. Fac totul metodic. Nu vor dezordini inutile. Masacrele le vor face cu calm.

— Dar nimeni nu rezistă? Întrebai.

Sub portic crescură urletele şi tumultul. Ieşirăm afară. Unul din cei doi, în picioare pe o măsuţă, vorbea mulţimii, care asculta cu un aer batjocoritor sau se îndepărta. Alţi doi se băteau lângă un stâlp, şi femeia, strigând cuvinte neruşinate, încerca să se amestece.

— Guvernul ruşinii, striga oratorul, al trădării şi al înfrângerii, vă cere să săvârşiţi asasinarea patriei.

Măsuţa se clătina; din mulţime se ridicau înjurături.

— Vândut nemţilor, strigau.

Erau bătrâni, servitoare, băieţi, un soldat. Mă gândeam la Tono şi la ceea ce ar fi spus el. Îi strigai ceva oratorului şi în clipa aceea mulţimea undui şi se împărţi în două. Cineva strigă:

— Faceţi loc, sau vă omor.

Răsunară puternic două împuşcături sub portic, câţiva oameni căzură, alţii dispărură; geamurile se făcură ţăndări; şi departe, în mijlocul pieţei, îi văzui din nou pe cei doi care se băteau şi pe femeia care-i înfrunta.

Cele două împuşcături îmi răsunară îndelung în urechi. M-am îndepărtat ca să nu fiu surprins, dar acum ştiam de ce oamenii nu vorbeau şi dădeau colţul străzii. Mă dusei la şcoala mea, pe strada liniştită şi pustie. Speram să întâlnesc pe cineva, chipuri cunoscute. „Peste o lună vor fi examenele”, mă gândeam. Bătrânul Domenico scoase capul afară.

— Noutăţi, profesore? Ne-aduceţi pacea?

— Pacea e o pasăre. Cum a venit a şi plecat. Domenico dădu din cap. Bătu ziarul cu mâna.

— Anumite lucruri nu e de ajuns să le spui. Despre nemţi nu auzise nimic.

— Sunt meşteri, spuse imediat, ştiu sa facă lucrurile. Ei, profesore, ce timpuri, când era celălalt. Coborî capul şi vocea. Aţi auzit ce se spune? Că e vorba să se întoarcă.

M-am îndepărtat cu acel nou ghimpe în trup. Exista o înţelegere între mine şi Cate, ca în fiecare zi când cobora din tramvai să privească în jur, dacă din întâmplare veneam la Torino. Mă oprii la colţ şi aşteptai. Trecu ora fără să vină. Auzii în schimb alte veşti, care confirmau zvonul că nemţii ocupau centrele şi-i dezarmau pe ai noştri.

— Dar rezistă ai noştri?

— Cine ştie? La Novi s-a dat o bătălie.

— Se înţelege. Sunt la Settimo. O întreagă divizie cuira-sată înaintează.

— Dar ce face comandamentul nostru suprem? O cafenea de alături deschise radioul şi după mult hârâit se auzi un cântec de dans. Se formă un grup. „Prinde Londra”, strigau. Se auzi Londra, în franceză; apoi alt hârâit exasperant. O voce italiană, de la Tunis. Citi enervată un buletin de ştiri, mereu acelaşi, înaintarea ruşilor, debarcarea la Salerno; operaţiunea era încă în curs.

— Ce spun la Roma? Strigam. Ce se petrece în casa noastră? Laşii!

— La Roma sunt fasciştii, strigă o voce.

— Laşii, vânduţii!

Mă simţii luat de braţ. Era Cate. Surâdea cu vechiul ei surâs. Ieşirăm din grup.

— Ţi-ai adus aminte, spusei.

Străbăturăm piaţa. Cate vorbea cu o voce joasă şi zâmbea fără căldură.

— Situaţia e groaznică, spuse. E ziua cea mai înspăimântătoare din război. Nu există guvern. Suntem în mâna nemţilor. Trebuie să rezistăm.

Trecem dincolo de Dora.

— Ce vrei să faci? Îi spuneam. E nevoie de câteva zile. E în interesul englezilor să se grăbească. Mai mult decât al nostru.

— Ai auzit radioul german? Spuse Cate. Transmit imnurile fasciste.

Ajunserăm în curtea în care se ţinuse adunarea. Parcă ar fi fost ieri, deşi trecuse mai mult de o lună. Nu era nimeni. Cate vorbi cu vecinele din balcon.

În cele din urmă apărură Giulia şi soţia lui Nando.

— Nu s-au întors?

Soţia lui Nando se rezemă deprimată de poartă.

— Fii liniştită, îi spuseră. Vrei ca un bărbat să se întoarcă acasă, să facă ceva astăzi? Era ceva mai rău în Albania.

Ea exclamă:

— Sunt copii, sunt nebuni. Deschiserăm radioul din nou. Nici o ştire.

— Dacă îi arestează, gemea soţia, atunci nemţii îi iau în mână.

— Proasto, îi strigă Cate, nu i-au prins încă.

Îmi spuseră atunci că în toiul nopţii o patrulă împrăşti-ase adunarea, şi că Tono fusese arestat.

— Au vrut să-l elibereze, spuse Giulia, vei vedea. Cate trebuia să se întoarcă la spital. Mâncarăm ceva, stând pe pat.

— Vin şi eu, îi spusei.

Soţia lui Nando nu mânca: se plimba în sus şi în jos prin cameră. „Şi părea cea mai curajoasa, mă gândii. Nu sunt timpuri să te căsătoreşti. Mai bine de Cate, care, cel puţin, nu iubeşte pe nimeni.

Plecarăm împreună spre tramvai. Cate mă întrebă:

— Te-ntorci acasă? Apoi, privind în jur: Nimeni nu se mişcă. Nici măcar un soldat. Ce dezgustător.

— Noi suntem un câmp de bătaie, nimic altceva. Nu te amăgi.

— Ţie puţin îţi pasă, murmură fără să mă privească, dar ai dreptate. Nu ştii ce înseamnă să faci foamea, nici să-ţi ardă casa.

— Acestea sunt lucrurile care-ţi dau curaj?

— Ţi-a spus-o şi bunica. Voi, ăştia, nu puteţi înţelege.

— Voi ăştia nu pot să fiu eu, i-o tăiai. Eu sunt singur. Caut să fiu cel mai singur cu putinţă. Sunt timpuri în care numai cine e singur nu-şi pierde capul. Vezi cum se frământă Nanda.

Cate se opri posomorâtă.

— Nu, tu nu eşti ca Nanda, spuse. Tu nu te zbuciumi. Ne vedem deseară.

— Întoarce-te repede, strigai.

Din nou strada, livada, femeile. Colina răcoroasă şi liniştită, discuţiile obişnuite.

— Poate că nemţii nu vor veni până aici, sus, îi spusei Elvirei. Întrebai de Egle, dacă-şi mai vâra nasul în treburile altora.

— De ce?

— Ştim bine de ce, spusei.

Cu greutate ascultai Radio-Mtinchen, Fasciştii ridicau capul din nou, într-adevăr. Voci furioase, ameninţătoare. Aţâţau poporul. Sunt încă în Germania, e semn bun. Faptul că Radio-Roma nu vorbea îmi făcea aproape plăcere, însemna că ai noştri rezistă, că nemţii n-au ocupat-o încă. Bătrâna nu scotea o vorbă. Ne privea înspăimântată şi ursuză.

La Le Fontane o reîntâlnii pe Cate care-mi dădu veşti despre Fonso şi despre Nando.

— S-au întors, sunt sănătoşi, spuse. Dar nu au putut face nimic. Tono şi ceilalţi sunt închişi la Le Nuove.

Dar mai era încă o ştire – că soldaţii noştri fugeau, şi nimeni nu se gândea să reziste.