VIII.

Noaptea urcai din nou colina cu Cate la braţ şi cu Dino, care mergea înaintea mea cu paşi mărunţi, moţăind.

Mâncasem împreună la etajul patru în locuinţa lui Fonso, cu surorile, cu vecinii, râzând, ascultând radioul, pândind cea mai mică larmă de agitaţii sau demonstraţii care se urca din stradă. Seara de vară îmbătată de miresme şi de speranţe mă ameţi. Apoi coborâsem cu toţii într-o curte pavată, în umbră – venea lume, muncitori, chiriaşi, fete – şi un bărbat, un tânăr, se ridică pe balconul primului etaj şi vorbi cu o căldură cu totul altfel decât naivă despre marele eveniment din zilele acelea şi despre ziua de mâine. Părea un vis să auzi acele fraze rostite în public. Entuziasmul mă cuprinse. „Nici propaganda, nici teroarea nu i-au atins pe aceşti oameni, gândii. Omul e mai bun decât credem.” Apoi vorbiră alţii, discutară cu voce tare. Apăru din nou uriaşul de mai înainte.

Îndemnă oamenii să fie prevăzători, îl copieşiră cu aplauze.

— A stat la închisoare, îmi spuseră. A făcut mai multe greve…

— Guvernul să se explice, îi strigau. Să ne lase pe noi să vorbim.

O voce ascuţită de femeie intona un cântec: se uniră toţi. Gândindu-mă că de pe stradă patrulele ne auzeau, am stat de gardă la poartă. 58

Acum urcam în tăcere împreună cu Cate, ţinându-ne la braţ ca îndrăgostiţii, şi între noi stăruia o speranţă, o nelinişte de vară. Străbătusem împreună Torino de două ori în ziua aceea, şi, înainte de cină, pe pajiştea Fadului în faţa spitalului, mi-am dat seama că o cunoscusem chiar în acele locuri şi că pe acolo treceam ca să ne plimbăm cu barca. Ziua se stingea cu o răcoare plăcută, şi totul, aerul străveziu, strălucirea lucrurilor, amintea de alte seri, seri pure, de pace. Fiecare lucru părea sigur, promiţător şi uşor de iertat. Am vorbit din nou despre Gallo, despre vocea lui plină, melancolică, despre oamenii de atunci. Tot ceea ce era nou pe lume în seara aceea ştergea asprimi, resentimente, împotriviri. De nimic aproape nu ne era ruşine. Puteam vorbi.

Cate, glumind, nu putea crede în dragostea mea năvalnică pentru Anna Măria.

— Trebuie să fi fost o vicleană, îmi spuse, dintre acelea care ştiu să se facă dorite. De ce nu v-aţi căsătorit?

— Nu m-a vrut. Încruntă fruntea.

— Tu n-ai vrut-o, spuse. Ai făcut-o să înţeleagă asta. Pentru ce nu s-a căsătorit cu tine?

— Eram prea furios. Voiam să mă căsătoresc cu ea ca să-i scap din mână. Nu era alt chip.

— Vezi, deci. Tu eşti de vină. Nu eşti în stare să iubeşti.

— Cate, îi spusei, Anna Măria era bogată şi vicioasă. Să nu ai încredere în cei care fac baie în fiecare zi. Au un alt sânge. Sunt oameni care se bucură de viaţă altfel decât noi. Sunt mai buni fasciştii. De altfel, fasciştii i-au folosit.

— Ştii lucrurile astea? Spuse Cate surâzând.

— Dacă Anna Măria ar avea un fiu şi l-ar chema Corrado, aş zbura ca vântul.

Cate tăcu, mereu veselă, încreţind fruntea.

— Spune-mi, Cate, eşti sigură că Dino…

Eram singuri, printre case, în aşteptarea tramvaiului. Eram din nou pe via Nizza, doar ici şi colo case dărâmate, ca un loc gol într-o gingie. O luai de mână.

— Nu, îmi spuse ea. Nu e nevoie să te prefaci. Nu mai suntem ca odinioară. Ce-ţi pasă dacă Dino e fiul tău? Dacă ar fi fiul tău ai vrea să te căsătoreşti cu mine. Dar nu te căsătoreşti pentru asta. Şi pe mine vrei să mă iei de soţie pentru a te elibera de ceva. Nu te mai gândi la asta.

Îmi atinse gulerul, mângâindu-mă. Mă privi surâzând.

— Ţi-am mai spus-o. Fii liniştit. Nu e fiul tău. Eşti mulţumit?

— Nu te cred, Cate, murmurai printre degetele ei. Dacă tu ai fi în locul meu, ce-ai face?

— Aş lăsa lucrurile în voia lor, îmi spuse veselă. Cine mai vrea un fiu în timpurile noastre?

— Prostuţo!

Cate roşi şi mă strânse de braţ.

— Nu, ai dreptate. Ţi-aş scoate ochii. Aş arunca totul în aer. Dar sunt mama lui, Corrado.

Acum, în întuneric, urcam colina. Dino se poticnea pe lângă noi. Dormea. Cu gândul la dulceaţa cuvintelor rostite înainte, mă plimbam cu Cate şi speram neliniştit. Ce anume? Nu ştiu, blândeţea ei, fermitatea cu care se purta cu mine, făgăduinţa tacită de a nu-mi păstra resentimente – pe aceste lucruri mă bizuiam de la un timp. Nu puteam nici măcar să mă supăr. Se purta cu mine ca şi cum am fi fost căsătoriţi.

Discutam încet, deşi Dino nu ne putea auzi. Se poticnea şi moţăia. Pufnea ca în vis. I-am cuprins capul între mâini şi l-am pipăit. M-am simţit sub degete pe mine însumi, copil, cu părul acela scurt, cu ceafa proeminentă. Cate înţelegea oare aceste lucruri?

— Cine ştie dacă Dino seamănă cu tatăl lui, îi spusei, îi place să hoinărească prin păduri, să stea singur. Pariez că după ce-l săruţi, îşi şterge faţa. Îl săruţi uneori?

— E un catâr, un animal încăpăţânat, spuse Cate. Strică totul. La şcoală se bate cu toţi. Dar nu e un copil rău.

— La şcoală învaţă cu plăcere?

— Îl ajut cât pot, spuse Cate. Sunt atât de mulţumită că la anul vor schimba programul. Studia şi învăţa şi ce nu trebuie.

Spuse acestea îmbufnată, făcându-mă să zâmbesc.

— Nu te gândi la asta, îi spusei, toţi băieţii vor să facă război.

— Dar ce frumos este, spuse Cate, ceea ce s-a întâmplat. Parcă te naşti astăzi, parcă te vindeci.

Tăcurăm un timp, fiecare cu gândurile lui. Dino pufni, mormăi ceva. Îl luai de mână, trăgându-l lângă mine.

— Şi după ce va termina încă un an, ce şcoală va face?

— Vreau să studieze cât mă ţin puterile, spuse Cate, să ajungă cineva.

— Dar o să vrea?

— Când tu îi explicai despre flori, era fericit, spuse Cate, îi place să înveţe.

— Să n-ai încredere. Cu lucrurile acestea copiii se distrează aşa cum se joacă de-a războiul.

Mă privi mirată.

— La-mă pe mine de exemplu, îi spusei. Şi eu am studiat ştiinţele când eram copil. Şi n-am ajuns nimic.

— Ce spui? Tu ai o diplomă, eşti profesor. Aş vrea eu să ştiu lucrurile pe care le ştii tu.

— Să fii cineva e altceva, spusei încet. Nici măcar nu-ţi închipui, îţi trebuie noroc, curaj, voinţă. Mai ales curaj. Curajul de a sta singur, ca şi cum ceilalţi n-ar exista, şi de a te gândi numai la lucrul pe care-l faci. Să nu te sperii dacă oamenilor puţin le pasă. Trebuie să aştepţi ani de zile, trebuie să mori. Apoi, după ce-ai murit, dacă ai noroc, ajungi cineva.

— Eşti mereu acelaşi, murmură Cate. Ca să nu le faci, îţi închipui că lucrurile sunt de neînfăptuit. Eu vreau numai ca Dino să aibă un loc mai bun în viaţă, să nu trebuiască să muncească ca un câine şi să mă blesteme.

— Dacă speri cu adevărat în revoluţie, îi spusei, ar trebui să te mulţumeşti cu un fiu de muncitor.

Cate se simţi jignită şi se supără. Apoi îmi spuse: -Aş vrea să studieze şi să ajungă ca tine, Corrado. Fără să uite de noi ceilalţi, nenorociţii.

În noaptea aceea Elvira mă aştepta la poartă. Nu mă întrebă dacă am cinat. Se purtă cu răceală cu mine, cum te porţi cu un uşuratec care a trecut prin primejdii şi te-a făcut să suferi. Nu mă întrebă ce-am făcut la Torino. Spuse numai că ele s-au purtat totdeauna frumos cu mine şi credeau că au dreptul la o consideraţie, la un gând din partea mea. Liber să mă duc cu oricine, spuse. Dar cel puţin să le previn.

— Ce drepturi? Răspunsei plictisit. Nimeni n-are drepturi. Avem dreptul să crăpăm, să ne trezim morţi. Cu toate câte se întâmplă.

Elvira, în întuneric, privea peste umerii mei. Tăcea. Mi-am dat seama cu groază că obrajii îi străluceau de lacrimi. Atunci mi-am pierdut răbdarea.

— Suntem pe lume din întâmplare, spusei. Tată, mamă şi fii, totul vine din întâmplare. Inutil să plângem. Ne naştem şi murim singuri…

— E de ajuns să iubim puţin, murmură ea, cu vocea aceea autoritară.