VI

Îndată ce Cate apăru din nou în curte, îi ieşii în întâmpinare. Ea nu observase nimic. Poate credea că voiam să-i vorbesc iar despre Elvira; mă privi încruntată şi se opri.

— Îl cheamă Corrado, îi spusei. Mă privi descumpănită.

— E numele meu, îi spusei.

Ea întoarse capul, în felul acela mândru al ei. Îi privi pe ceilalţi, la măsuţe, în umbră. Murmură înspăimântată:

— Pleacă repede, că ne văd.

Mă întorsei şi eu, ca să ajung lângă ea. Porni şi spuse glumind:

— Nu ştiai că ăsta e numele lui?

— De ce i l-ai pus?

Înălţă din umeri fără să răspundă.

— Câţi ani are Dino? Şi am oprit-o în loc. Mă strânse de mână şi spuse:

— Altădată. Fii bun.

În seara aceea trăncănirăm îndelung despre război şi alarme. Prietenul lui Fonso fusese rănit în Albania şi povestea ceea ce ştiam cu toţii de mult.

— Am căutat să mă însor ca să dorm într-un pat, spunea, şi acum s-a dus şi patul.

Şi nevestica:

— O să dormim pe pajişti, n-ai grijă.

Eu mă aşezasem lângă bătrână şi tăceam, priveam cu coada ochiului profilul lui Cate. Mi se părea în noaptea 40 aceea că o regăsisem, că-i vorbeam şi nu ştiam cine era. De fiecare dată fusesem mai orb. Mi-a trebuit o lună ca să înţeleg că Dino însemna Corrado. Cum era chipul lui Dino? Închideam ochii şi nu reuşeam să mi-l închipui. Mă ridicai deodată să mă plimb prin curte.

— Mă însoţeşti în spatele casei? Spuse Cate şi se ridică numaidecât.

Am pornit cu un sentiment de silă. Din clipa aceea viaţa mea se distrugea. Eram ca într-un adăpost care se clătina. „Puteam să fac atâtea lucruri”, îmi spuneam.

Ne plimbam în întuneric. Cate tăcea. Mă luă de braţ îm-piedicându-se şi sărind sprinten, spunând încet:

— Ţine-mă strâns.

O îmbrăţişai. Ne oprirăm.

— Corrado, îmi spuse. Am făcut rău că i-am dat lui Dino acest nume. Dar vezi că n-are importanţă. Nu-l strigăm niciodată aşa.

— Atunci pentru ce i l-ai dat?

— Te iubeam încă. Tu nu ştii că te-am iubit? „Până acum, mă gândii, mi-ar fi spus-o”.

— Dacă mă iubeşti, spusei brusc, strângându-i mâna, al cui e Corrado?

Se eliberă fără să vorbească. Era mai voinică decât mine.

— Fii liniştit – îmi spuse – nu-ţi fie teamă. Nu-i al tău. Ne privirăm pe întuneric. Mă simţeam sfârşit, transpirat. Avusese în glas o umbră de sarcasm.

— Ce-ai spus? Mă întrebă cu căldură.

— Nimic, răspunsei, nimic. Dacă mă iubeşti…

— Nu te mai iubesc, Corrado.

— Dacă i-ai pus numele meu, cum ai putut să faci dragoste cu altul chiar în iama aceea?

În umbră, mi-am stăpânit vocea, m-am umilit, m-am simţit generos, îi vorbeam lui Cate cea de odinioară, fetei disperate.

— Tu ai făcut dragoste cu mine, spuse liniştită, şi puţin îţi păsa de mine.

Era cu totul altceva, dar ce puteam să-i răspund? Îi spusei. Ea răspunse că poţi să faci dragoste şi să te gândeşti la cu totul altceva.

— Tu ştii asta, repeta, nu iubeşti pe nimeni, şi totuşi ai făcut dragoste cu atâtea.

Din nou spusei, resemnat, că de mult nu mă mai gândeam la lucrurile acestea. Stărui:

— Ai făcut-o.

— Cate, izbucnii, spune-mi cel puţin cine a fost. Din nou zâmbi, din nou ocoli întrebarea.

— Ţi-am povestit viaţa mea din aceşti ani. Am trudit şi mi-am bătut capul întruna. La început a fost greu. Dar îl aveam pe Dino, nu puteam să mă gândesc la prostii, îmi aminteam de ceea ce mi-ai spus o dată, că viaţa are valoare numai dacă o trăieşti pentru ceva sau pentru cineva…

Şi asta o învăţasem. Fraza era a mea. „Dacă te întreabă cineva pentru cine trăieşti, gândii, ce răspunzi?”

— Atunci, nu mă urăşti, murmurai surâzând, ceva bun a existat între noi? Poţi să te gândeşti la timpurile acelea fără răutate?

— Pe vremea aceea tu nu erai rău.

— Acum sunt? Spusei uimit. Acum ţi-e silă de mine?

— Acum suferi şi mi-e milă de tine, spuse serioasă. Eşti singur cu câinele. Mi-e milă de tine.

O privii descumpănit.

— Nu mai sunt bun, Cate? Nici cu tine nu sunt mai bun decât arunci?

— Nu ştiu, spuse Cate, eşti bun, aşa, fără să vrei. Laşi lucrurile în voia lor şi nu eşti prietenos. N-ai pe nimeni, nici măcar nu te superi.

— M-am supărat pentru Dino, spusei. 42

— Nu iubeşti pe nimeni.

— Vrei să te sărut, Cate?

— Prostule, spuse liniştită, nu asta vreau. Dacă aş fi vrut, m-ai fi sărutat de mult. Tăcu o clipă, apoi reluă: Eşti ca un copil, ca un copil mândru. Ca un copil din aceia cărora li se întâmplă o nenorocire, le lipseşte ceva, dar care nu vor să spună nimic, să nu se afle că suferă. De aceea stârneşti milă. Când vorbeşti cu ceilalţi eşti întotdeauna răutăcios, ironic. Ţie ţi-e teamă, Corrado.

— Poate din cauza războiului, a bombelor.

— Nu, din cauza ta, spuse Cate. Tu trăieşti aşa. Acum ţi-a fost teamă de Dino. Teamă că e fiul tău.

Din curte ne strigară. O strigau pe Cate.

— Să ne întoarcem, spuse Cate supusă. Fii liniştit. Nimeni nu-ţi tulbură pacea.

Mă luase de braţ şi o oprii.

— Cate, îi spusei, dacă e adevărat cu Dino, mă căsătoresc cu tine.

Mă privi, fără să râdă, nici să se tulbure.

— Dino e fiul meu, spuse încet. Să mergem.

Am petrecut astfel încă o noapte la fel ca aceea în care o regăsisem. De data asta Elvira era în pat de mult. Acum, că eram zi şi noapte pe colină, ea ştia că sunt la adăpost şi mă lăsa să-mi fac de cap. Mă lua în zeflemea numai pentru că, în ciuda pasiunii mele pentru muşchi şi studiile mele de ştiinţe naturale, nu cunoşteam pe nume florile din grădina ei, şi nu ştiam să-i spun nimic despre unele flori stacojii, cărnoase şi obscene, îi râdeau ochii vorbind despre ele.

— Gândurile rele din timpul nopţii, îi spusei, se prefac în flori. Nu există nume care să explice totul. Şi ştiinţa se opreşte la un anumit punct.

Ea râdea, cu mâinile încrucişate, măgulită de jocul meu. Mă gândii în noaptea aceea de ce în buchetul de pe masă erau şi flori din acelea. Mă întrebai dacă, văzându-le, Cate ar fi apreciat gluma. Poate că da, dar nu exprimată în felul acela, nu deghizată aşa. În seara aceea descoperisem ceva, încă o dovadă că fusesem prost şi orb şi de data aceasta. Cate era serioasă, era stăpână pe ea. Cate înţelegea totul mai bine decât mine. Cu ea tonul de odinioară, arogant şi brutal, nu mai folosea la nimic. Mă gândii toată noaptea la asta, şi, în insomnia mea, sarcasmul ei creştea nemăsurat. Asta mă liniştea. Nu puteam să n-o cred pe Cate când spunea că Dino era al ei. Mă gândii la asta până în zori; şi a doua zi, la gustarea de dimineaţă, când Elvira se întoarse de la liturghie, îmi spusei râzând: „Dacă ar şti ce pluteşte în aer”. Ea, în schimb, auzise la Santa Margherita că războiul nu putea să mai dureze mult, pentru că papa ţinuse un discurs predicând ca toţi să trăiască în pace. Era de ajuns să doreşti din toată inima, şi pacea era făcută. Nu vor mai fi bombe, nici incendii, nici sânge. Nici răzbunări, nici cataclisme. Elvira era neliniştită şi fericită. I-am spus că plec la plimbare şi am lăsat-o trebăluind în jurul focului.

Era duminică şi la Le Fontane erau toţi cei de sâmbătă seara. L-am văzut la fereastră pe Nando, soţul sinistrat, pe surorile lui Fonso, care îi strigau ceva. Le-am salutat pe fete, întrebând dacă Dino a şi plecat prin pădure, îmi arătară spre pajiştea din spatele casei. Am vrut să las totul la voia întâmplării rugând-o pe Giulia să-i spună că am plecat spre izvor. Belbo, umflat şi întărâtat, se strecură în pădure, îl strigai, se ghemui pe potecă şi-i poruncii să-l aştepte pe Dino. Îmi arătă dinţii mârâind.

Ajuns pe coastă, vocile se stinseră, îmi închipuiam goana celor doi printre arbori, frumoasa aventură. Cine ştie dacă Dino avea să-şi amintească peste douăzeci de ani clipa aceea, mireasma soarelui, vocile îndepărtate, alunecările pe 44

Piatră? Auzii un gâfâit, un foşnet, şi apăru Belbo. Se opri şi mă privi. Era singur, întinsei mâna şi spusei:

— Pleacă repede, întoarce-te la Dino. Du-te repede! Se ghemui şi vârî botul în pământ. Şterge-o!

Mă aplecai să iau o piatră. Atunci Belbo făcu un salt şi începu să mă latre. Luai piatra. Belbo se întoarse pe drumul lui, încet.

Ajunsei lângă izvor, în valea cu ierburi grase şi pline de mâl. Printre pomi se zăreau petice de cer şi povârnişurile semeţe. Era în răcoarea aceea un parfum de arbori, aproape amărui. „Ce importanţă mai are războiul, ce importanţă are sângele, gândeam, când priveşti acest cer printre arbori?” Puteai să ajungi acolo alergând, să te trânteşti în iarbă, să te joci de-a prinselea sau de-a v-aţi ascunselea. Aşa trăiau şerpii, iepurii, copiii. Războiul se sfârşea mâine. Totul redevenea ca înainte. Reveneau pacea, vechile jocuri, resentimentele. Sângele vărsat era înghiţit de pământ. Oraşele respirau. Numai în păduri nu se schimba nimic, şi acolo unde căzuse un trup renăşteau rădăcini.

Dino veni cu băţul lui, fluierând, însoţit de Belbo. Giulia nu-i spusese nimic, înţelesese singur că-l aşteptam. Îl întrebai:

— Ce ai pe faţă? Şi ţinându-l pe loc, îl privii cu atenţie, mângâindu-i ochii, pleoapele, profilul.

Dar se poate spune oare că un copil seamănă cu un bărbat? Am râs de atâtea ori de asta. Şi acum plăteam. Dino îşi rotea ochii neliniştit, îşi umfla obrajii, pufnea. Cel mult dacă această îndărătnicie semăna cu ceva din mine. Încercai să mă revăd copil în strâmbătura aceea. Mă gândii că şi eu aveam un gât tot atât de firav, când hoinăream prin viile de pe aceste meleaguri.

Apoi plecarăm.

— În dimineaţa asta ajungem până în vârf.

I-am povestit de pe vremea când storceam strugurii în satul meu. Toţi bărbaţii şi copiii trebuie să se spele pe picioare. Dar cine umblă desculţ are picioarele curate, mai curate decât noi.

— Şi eu umblu câteodată desculţ prin pajişti, spuse Dino.

— Tu nu eşti bun la stors strugurii. Eşti slab. Câţi ani ai? Îmi spuse. Era născut la sfârşitul lui august. Dar pe cate o părăsisem oare în noiembrie sau octombrie? Nu izbuteam să-mi aduc aminte, în gară era răcoare în seara aceea. Era negură, era iarnă? Nu izbuteam să-mi amintesc. Ţineam minte doar joaca aceea în zăpuşeala de august prin iarba de pe malul Fadului.

Ajungând la şoseaua mare de pe culme, merserăm mai repede. Treceam prin satul Pino. De aici, din balcoanele caselor, se zărea câmpia de la Chieri, nemărginită, rumegând.

— Tatăl meu, îi spusei lui Dino, făcea în fiecare dimineaţă, în zori, un drum ca ăsta. Îl făcea cu căruţa, să ajungă la târg.

Dino grăbi pasul fără să deschidă gura, lovind asfaltul cu băţul.

— Tu nu l-ai cunoscut pe tatăl tău? Spusei.

— Mama l-a cunoscut, răspunse. Spune că nu s-au mai văzut niciodată.

— Nu ştii cine e?

Mă privi plin de încredere şi nerăbdător. Era limpede ca nu se gândise niciodată la asta.

— Poate a murit, îi spusei, în carnetul de elev nu e trecut numele tatălui tău?

Dino se gândi, privind înainte.

— E numai al mamei, răspunse cu o strâmbătură. Eu sunt orfan.

Trecurăm prin faţa cârciumii. Era o atmosferă duminicală. Pierde-vară jucau biliard. Ne priviră în tăcere. 46

— Fac politică, îi şoptii lui Dino. Vrei pâine şi salam? Dino alergă la biliard. Eu mă îndreptai spre fereastra cea mare din fund. De acolo se vedea câmpia însorită. Jucătorii, priviţi de Dino, începuseră să joace din nou, şuşotind. Treceau unul pe lângă celălalt, mişcând tacurile.

Vorbeau de altceva. Erau băieţi de la ţară. Unii purtau cămăşi negre.

— Cine vrei să fie? Spuse unul blond, înfofolit. Pentru toţi e duminică.

Râseră veseli, prea veseli, stingheriţi. M-am gândit la ei a doua zi, m-am gândit pe neaşteptate: duminica aceea însorită a fost ultima dată când, la sosirea unui străin în cârciumă, oamenii au trebuit să schimbe vorba. Cel puţin cât a durat vara aceea scurtă. Dar niciunul dintre noi n-o ştia.

Dino muşca acum din pâine şi urmărea tacurile. Intrase şi Belbo. A fost greu să-i scot de acolo. Belbo adulmeca pe sub mese. Îi spusei lui Dino că plecam şi-l lăsam acolo să se îmbete. Mă ajunseră din urmă alergând, aproape afară din sat.

În după-amiaza aceea veni Egle cu fratele ei, ofiţer-pi-lot, un băiat frumos, slab şi brunet care dădea mâna făcând plecăciuni. Auzind vocile, am coborât din camera mea şi l-am găsit în livadă cu bătrânele mele. Tânărul era sătul, dezgustat; se îmbrăcase civil; vorbea de zboruri pe mare şi de pescăruşi.

— Hai, spuneţi, îmi spunea, noi, aviatorii, suntem proştii. Suntem mereu pe scenă. De parcă noi am fi vrut războiul.

— Îl faceţi numai voi, sunteţi naivi, îl întrerupse sora lui. Elvira asculta, mirată.

— La vârsta voastră, îi spusei, viaţa era pentru noi un salon, o sală de aşteptare. Ni se părea că facem mare ispravă ieşind seara, urcându-ne în tren în sat ca să ne întoarcem în oraş. Aşteptam ceva care nu venea niciodată.

Mă înţelese din zbor, băiatul acela. Spuse:

— Acum acel ceva a venit.

Apoi Elvira ne făcu ceai. Bătrâna întrebă prevăzătoare dacă acum, când englezii debarcaseră, nu era primejdie ca războiul să se întindă în Italia.

— Pentru noi, spuse tânărul, e mai bine să ne batem în Italia decât pe mare sau în deşert. Aşa, cel puţin, ştim că vom cădea la noi acasă.

— În cazarmele voastre, îi spuse Elvira, aveţi cel puţin curăţenie şi mâncare caldă? O ceaşcă de ceai, ca asta?

— Nu înţeleg de ce nu ne vor şi pe noi în război, spuse Egle. Am putea face atâtea lucruri la bazele de operaţiuni şi în linia întâi. Să vă distrăm, să vă ajutăm. Nu numai ca infirmiere.

Fratele ei deschise gura şi spuse:

— Desigur.

Apoi veni seara şi, nu ştiu de ce, în seara aceea am stat să privesc cerul negru. Mă gândeam iar la noapte şi la dimineaţă, la trecut, la atâtea lucruri. La ciudata mea imunitate în mijlocul lucrurilor. La resentimentele mele prosteşti. Din când în când, în noapte, ajungeau până la mine cântece, zgomote îndepărtate. Mă îmbătăm de mireasma pădurii. Mă gândeam la Dino, la aviator, la război. Mă gândeam că eram bătrân şi că aveam să continui mereu viaţa aceea.