VII.

A doua zi sosiră ştirile. Aparatele de radio din casele vecine făceau zarvă încă din zori; Egle ne chemă din curte; oamenii coborau în oraş vorbind tare. Elvira bătu la uşa camerei mele şi-mi strigă prin uşă că războiul s-a terminat. Intră şi, fără să se uite că mă îmbrăcam, îmi povesti, roşie la faţă, că Mussolini fusese răsturnat. Coborâi, o întâlnii pe Egle, pe bătrână, ascultarăm radioul, de data aceasta şi Londra – nu mai încăpea îndoială, ştirea era adevărată. Bătrâna întrebă:

— Dar s-a terminat oare războiul?

— Abia începe, spusei neîncrezător.

Înţelegeam de abia acum larma din timpul nopţii. Fratele lui Egle alergase la Torino. Toţi alergau la Torino. De prin case ieşeau oameni, se auzeau discuţii. Se dezlănţuise acel vârtej de întâlniri, de cuvinte, de gesturi, de speranţe de necrezut, care n-avea să mai înceteze decât în teroare şi în sânge. Ochii tuturor erau aprinşi, chiar şi cei îngânduraţi. De acum înainte şi singurătatea, şi pădurile aveau să aibă un alt parfum, îmi dădui seama la o simplă privire pe care o aruncai printre arbori. Aş fi vrut să ştiu totul, să fi citit ziarele, să mă pot îndepărta printre arbori şi să contemplu noul cer.

Cu un cor de strigăte şi de îndemnuri, se opriră la poartă Fonso, Nando şi fetele.

— Avem de furcă, strigă Nando, fasciştii rezistă. Veniţi cu noi la Torino.

— Războiul continuă, spuse Fonso. Leri-noapte v-am aşteptat.

— Parcă vă duceţi să luaţi o gustare, răspunsei. Aşa glumeam noi.

Fetele spuseră:

— Să mergem.

— Să ucidem. Să le piară cheful, striga Fonso. E nevoie de noi acolo.

Plecară spunând că se întorc la noapte, după ce se încheie pacea. Rămăsei acolo sus, nu fiindcă mi-ar fi fost teamă de vreun glonţ (era mai cumplită o alarmă), ci pentru că prevedeam entuziasm, demonstraţii, discuţii istovitoare. Egle dori să o însoţesc la o altă familie, unde se ducea să răspândească ştirea şi zvonurile. Trecurăm pe o cărare printre arbori, care ducea în spatele unei costişe, într-o mică lume neştiută, de povârnişuri şi păsărele. „Au invadat închisorile.” „E stare de asediu.” „Toţi fasciştii se ascund.”

Torino era la doi paşi, izolat.

— Poate mâine vom descoperi în aceste păduri un conducător fugar, spusei.

— Ce spaimă, spuse Egle.

— Mâncat de viermi şi de furnici.

— Ar merita, spuse Egle.

— Dacă n-ar fi fost ei, îi spusei, n-am fi trăit liniştiţi pe colină atâţia ani.

Abia ajunşi, îşi şi chemă prietena, îi spusei că sunt grăbit. Se strâmbă de ciudă.

— Doamna Elvira, spusei categoric, nu îngăduie să ne plimbăm prin pădure.

Îmi făcu cu ochiul, îmi întinse mâna ca o femeie, şi izbucni în râs.

— Răutăciosule, spuse.

Prietena ei, o fată cu cozi, veni la fereastră. Din depărtare le auzii bucurându-se. Pornind pe drumul spre Le Fontane, 50 observai că de data aceasta eram singur. „Belbo a fugit şi el la Torino.” îmi închipuiam cârciuma tăcută, pe Dino pe pajişte, cele două femei în bucătărie. „Acum că războiul se termină, Cate îmi va spune, poate, adevărul”, mă gândii în timp ce urcam.

N-a fost nevoie să ajung sus. Cate coborî, scăldată-n soare, îmbrăcată colorat, săltând.

— Ce tânără eşti, îi spusei.

— Sunt mulţumită, şi mă luă de braţ fără să se oprească, de parcă dansa. Sunt atât de mulţumită. Nu vii la Torino? Se opri şi spuse deodată:

— Tu eşti în stare să nu ştii nimic. Poate dormeai azi-noapte. Nimeni nu te-a văzut.

— Ştiu tot, îi spusei. Sunt mulţumit ca şi tine. Dar ştii că războiul continuă? Încurcăturile abia încep.

— Şi ce-i cu asta? Îmi spuse. Cel puţin acum respirăm. Ceva tot vom face.

Coborârăm împreună discutând. Nu mă lăsă să vorbesc despre Dino. Spuse că acum trebuie să fim de acord – să strigăm, să facem greve, să ne impunem. Că măcar în zilele acelea nu vor mai fi bombardamente şi că trebuie să profităm, să smulgem guvernului pacea. Ştia cât preţuia guvernul acela.

— Sunt mereu aceiaşi, spunea. Dar de data asta le e teamă, vor să se salveze. E de ajuns să le dăm un brânci.

— Dar nemţii, îi spusei, şi ceilalţi?

— Singur ai spus că trebuie să ne trezim şi să facem curăţenie…

— Cate, eşti înflăcărată de-a binelea, spusei deodată, ai devenit revoluţionară.

Îmi spuse:

— Nu vorbi prostii, şi ajunserăm la tramvai.

Nu izbuteam să-i vorbesc despre Dino. Era ciudat să discutăm atâta despre politică, dar în tramvai toţi vorbeau în şoaptă. Coloanele porticurilor şi zidurile erau acoperite de proclamaţii. Oamenii se opreau. Pe străzile neînsângerate şi sărbătoreşti, păreau uimiţi. Era o forfotă şi o frământare ca după un mare bombardament.

Cate se grăbea să ajungă la spital şi, la despărţire, îmi spuse că nici ea, nici băieţii nu se vor întoarce, poate, în seara aceea.

— Şi Dino stă singur?

— Dino a plecat înainte cu Fonso şi cu ceilalţi. Rămânem împreună cu ei în seara asta.

Rămăsei descumpănit, în timp ce glumeau la poartă, Dino nu vorbise cu mine, nici măcar nu se arătase. Cate mă întrebă:

— Unde mănânci?

Rămas singur, hoinării prin Torino. Părea într-adevăr a doua zi după incendiu. Se petrecuse ceva enorm, un cutremur, a cărui scenă potrivită o alcătuiau doar vechile ruine şi molozul împrăştiat pe străzi şi adăpostit cât mai bine. Nu puteai gândi sau spune nimic care să nu fie ridicol de nepotrivit. Trecu un grup de copii, târând după ei o stemă de tinichea legată cu o sfoară. Ţipau la soare şi stema zdrăngănea ca o oală. Mă gândeam că Dino era un copil ca ei, care ieri încă se mai juca de-a războiul.

În faţa Casei Fasciei staţiona un cordon de soldaţi ca în timpul stării de asediu. Purtau cască şi puşcă; supravegheau strada presărată de hârtii arse, geamurile sparte, portalul gol. Trecătorii îi ocoleau. Dar soldaţii se plictiseau şi râdeau între ei.

La un colţ îl întâlnii pe neaşteptate pe fratele lui Egle. Se îmbrăcase în uniformă, cu decoraţii şi centură, şi măsura cu privirea strada, indignat.

— O, Giorgi, îi spusei, s-a terminat permisia?

— Ceea ce se-ntâmplă nu trebuia să se întâmple, spuse. Acesta e sfârşitul.

— Ce se spune în armată?

— Nu se spune nimic. Se aşteaptă. Nimeni n-are curajul să vină să ne-atace. Sunt o turmă de laşi.

— Cine trebuie să v-atace? Giorgi mă privi, mirat şi jignit.

— Toţi fug, toţi se tem, spuse, şi au aşteptat douăzeci de ani să se răzbune. M-am îmbrăcat în uniformă, uniforma de război fascistă, şi nimeni n-are curajul să vină să mi-o sfâşie. Suntem puţini. Nu ştiu laşii aceştia că suntem puţini.

Atunci îi spusei că şeful său era regele şi că lovitura venea de la rege. Trebuia să se supună. Zâmbi, cu aerul acela de dezgust.

— Şi dumneavoastră! Nu înţelegeţi că suntem abia la început? Că va trebui să ne apărăm?

Plecă, strângând din dinţi, îl urmării cu privirea cum se pierdea în mulţime. Erau oare mulţi ca el? Mă întrebam dacă toţi acei Giorgi, toţi băieţii frumoşi care făcuseră războiul, ne priveau la fel în ziua aceea.

„O fi pierdut războiul, dar nu s-a terminat, murmuram, mai trebuie încă să moară oameni.” Şi priveam chipurile, casele, „înainte de a se sfârşi vara, câţi dintre noi nu vor fi la pământ? Cât sânge nu va mânji pereţii?” Priveam chipurile, ochii înfundaţi în orbite, mulţimea care se ducea şi venea, învălmăşeala paşnică. „Va veni poate rândul blondului aceluia. Poate al vatmanului aceluia. Femeii aceleia. „Vânzătorului de ziare. Câinelui aceluia.”

Pomii în cele din urmă spre Dora, unde se afla întreprinderea lui Fonso. Hoinării pe bulevarde, dincolo de pod; vedeam spre dreapta colina strălucitoare şi imensă. E un cartier cu case populare mari şi cu pajişti, cu ziduri mici, cu căsuţe rămase de pe vremea când câmpia se întindea până aici. Cerul era mai cald şi mai deschis; oamenii -fete, băieţi – forfoteau pe trotuare, pe iarbă şi prin prăvălii.

În timpul nopţii răsăriseră pe ziduri inscripţii mari, de un entuziasm nesocotit.

Dinspre fabrica lui Fonso – un grilaj şi o hală la capătul unei pajişti – venea scrâşnetul şi uruitul înfundat al maşinilor. „Muncesc, aşadar, îmi spusei, nu s-a schimbat nimic.” Pe străzile acelea unde s-a suferit şi s-a sperat cel mai mult, unde pe timpul când eram copii a curs atâta sânge, ziua trecea liniştită. Muncitorii, cei oprimaţi, lucrau ca ieri, ca întotdeauna. Cine ştie, poate credeau că totul luase sfârşit.

Aşteptând, mă gândeam la Cate, la logica acelei vieţi care punea stăpânire pe mine din nou într-un astfel de moment. Din pornirea năvalnică şi ironică pe care o împărtăşisem cu Gallo pentru lumea aspră de la periferie, din furia inutilă cu care mă aruncasem în salonul Annei Măria nu-mi mai rămânea decât ruşinea şi umilinţa tainică. Atât de zadarnică fusese toată aventura, încât eram silit să-mi spun: „Bravo. Ai avut noroc.”

Dar avusesem cu adevărat noroc? Se terminase războiul, mai era Dino. Oricât de ameninţător ar fi viitorul imediat, lumea veche se zdruncina, şi viaţa mea se sprijinea toată pe acea lume, pe groaza, resentimentul şi scârba pe care acea lume le inspira. Acum aveam patruzeci de ani şi exista Cate, exista Dino. N-avea importanţă al cui fiu era: avea importanţă faptul că ne regăsisem în acea vară după absurdele răutăţi de odinioară, şi Cate ştia pentru cine şi pentru ce să trăiască, avea un ţel, puterea de a se împotrivi, o existenţă plină şi în întregime a ei. Nu eram inutil şi necioplit şi de data aceasta, când mă învârteam în jurul ei, pierdut şi umilit?

În curtea fabricii începură să se agite. Alţi oameni aşteptau ca şi mine, se formau grupuri, unii ieşeau – bărbaţi în putere, fete, tineri cu haina pe umăr. Începeau să se strige şi să vorbească tare. Îi recunoscui pe oamenii mei. Aici, îndoiala ascunsă care domnea în oraş în mijlocul dezordinii 54 şi al sărbătorii se pierdea într-un curaj neobişnuit, într-o însufleţire naivă şi plină de îndrăzneală. Chiar şi solitarii care aruncau priviri şi apoi plecau fluierând aveau în paşi o sprinteneală a lor. Cel mai tare strigau fetele, îşi cereau şi dădeau veşti, strigau în voie lucruri încă interzise ieri.

Soarele ardea. Îl văzui pe Fonso într-un grup. Nu mă mişcai. Părea aproape un copil. Lângă el era un bărbat în salopetă, uriaş, şi unul firav, mărunţel. Râdeau. Speram că venise la poartă Cate sau altcineva, dar n-am văzut pe nimeni.

— Profesore, strigă Fonso.

Intrai cu ei. Discutau ştirile din ziar.

— Cavalerul Mussolini, spuse izbucnind mărunţelul, muşcându-şi ţigara, cavalerul… Ai înţeles? Acum îşi aduc aminte de noi.

— Le e frică de nemţi, spuse Fonso.

— Nici vorbă. Suntem proşti noi ăştilalţi, rânji celălalt. Ştii cum e? Cei de sus au simţit că istoria pute şi atunci dau fuga la rege şi-i spun: „Ascultă. Trebuie să ne pui la adăpost, să ne scoţi din căcat. Între timp tu continui războiul, italienii îşi varsă focul, îşi rup gâtul şi noi ne întoarcem mâine să-ţi dăm o mână de ajutor. Eşti de acord?”

— Lasă-l să vorbească, bombăni uriaşul în salopetă. Dacă nu face pe măgarul astăzi, când vrei s-o mai facă? Ieri seară te-ai îmbătat?

— De patru ori s-a îmbătat, spuse Fonso, distrat.

— Şi acum, destul. Să mergem acasă.

— Ai să vezi că se-ntorc, strigă mărunţelul.

Rămăsei singur cu Fonso şi uriaşul. Ne plimbam printre oameni, care gesticulau şi discutau.

— Dar Aurelio are dreptate, spuse Fonso. Au umplut cazărmile de soldaţi.

Uriaşul se întoarse spre el, curios.

— Soldaţii sunt poporul, spuse. Sunt poporul înarmat. Nu se ştie în cine vor trage.

— Le e frică de nemţi, îl întrerupsei, vor trage în nemţi.

— Fiecare lucru la rândul lui, spuse încet celălalt, va veni şi rândul lor. Nu acuma.

— Cum, spuse Fonso. Să tragă imediat. Ăsta e războiul. Uriaşul dădea din cap.

— Voi nu ştiţi ce-nseamnă politica, spuse. Lăsaţi-o pe seama celor mai bătrâni.

— V-am lăsat o dată, spuse Fonso.

Ajunserăm în faţa casei, când radioul începu să trăncănească. Ne oprirăm; se opriră toţi. Buletinul de ştiri. Tăcere. Urmă ştirea despre starea de asediu, ordinea care domnea în Italia, cortegiile care-şi exprimau bucuria nestăvilită, hotărârea noastră de a lupta şi de a ne păstra onoarea până la ultima picătură de sânge.

— Lasă pe noi, avem noi grijă, repetă uriaşul cu capul plecat.

— Totul e un căcat, spuse Fonso, trăiască Aurelio.

În spatele casei, colina împădurită se întindea sub cer, cu case risipite ici şi colo. Mă întrebam cine dintre oamenii aceia care aşteptau, se întorceau, vorbeau, o privea în clipa aceea. Pe meleagurile acelea, ciudat, nu erau case năruite; îl întrebai pe Fonso dacă seara se întorcea acolo, sus.

— Avem de lucru la Torino, îmi spuse, trebuie să fim cu ochii în patru.

Uriaşul încuviinţa din cap.

— Şi femeile unde sunt? Întrebai. Cate a rămas la spital?

— Rămâneţi cu noi în seara asta, spuse Fonso. Mergem cu toţii la întrunire.

— Ce întrunire? Fonso rânji, ca un copil.

— Întrunire în piaţă, sau clandestină. Depinde. Cu guvernul ăsta, nu mai înţelegi nimic. Cel puţin, înainte, munca silnică era sigură.

Am întrebat unde îi puteam regăsi. Am strân mâna mare a celuilalt. Am plecat prin soare. Am mâncat într-o cafenea din centru, unde se discuta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un lucru era sigur – o spuneau şi radiourile inamice -câteva zile, nici o bombă din cer. Am trecut pe la şcoală, dar nu era nimeni. Apoi am pornit singur, pe străzi şi prin cafenele, răsfoind cărţi la un librar, zăbovind în faţa unor case vechi care păstrau amintiri niciodată dezgropate. Totul părea nou, proaspăt, frumos, cum e cerul după furtună. Ştiam bine că n-o să dureze mult, şi încet-încet mă îndreptai spre spitalul unde muncea Cate.