XII

Ridicai din umeri, cum făceam adesea în zilele acelea. Sfârşitul lumii, mereu aşteptat, sosise. Era limpede că oraşul Torino, liniştit în depărtare, singurătatea în păduri, livada, nu mai aveau sens. Şi totuşi, totul continua. Se iveau zorile, cădea seara, se coceau fructele. Mă năpădise o speranţă, o curiozitate chinuitoare: să supravieţuiesc prăbuşirii, să ajung să cunosc lumea de după aceea.

Ridicam din umeri, dar sorbeam cuvintele. Dacă uneori îmi astupam urechile, era pentru că ştiam bine, prea bine, ce se petrecea, şi îmi lipsea curajul de a privi lucrurile în faţă. Salvarea putea să vină în câteva zile, în câteva ore chiar, şi stăteam legaţi de radio, cercetam cerul, ne trezeam în fiecare dimineaţă cu un licăr de speranţă.

Salvarea nu veni. Veniră, şoptite, primele ştiri de sânge. Mă gândii din nou la cârciuma aceea din Pino unde într-o zi de iulie auzisem pentru ultima oară oameni coborând vocea, şi mă întorsei acolo încet, încet, privind în urmă. Ajungând acum într-un loc, mai ales într-o locuinţă, priveai în urmă, ascultai atent, încă nu fuseseră introduse posturile de gardă, dar ameninţarea, neprevăzutul, te pândeau pretutindeni. Drumurile şi câmpurile forfoteau de fugari, de soldaţi înfofoliţi în impermeabile, zdrenţe, vestoane, fugiţi din oraşele şi din cazărmile unde nemţii şi neofasciştii se dezlăn-ţuiau. Torino fusese ocupat fără luptă, aşa cum apa inundă un sat; nemţi osoşi şi verzi ca guşterii păzeau gara, cazărmile; oamenii se duceau şi veneau minunându-se că nu se întâmpla nimic, nu se schimba nimic; nici agitaţii, nici sânge pe străzi; doar, nesfârşit, supus, subteran, şuvoiul de refugiaţi, de trupe, care se strecura pe străduţe, în biserici, la bariere, în trenuri. Alte lucruri ciudate se petreceau. Aflai de la Cate, de la Dino, din şoaptele şi din semnele lor. Fonso şi ceilalţi acaparau arme, prădau depozite şi ascunzători; ascunseră câte ceva şi la Le Fontane. În suburbii, ploua cu haine civile, de la ferestre, peste soldaţii fugari. Ce se întâmpla cu aceşti oameni care scăpaseră de nemţi? Unii ajungeau, fireşte, la casa lor; dar ceilalţi, cei departe de casă, sicilienii şi calabrezii, cei vlăguiţi de război, unde-şi petreceau zilele şi nopţile, unde se opreau să trăiască?

— Dacă aici războiul nu se termină imediat, spusei lui Egle şi Elvirei, ne apucăm cu toţii de jaf. Le-o spusei doar aşa, ca să le văd neliniştite. Şi adăugai: Le stă bine în casele burghezilor, în vilele generalilor care au colaborat cu nemţii.

Dar apoi, discutând cu Cate, îmi spuse să încetez. Aflai de la Dino, care era mereu pe străzi, că la Le Fontane trecea multă lume – pe unii îi zării şi eu, sosind la anumite ore -bărboşi, zdrenţăroşi şi flămânzi. Aici era întotdeauna sau Giulia, sau soţia lui Nando, şi fugarii vorbeau, spuneau verzi şi uscate, dumicau pâine. Dino se jură că a trecut şi un englez, un prizonier de război, care ştia să spună numai ciao.

Dezordinea aceea, familiară acum, acea tăcută zbatere şi prăvălire de oameni era ca o revărsare a inimilor, ca o revanşă tristă faţă de ştirile intolerabile ale radioului şi ziarelor. Războiul bântuia departe, metodic şi inutil. Noi căzusem din nou, şi de data aceasta fără scăpare, în aceleaşi mâini, devenite acum mai dibace şi mai murdare de sânge. Stăpânii veseli de ieri deveneau fiare, îşi apărau pielea şi ultimele speranţe. Pentru noi, scăparea era numai în dezordine, 82 în prăbuşirea oricărei legi. A fi prins şi identificat însemna moartea. Pacea, o pace oarecare, care în vară mi se păruse demnă de dorit, acum părea o farsă.

Trebuia să înfruntăm destinul acela al nostru până la capăt. Cât de departe păreau bombardamentele, începea acum ceva mai rău decât incendiile şi prăbuşirile nocturne.

Auzeam vorbindu-se despre ele la cârciuma din Pino, unde mă duceam pe ascuns, pentru că era un loc de trecere. Trăgeam cu urechea dacă trecuseră nemţi sau fascişti, într-o dimineaţă întâlnii acolo un soldat – avea încă bocancii şi moletierele – cu impermeabilul zdrenţuit pe trupul gol. Era un băiat din Toscana, râdea din adâncul inimii, îi râdeau şi ochii. Vorbea, flecărea cu noi, ceilalţi clienţi, şi povestea marşul său din Franţa, zece zile de fugă, pomenea numele camarazilor, râdea, spera să ajungă în Valdarao. Nu ne ceru de mâncare, nici de băut. Era palid, nebărbierit, dar probabil că se şi înţelesese cu fata din local care, înfofolită şi cu ochii încrucişaţi, îl pândea de după tejghea.

— Adâncul văii era păzit de bastarzii aceia, spunea. Să nu cumva să fi trecut prin loc descoperit. Trăgeau. Am văzut arzând atâtea sate.

— Dar sus, în munte, n-a ajuns războiul, spuse unul.

— Ce război? Represalii, spuse un altul. Un sat ascunde un soldat, şi nemţii îi dau foc.

— Într-o noapte, pe un pod… Povestea toscanul, şi se uita cu coada ochiului la fată.

Toţi ascultarăm, înghiţind în sec. Toscanul ceru un chiştoc, distrat. Urmară alte poveşti. Povestiră clienţii, ţărani blajini. Poveşti reci, de necrezut, arestări de femei şi copii pentru a pune mâna pe bărbat, bătăi care sfârşeau cu o săritură de pe scări, recolte devastate, jafuri, cadavre aruncate în piaţă cu chiştocul în gură.

— Era mai bun războiul, spuneau. Dar toţi ştiam că adevăratul război era acesta.

— Să sperăm că timpul se va menţine frumos, spuse toscanul.

Mă plimbai adesea singur pe străzile obişnuite, ocolind Le Fontane, pe Dino, pe Cate cu discuţiile ei; dar discuţia şi zbuciumul cu care ne obişnuisem renăşteau acum pretutindeni, stimulate de aşteptarea înfrigurată a unui eveniment de necrezut, de un rest de speranţă, de un egoism încă îngăduit. Acum, când şi acele zile par un vis şi să te salvezi nu mai are aproape sens, stăruie în adâncul tuturor întâlnirilor şi al deşteptărilor o pace disperată, uimirea de a trăi încă o zi, încă o oră, care te înveseleşte. Nu mai ai multă consideraţie nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Asculţi, nepăsător.

Fără să vreau, mă trezeam în zori şi alergam la radio. Nu vorbeam despre asta cu Elvira şi cu mama ei. Răsfoiam ziarul. Fiecare ştire îndepărta sfârşitul cu luni de zile. În adâncul văii, Torino mă înspăimânta. Acum nici focul, nici bombele – care nu veneau – nu mai erau de ajuns să ne înfricoşeze. Războiul coborâse printre noi, în case, pe străzi, în închisori. Mă gândeam la Tono, la capul lui mare, aplecat, şi nu îndrăzneam să mă întreb ce era cu el.

Elvira şi mama ei se purtau cu mine matern, puţin posomorâte, umile. Era o pace în casa aceea, un adăpost, o căldură ca în copilărie, în anumite dimineţi, de la fereastră, privind vârfurile copacilor, mă întrebam până când avea să dureze privilegiul acela al meu. Perdeluţele albe, proaspete, se deschideau înspre frunzişul tainic şi povârnişul îndepărtat unde se zărea o pajişte în mijlocul pădurii, şi poate cineva dormea sub cerul liber. De câţi ani o vedeam oare în fiecare dimineaţă, înverzită de iarbă sau încremenită sub zăpadă? Aveau oare să mai existe aceste lucruri, după?

Încercam să studiez, să citesc. Mă gândeam să mă ocup de Dino şi să-l învăţ ştiinţele. Dar Dino făcea şi el parte 84 din lumea zdruncinată din temelii. Dino era introvertit, inaccesibil. Observasem că stătea cu mai multă plăcere cu Fonso sau cu Nando decât cu mine. I-am spus lui Cate să-l trimită acasă la mine în fiecare dimineaţă, să nu-l lase singur pe străzi: stând cu mine la o masă, ar fi învăţat cu sâr-guinţă. De altfel şcolile nu fuseseră redeschise.

— Da, lasă-l, spuse Nando, îţi iei o grijă de pe cap. Măcar el, care poate, să înveţe.

În seara aceea vremea se răcorise. Stăteam în bucătărie, între oale şi lighean. Fonso nu era acolo, şi nu erau nici fetele. Fără Fonso, discuţia lâncezea, în zilele acelea nimeni nu mai vorbea pentru a vorbi. Când eram astfel împreună, în lumină, îi priveam pe furiş – strâmbăturile lui Dino, tăcerile femeilor – şi lucrul cel mai viu, cel mai aprins, erau ochii îndrăzneţi ai lui Nando, acei ochi tineri care nu păstrau nici o urmă din războiul pe care-l văzuseră. Acum soţia lui era însărcinată – izbutiseră să devină părinţii unui copil, deşi nu aveau nici pat, nici fără casă – şi la frământările politicii se adăuga acum această nerăbdare.

— Profesore, îl vei învăţa carte pe fiul meu? Spunea râzând, dar veselia, speranţa lui erau încordate, potolite; soţia lui ne privea încruntată.

Plecam de acolo la primul târâit al greierilor; starea de asediu nu ajungea până acolo sus, şi, totuşi, pe potecile acelea îmi sfârâiau călcâiele. Pe străzile din Torino, noaptea, răsunau împuşcături îndrăzneţe, strigătele de „cine-i acolo” ale haimanalelor, ale bandiţilor care păstrau ordinea – până şi jocul şi gluma miroseau acum a sânge. Mă gândeam la Tono, care căzuse în mâinile acelea, la surâsul viclean al lui Fonso când vorbea despre el. Fonso apărea pe neaşteptate la Le Fontane, câteodată chiar ziua; îl întrebai dacă la fabrică îi schimbaseră înadins programul, îmi făcu cu ochiul şi scoase un permis – în două limbi – de curier şi paznic de noapte. Dintre toţi, era singurul care nu-şi pierduse cumpătul în acea ultimă lună; glumele sale deveniseră mai precise şi mai vesele. Ieşirile pline de neastâmpăr, trăncănelile agresive şi nesăbuite de odinioară, erau acum un zâmbet muşcător. Era limpede că avea o muncă, o misiune a lui care-l absorbea cu torul, dar nu vorbea niciodată despre ea. Când avea timp, discuta cu plăcere. Era un om ocupat.

Într-o seară, când Fonso nu era de faţă, urmărirăm războiul pe hărţile din ziare şi pe atlasul pe care-l adusesem să i-l arăt lui Dino. Nimic altceva din ce făceam pentru el nu-l interesa; de la un timp toanele sale îl ispiteau să se întoarcă în oraş, unde, în fiecare seară, se afla Fonso şi ceilalţi băieţi, şi starea de asediu, nemţii, războiul, încrederea pe care Fonso i-o inspira, povestirile lui Nando despre lupta de partizani din Balcani, îl îndepărtau de mine şi de femei. Nando ne povesti lucruri îngrozitoare despre ambuscadele şi represaliile din munţii Serbiei.

— Pretutindeni unde ajung nemţii, se sfârşeşte astfel. Oamenii încep să se măcelărească.

— Nu sunt numai nemţii, spusei. Sunt sate în care ţăranii se duc la târg cu puşca şi în timp de pace.

Bătrâna, bunica lui Cate, se întoarse de lângă lighean să ne privească.

— Atunci, nu sunt numai nemţii? Bombăni sora lui Fonso. Bătrâna spuse:

— Nu e vina nemţilor?

— Nu e vina nemţilor, spusei. Nemţii au stricat numai şandramaua, au tăiat creditul stăpânilor de altădată. Acest război e mai mare decât pare. Acum s-a întâmplat că oamenii i-au văzut fugind pe cei care comandau înainte, şi nu-i mai opreşte nimeni. Dar, fiţi atenţi, ei nu vor să se răfuiască 86 cu nemţii, numai cu ei: vor să se răfuiască cu stăpânii de altădată. Nu e un război al soldaţilor, care mâine se poate termina; e războiul săracilor, războiul disperaţilor împotriva foamei, a mizeriei, a închisorii, a ororii.

Din nou mă ascultau cu toţii, chiar şi Dino.

— Să-i luăm pe ai noştri de exemplu, continuai. Pentru ce nu s-au apărat? Pentru ce s-au lăsat înhăţaţi şi trimişi în Germania? De ce au crezut în ofiţeri, în guvern, în stăpânii de altădată? Acum, că-i avem din nou pe fascişti, încep iar să se mişte, şi vor fugi în munţi, vor sfârşi în închisori. Acum începe războiul cel adevărat, al disperaţilor. Şi, se înţelege: trebuie să le mulţumim nemţilor.

— Dar să le dăm la cap, zise Nando.

Dino mă privea mereu, mişcat de liniştea cu care toţi mă ascultau.

— Dacă nu vin mai repede ceilalţi, mormăii, vom sfârşi şi noi ca în Muntenegru.

Bătrâna ne arunca priviri piezişe, zdrăngănind prin farfuriile ei.

— Va veni ziua, spusei ridicându-mă, când vom avea morţi prin şanţuri, aici pe colină.

Cate mă privea, serioasă.

— Ştii atâtea lucruri, Corrado, spuse încet, şi nu faci nimic să ne ajuţi.

— Trimite-l mâine pe Dino acasă la mine, spusei râzând, îl voi învăţa aceste lucruri.