XIII

Acum nu mai încăpea îndoială. Se întâmpla la noi ceea ce de ani de zile se petrecea în toată Europa – oraşe şi sate împietrite de spaimă sub cer, străbătute de armate şi de zvonuri înspăimântătoare, în zilele acelea nu murea numai toamna. La Torino, deasupra unei grămezi de moloz, văzusem un şobolan, liniştit, la soare. Atât de liniştit, încât la apropierea mea nu mişcase capul şi nici nu tresă-rise. Stătea nemişcat pe labe şi mă privea. Nu se mai temea de oameni.

Venea iarna şi mie mi-era teamă. Cu frigul eram deprins, ca şoarecii, ca toţi ceilalţi, deprins să cobor în pivniţă, să-mi suflu în mâini. Nu ne copleşeau neajunsurile, nici dezastrele, poate nici măcar ameninţarea morţii din cer; ci taina, în sfârşit dezlegată, că puteau să existe dulci coline, un oraş pierdut în ceaţă, ziua de mâine aşteptată cu bucurie, şi în toate clipele să se întâmple, la fiecare pas, lucrurile îngrozitoare despre care se zvonea. Oraşul devenise mai sălbatic decât pădurile mele. Războiul acela în care trăiam refugiat, convins că-l acceptasem, că-mi făcusem din el o pace ostilă, se dezlănţuia cu cruzime, muşca mai adânc, ajungea la nervi şi la creier, începeam să privesc în juru-mi, înspăimântat, ca un iepure hăituit. Mă trezeam noaptea, în tresăriri. Mă gândeam la Tono, la zâmbetele dispreţuitoare ale lui Fonso, la comploturi, la torturi, la 88 morţii abia căzuţi. Mă gândeam la satele în care de cinci ani se trăia în felul acesta.

Până şi ziarele – mai apăreau încă ziare – recunoşteau că în munţi fusese ici şi colo o rezistenţă, şi continua. Făgăduiau pedepse, iertări, suplicii. Soldaţi rătăciţi, spuneau, patria vă înţelege şi vă cheamă. Până acum am greşit, spuneau, vă promitem că vom fi mai buni. Veniţi să vă salvaţi, veniţi să ne salvaţi, pentru Dumnezeu. Voi sunteţi poporul, voi sunteţi fiii noştri, sunteţi ticăloşi, trădători, laşi… Îmi dădui seama că frazele goale de altădată nu mai stârneau râsul. Lanţurile, moartea, speranţa comună, căpătau un sens teribil şi cotidian. Ceea ce la început fusese fără temei, fusese vorbă goală, acum te seca la inimă, în cuvinte există ceva impudic, în anumite clipe aş fi vrut să mă ruşinez.

Dar tăceam. Aş fi vrut să dispar ca un şoarece. Animalele, mă gândeam, nu ştiu ce se va întâmpla. Invidiam animalele. Femeile mele de acasă aveau norocul că nu ştiau nimic despre război. Elvira înţelese numaidecât această calitate a ei. Acum şi frigul mă alunga în casă, şi a mă întoarce acasă de la Torino, din livadă, din plimbările fără ţintă pe colina galbenă şi despuiată, uitând pentru o clipă, în căldura molcomă de vizuină, veşnic monotona nelinişte şi spaimă, mi se părea aproape plăcut. Şi pentru asta aş fi vrut să mă ruşinez, în acele dimineţi de noiembrie venea Dino şi studiam pe cărţile lui, îl ascultam tot ce ştia. Deodată întrerupea lecţia şi începea să-mi povestească ultimele zvonuri, ce spusese un trecător, despre nemţi, despre patrioţii din rezistenţă. Ştia primele poveşti cu lovituri neobişnuite, cu înscenări, cu spioni executaţi; dacă intra Elvira, înceta. Cu fiecare ştire nouă mă gândeam ce legendă nemaipomenită se făurea în acele zile şi cum numai un copil, pe care totul îl uimeşte, putea să trăiască în miezul evenimentelor, fără să rămână înmărmurit. Faptul că nu eram un copil ca Dino era doar o întâmplare; fusesem cu douăzeci de ani în urmă, şi uimirile mele de atunci erau fără temei în comparaţie cu ale lui. „Iată, spuneam, dacă mor în acest război, din mine nu rămâne decât un copil.”

— Nu mai pui costumul acela alb de marinar? Îl întrebai.

— Îl port la şcoală. Când se deschid şcolile?

Elvira care, după ce se termina lecţia, îl chema la dulap să-i dea dulciuri, voia să ştie de la el dacă avea să se întoarcă la şcoală, dacă avea surori, dacă-şi amintea de tatăl lui. Dino răspundea făcând pe măscăriciul şi încruntân-du-se plictisit.

— Îmi seamănă, îi spuneam Elvirei. Când eram copil şi cineva mă săruta, mă ştergeam pe faţă cu mâneca.

— Copii, spunea ea, copii din ziua de azi! Mama munceşte şi copilul creşte cum poate.

— Nu există fiu de ţăran a cărui mamă să nu muncească, spuneam. Aşa a fost întotdeauna.

— Şi asta este infirmieră? Întreba Elvira. Şi îşi duc viaţa la cârciumă?

— Să ai o cârciumă, cu ceea ce se petrece… Din ziua aceea în care a plâns, Elvira nu se mai trădase, îmi era prea uşor să mă înfurii şi să strig că în împrejurări atât de cumplite, cu morţile, cu incendiile, cu deportaţii, cu iarna şi foamea, îţi trebuia timp ca să-ţi pierzi cumpătul pentru o toană, pentru chinurile inimii. Despre dragoste, de altfel, despre absurda ei dragoste, nu vorbisem niciodată. Florile acelea stacojii din livadă muriseră; toată livada era tristă şi uscată. Veni un vânt puternic şi o mătură, îi spusei Elvirei să se mulţumească că avea o casă, foc, un pat cald şi o ciorbă. Să se mulţumească. Alţii o duceau mai rău.

— Am observat întotdeauna, spuse ea, atinsă în adâncul inimii, că unii îşi caută nenorocirea singuri.

— De pildă Italia intrând în război. 90

— Nu spun asta. E de-ajuns să-ţi faci datoria. Să crezi…

— Să te supui şi să lupţi, spusei. Mâine mă întorc cu pumnalul şi cu o cască.

Mă privi clipind din ochi, înspăimântată.

Era de necrezut cum se menţinea vremea. Aburi, puţină ceaţă în fiecare dimineaţă, apoi un soare strălucitor. Era noiembrie şi mă gândeam iar la fugarul acela din Valdarno, dacă ajunsese acasă. Mă gândeam din nou la toţi ceilalţi, la cei disperaţi, la cei fără adăpost. Noroc că vremea bună se menţinea. Colina era frumoasă, îşi arăta acum pământul aspru, prăfos, dezgolit, în păduri călcâi pe paturi de frunziş care trosneau. Mă gândeam adesea că la nevoie aş fi putut să mă refugiez aici. Nu-i invidiam pe băieţii de optsprezece ani. Apărură şi la Pino manifeste militare. Republica1 îşi refăcea o armată. Războiul devenea tot mai aspru.

Apoi se redeschiseră şcolile. Un coleg de-al meu, profesorul de franceză, un bărbat gras şi trist, cu care de mult nu mai schimbam nici o vorbă, veni să mă caute, îl găsii în salon, stând jos, şi pe Elvira aşezată în faţa lui, aşteptându-mă.

— O, Castelli.

Castelli privi înjur, spunând că aceea era o casă adevărată. El trăia într-o cameră în oraş, şi proprietarii săi plecaseră la ţară, lăsându-l singur în întreaga locuinţă.

— Cel puţin, aici aveţi o sobă, spuse fără să zâmbească. Apoi Elvira plecă să ne facă cafea. Eu spusei ceva despre şcoală, glumind. Castelli asculta cu aerul stupid al celui care are ceva în minte. Aşa gras şi stângaci cum era, îmi stârni milă şi de data asta.

Când sosi cafeaua, nu atinsesem încă subiectul, îi spuse Elvirei:

— Puţin, puţin. N-o merit.

1 Republica fascistă din Salo.

Îl privii în timp ce-şi sorbea cafeaua şi mă gândeam: „Sărmanul. El care e tată de familie. Pentru ce trăieşte singur?” La uşă îi spusei:

— Aşadar, Castelli, despre ce e vorba?

Se destăinui abia afară, în frig. Eu îmbrăcasem pardesiul şi ne plimbam pe prundiş. Mă întrebă dacă războiul se va termina curând. Mă întrebase şi în salon.

— Doar nu eşti recrut, îi spusei. Eşti mai bătrân ca mine. Dar Castelli nu se gândea la recrutare. „Caraghioşii”, bombăni, pe jumătate indignat. Nu era o apreciere politică. Castelli nu se pricepea la politică. Trăia singur. Dar i se spusese că a fi profesor însemna a accepta republica, a recunoaşte noul guvern.

— Merită încredere? Întrebă deodată, măcar de-am şti în mâna cui suntem.

— A acelora dinainte, îi spusei. Ce să ne mai amăgim. Numai că acum sunt mai vioi.

— Dar cum se va termina? Stărui Castelli.

— Cine te-a făcut să te nelinişteşti?

Mă aşteptam, era colegul de gimnastică, un fost fascist şi şef de grup. Acesta nu făcea un mister din intenţia de a cere trecerea în expectativă, pentru a nu se compromite, şi-i acuza pe toţi ceilalţi de oportunism şi uşurinţă vinovată faţă de războiul fascist. „Trebuie să ne hotărâm, îi declarase, patria e deasupra sentimentelor personale.”

— Lucrurile acestea, Lucini le spune? Îl întrebai pe Castelli. Atunci, ori face pe spionul, ori războiul s-a terminat cu adevărat.

Mai târziu îmi păru rău că i-am spus-o. Castelli plecă abătut de tot, şi-mi dădui seama că tot soiul de bănuieli, de spaime, mii de incertitudini îi muşcau inima. Dispăru gârbovit şi mă gândii din nou la Tono.

Despre asta nu se mai vorbi la şcoală. Mi-am revăzut colegii, l-am revăzut pe Lucini, lecţiile au fost reluate pe 92 tăcute; câte un băiat din clasele superioare lipsea. Părea absurd să regăseşti oamenii de serviciu la uşă, să asculţi gălăgia elevilor, să le dai teme. Clopoţelul avea un sunet din alte timpuri şi de fiecare dată te făcea să tresari. Sălile reci te obligau să porţi pardesiul; era o atmosferă de mutare, de viaţă provizorie. Am început să mănânc din nou la birtul meu, să merg înainte fără să mă opresc, să dau colţurile străzilor, să mă întâlnesc cu Cate.

Seara, împreună cu ea şi cu Dino, urcam colina.

— Să ai bani – îi spusei lui Cate – să nu depinzi de alţii. Să te înfunzi într-un sat şi să nu te mai mişti, asta e totul!

— Îmi pare că ai totul, spuse Cate. O duce cineva mai bine?

Simţii cum roşesc.

— Sunt dorinţe, nu sunt proteste, spusei în grabă. Glumeam.

— Ai vrea să nu te mai gândeşti la războiul ăsta, spuse ea. Dar nu poţi.

Ne plimbam un timp în tăcere. Dino mergea cu paşi mărunţi alături de mine.

— Aş vrea numai să se termine, spusei.

Cate înălţă capul cu vioiciune. Nu spuse o vorbă.

— Da, ştiu, murmurai, singura scăpare e să nu te gândeşti la război şi să munceşti. Ca Fonso şi ceilalţi. Să te arunci în apă ca să nu simţi frigul. Dar dacă nu-ţi place să înoţi? Dacă nu te interesează să ajungi dincolo? Bunica ta a spus ceva adevărat: cine are pâinea asigurată nu se mişcă. Cate tăcea.

— Spune-ţi părerea, doamnă. Cate mă privi în fugă şi surâse.

— Ceea ce aş vrea ţi-am şi spus. Coborând ochii, îi fixă asupra lui Dino. A fost o bănuială, un semn, ca o aluzie fulgerătoare. Poate un reflex involuntar, o promisiune. „Dacă-ţi faci datoria, putea să fi spus – mai e şi Dino…” Mă gândeam la el de la un timp. Dar lucrurile acestea nu se rostesc în cuvinte. Doar simpla bănuială mă enerva, „în definitiv, mă gândii, ce-şi închipuie? Puţin îmi pasă de Dino.”

— A face sau a nu face aceste lucruri, spusei tare, e totdeauna o întâmplare. Nu începe nimeni. Patrioţii şi clandestinii sunt puşi în derută, nedisciplinaţi, compromişi de la un timp. Oameni care au şi intrat la apă. Totuna e.

— Mulţi nu sunt compromişi, spuse Cate. În fiecare zi cade câte unul care putea să stea liniştit acasă. Bunăoară Tono…

— Ah, aici are dreptate bătrâna, exclamai, există un destin de clasă. La asta vă împinge viaţa pe care o duceţi. Nu degeaba viitorul e în fabrici. De aceea vă admir…

Cate nu spuse nimic şi surâse.