XIV

Încetasem să-i caut acasă la ei, unde şi Cate petrecea o oră după-amiaza. Încetasem pentru că Fonso şi Nando erau mereu plecaţi – plecaţi din oraş chiar – şi pentru că aceste lucruri sau le faci cu adevărat, sau n-are rost să le începi. Să te compromiţi în joacă e prea stupid. Dar acum domnea primejdia pretutindeni. Trăim timpuri în care nimeni – oricât de laş ar fi – nu e sigur că se trezeşte a doua zi în pat. Din cauza bombardamentelor. Şi are dreptate bătrâna. Au dreptate preoţii. Suntem vinovaţi cu toţii; toţi trebuie să plătim.

Cel dintâi care a plătit a fost cel mai nevinovat, Castelli. Cu tot neastâmpărul copiilor şi vorbele mieroase ale directorului, în ciuda unui bombardament cumplit care ne alungă în pivniţe ca pe nişte şoareci, marile coridoare ale sălilor, curtea goală şi liniştea obişnuită, încă mai făceau din şcoală un refugiu şi o alinare, ca o veche mănăstire. Părea ciudat că unii se gândeau să găsească în altă parte pacea şi omenia. Dar Castelli, supus acum orbeşte acelui absurd Lucini, Castelli, care dădea lecţii particulare, nu-l întrebă pe Lucini cum de nu pleca şi el. Se plimbau împreună prin hol, şi Lucini, mărunţel şi agresiv, se încrunta, îşi arăta colţii, dădea din cap în semn de încuviinţare. Castelli avu o scurtă şedinţă cu directorul şi, într-o bună zi, îşi prezentă cererea.

Mi-a spus-o secretara, şovăitoare, comentând:

— Fericiţi cei diabetici.

Dar lucrurile n-au mers uşor. Am fost şi eu convocat la director. După tonul directorului, am înţeles că fierbea ceva. Nu era o anchetă, Doamne fereşte. Nu i se părea că era cazul. Vroia numai să afle dacă ştiam ceva despre hotărârea unui coleg, dacă nu se vorbise, dacă gândeam că motive străine… Apoi se înfurie.

— Toţi am vrea să stăm acasă. Ar fi comod pentru oricine în aceste timpuri. Frumoasă descoperire. Dar nu putem sta toţi. Noi, directorii, suntem cei mai expuşi. Trebuie să dăm socoteală de fiecare cuvânt de-al nostru şi de-al dumneavoastră…

Îmi amintii de data aceea când, cu un an înainte, ne vorbise în consiliu despre încrederea deplină care, în clipele acelea grele, trebuia să domnească între noi şi director. Atunci Lucini era încă fascist.

Nu izbutii să mă stăpânesc şi-i pomenii numele. Apoi îmi muşcai limba. Dar directorul se posomorî şi în acelaşi timp începu să râdă.

— Lucini e Lucini, îmi spuse. Ştim cu toţii cine e Lucini.

— Dar nu e vorba de el? Întrebai brusc. Ne privirăm buimăciţi. Atunci directorul oftă ca în faţa unui şcolar foarte prost.

— Castelli, îmi spuse. Castelli. Să plecăm, repede. Strâmbai din buze şi-l privii.

— Castelli? Făcui mirat. Dar e un sfânt.

Se sculă în picioare şi se îndreptă spre uşă; o atinse şi se întoarse repede înapoi. Se opri la un pas şi se lovi cu palma peste frunte. Scoase un suspin de nerăbdare.

— Castelli mi-a făcut o declaraţie imprudentă, spuse. O să iasă un bucluc din asta, sigur. Primejdia sunt copiii. Dumneavoastră nu ştiţi dacă a vorbit cu copiii?

— Numai Lucini poate să v-o spună. Sunt mereu la braţ.

— Dar încetaţi odată, izbucni. Nu-l putem amesteca pe Lucini.

— De ce nu? Spusei cu aerul cel mai nepăsător. Atunci directorul îmi aruncă o privire plină de şiretenie. Se aşeză din nou la masă, strângându-şi mâinile peste vestă. Păru resemnat.

— Vreau să vă vorbesc deschis, spuse încet. Avem cu toţii nervii zdruncinaţi, în timpurile acestea. Ceea ce un coleg îi spune altuia, ceea ce ne spunem în această cameră între patru ochi nu iese de aici. Îndrăznesc să cred că alcătuim împreună o singură familie. Dar avem o datorie, o misiune de împlinit, în faţa copiilor, în faţa familiilor, şi chiar în faţa naţiunii, a acestei ţări nenorocite, suntem chemaţi să dăm exemplu, e limpede? A săvârşi gesturi necugetate, a lua o atitudine imprudentă… Despre conştiinţă vom vorbi mai târziu, dacă vreţi… Poate avea urmări… Poate atrage… Poate implica. Ochii multora, nu numai ai copiilor, sunt aţintiţi asupra noastră… E limpede?

Despre conştiinţă nu am mai vorbit. Niciunul nu ţinea la asta. I-am promis doar că aveam să caut să-l conving pe Castelli să-şi retragă cererea. Am trecut în schimb pe la Lucini şi l-am întrebat foarte serios cum o ducea cu sănătatea. Lucini nţelese şi se înfurie. Spuse imediat că astea nu erau timpuri să stai în papuci şi că oamenii de curaj trebuiau să se expună.

— Să se expună, cum?

— Războiul acesta, îmi spuse, n-a fost înţeles. Am plecat cu un regim care era putred. Toţi trădau şi trădează. Dar proba focului ne cerne… Trăim o revoluţie. Această republică târzie…

Nu demonstra mare lucru, dar încercă. Ideea lui era că timpurile te împingeau de la spate, că trebuia să iei parte la bătălie şi să salvezi patria stând alături de acela dintre adversarii în conflict care ar fi făcut revoluţia şi dictat pacea.

— Dar cine va învinge? Murmurai. Mă privi uluit, dând din umeri.

Îl însoţii pe Castelli spre casă, şi-i descrisei spaimele directorului. Mă asculta mişcat, îi vorbii de Lucini şi-l întrebai dacă făcuseră cererea împreună.

— Tot una e, îi spusei, dacă într-o bună zi încetezi să mai vii la şcoală. La ce-ţi foloseşte să le spui tuturor că eşti sătul?

Îi era de folos pentru că avea nevoie de jumătatea aceea de salariu.

— Lucini, îmi spuse, nu poate cere trecerea în expectativă pentru că, dacă ar fi şters din registre, cui ar putea să mai dea lecţii? Mai există cineva care să facă scrimă?

Povestea aceasta era tot mai absurdă, îi explicai că nimeni n-ar visa vreodată să ne arunce în faţă că am servit guvernul acela.

— Toţi ar trebui atunci să nu mai facă nimic, îi spusei. Vatmanii, judecătorii, poştaşii. Viaţa s-ar opri.

Domol şi cu încăpăţânare, îmi spuse că tocmai asta trebuia făcut.

— Dar, atunci, renunţă la leafă. Sunt banii guvernului. Clătină din cap şi plecă. M-am întors acasă neliniştit şi nemulţumit. Mi-am închipuit cum m-ar fi privit femeile, cum m-ar fi privit Cate, dacă aş fi făcut un gest asemănător. Poate i-ar fi plăcut. I-ar fi plăcut şi Elvirei, dintr-un alt motiv. Iată, îmi frământai mintea toată seara, cine riscă, cine acţionează cu adevărat, aşa face, nu se mai gândeşte. Ca un copil care se îmbolnăveşte şi nu ştie că va muri. Nu priveşte în el însuşi, nu renunţă nici măcar la bani. Crede că-şi face interesul ca toţi, ca oricare altul.

În acele zile mi-au scris cei de acasă pentru sărbători. Scria sora mea, îmi dădea veşti despre ogoare, se plângea că stăteam departe – la oraş – şi în anul acela. Desigur, călătoriile erau grele, trenurile incomode, îngheţate. Viaţa e grea pretutindeni, scria ea, aici nu sunt noutăţi. Scrisoarea era închisă într-un coşuleţ cu fructe şi cu carne; erau şi dulciurile de Crăciun. 98

Jumătate din coşuleţ l-am dus la Le Fontane pentru cina de sfârşit de an pe care o proiectasem cu Cate mai de mult. Trebuiau să vină toţi. Bunica şi fetele munciră o zi întreagă să gătească; Dino şi cu mine cutreierarăm colina după an-ghinare şi castane. Era o zi uscată, strălucitoare; în anul acela nu căzuse încă zăpada. Dino îmi povesti că fusese în oraş să vadă locul unde împuşcaseră trei patrioţi; se mai zăreau încă petele de sânge; dacă ajungea cu o zi înainte, vedea şi cadavrele. Câte un trecător se întorcea şi ocolea locul acela, îi spusei să înceteze, şi să se gândească la sărbători, îmi mai spuse că se vedeau urmele gloanţelor pe zid.

La Le Fontane îl aştepta un teanc de cărţi şi o lanternă de buzunar; avea să le găsească la întoarcere. Cate îmi şi mulţumise. Nu eram sigur că lui Dino avea să-i placă darul meu. Nu mai făcusem niciodată daruri unui copil. Dar puteam să-i dăruiesc un pistol?

Ne întoarserăm îngheţaţi şi mulţumiţi, în bucătărie era o căldură plăcută. Se aflau acolo bătrânii, Fonso, Giulia, Nando, toţi.

— Ăsta e un loc sigur, spuneau. Nu trăieşti cu sufletul la gură ca la Torino.

— Când te gândeşti, spuneau, că în pivniţă se găsesc atâtea, că ar putea să ne pună la zid pe toţi. Şi pe dumneata, bunico.

Fetele râdeau şi aduceau bucatele la masă.

— Acum e Crăciun, să încetăm, spuse cineva. Vorbirăm despre Tono. Era în Germania, la exterminare. Vorbiră despre alţii pe care nu-i cunoşteam, despre evadări, despre atacuri prin surprindere.

— E mai multă lume în munţi decât acasă, spuse soţia lui Nando, cine ştie cum vor face Crăciunul?

— Fii liniştită, murmură Fonso, le-am trimis şi vin.

Eu mă uitam la bătrânul Gregorio, cum, domol, în vestă şi gârbovit, mesteca bucăturile. Nu vorbea, părea că ascultă, privea liniştit, ca şi cum discuţiile acelea le auzea în fiecare zi, de când se născuse. Neliniştea bucuriei noastre nu-l atingea, îmi amintea de satul meu. Dintre noi toţi, el era singurul care trăise mereu pe colină.

— O dată cu primăvara, spunea Fonso, vom coborî din munţi.

— Au să vă omoare repede, spusei imediat. E mai bine să rămâneţi în munţi.

Şi Cate îmi dădea dreptate.

— Vara viitoare, spuse Fonso, vor veni ei să ne caute aici sus. Nu trebuie să le dăm răgaz.

— Atâta timp cât englezii nu ne ajută, spuse Nando râzând, nu vom avea arme bune. Nemţii şi fasciştii sunt arsenalul nostru. Dacă nu ni le-aduc ei, trebuie să coborâm noi să le luăm.

— Ce război, ce război! Strigă o fată. Învinge cine izbuteşte să fugă mai întâi.

Se râdea şi se vorbea tare, şi atunci Dino, care băuse şi el, începu să facă pe nebunul şi să alerge în jurul mesei, ţintind lanterna ca pe o armă şi aprinzându-ne-o în ochi. Eu spusei că de patru ani, nemţii erau experţi în războiul de gherilă şi să nu ne facem iluzii.

— Nu ne mai rămâne decât să-i vedem la noi acasă, spuse Nando.

— Mai bine aşa decât cum era înainte, i-o tăie Fonso.

— Fireşte.

Nimeni nu vorbi despre sfârşitul războiului. Nimeni nu se mai gândea la timpul care se scurgea. Nici măcar bătrâna. Spuneau „anul viitor” sau „vara viitoare” ca şi cum n-ar fi fost nimic, ca şi cum fuga, sângele şi moartea care ne pândeau erau ceva firesc.

Când se aduseră la masă fructele şi tortul, se vorbi despre satul meu şi despre bandele de acolo. Cate mă întrebă 100 despre bătrânii mei. Fonso, care organiza lupta la Torino şi în munţi, spuse ceva despre activitatea clandestină de pe colină. Nu avea veşti prea multe, era un alt sector, dar ştia că există un sat blestemat unde prea mulţi fugari începuseră să lucreze ogoarele şi nu se mai gândeau la război.

— Sunt coline ca acestea, spusei atunci. Se poate ascunde cineva pe colină iarna?

— Se poate oriunde, îmi spuse. Numai astfel îi poţi împrăştia pe atacanţi. Când fiecare casă, fiecare sat, fiecare colină îşi vor avea apărătorii lor, poţi să-mi spui cum vor putea ţine piept fasciştii?

— Fiecare neamţ pe care-l agăţăm, spuse Nando, înseamnă unul mai puţin care luptă la Cassino.

M-am gândit neîncrezător la viile şi colina de aici. Mi se părea de necrezut, absurd, ca şi aici să se tragă, să se întindă curse, să ardă casele şi oamenii să moară.

— Aţi putea să-mi spuneţi, interveni soţia lui Nando, dacă englezii or să vă spună mulţumesc?

— Fii liniştită, spuse Fonso. Nu ne luptăm pentru englezi. Camera mirosea a fum şi a vin. Şi Cate aprinse o ţigară.

Deschiseră radioul. Zarva crescu, şi mă simţeam bine în căldura aceea, rezemat de sobă, ascultând glasurile din jur. Ieşisem o clipă mai înainte în curte, cu Dino, şi în timp ce el se ghemuia în întuneric, eu mă pierdeam o clipă în stele şi în cer. Aceleaşi stele de când eram copil, aceleaşi stele care străluceau peste oraşe şi tranşee, peste cei morţi şi peste cei vii. Nu exista oare pe colinele acelea un colţişor, o curte a păcii, de unde, măcar în noaptea aceea, să fi privit la stele fără să înceapă să-ţi bată inima? Prin uşă auzeam gălăgia mesenilor şi mă gândeam că aveam moartea sub picioare. Apoi Dino mă strigă, intrarăm din nou în casă şi căldura ne învălui. Fetele începură să cânte.

În ziua următoare am coborât la Torino. Am trecut pe la şcoală şi acolo l-am întâlnit pe Fellini cu bereta trasă pe ochi. Trăncăni despre sărbători, apoi spuse:

— E unul care a făcut un Crăciun căcăcios. Aşa vorbea Fellini, rânjind obraznic. Aşteptai să continue şi o făcu imediat.

— N-aţi aflat de Castelli? L-au suspendat de la catedră şi l-au închis.