XV

Anul se sfârşi fără zăpadă, şi la reluarea cursurilor nu am mai vorbit cu colegii decât despre Castelli.

— Noroc că nu e frig, spuneau. Dar, dacă e adevărat că are un început de diabet, o să dea ortul popii. Ce se putea face pentru el?

— Nimic, murmuram noi, nimic.

Ticăloşia asta ar putea să se întindă. Lucini tăcea consternat şi perfid. Când ajungeam la poarta şcolii, mă aşteptam de fiecare dată să zăresc o maşină, nemţi, poliţişti.

— Om fi supravegheaţi toţi, spuse un altul, copiii, casele. Ce porcărie. Ne vor lua ca ostatici.

Bătrânul Domenico spuse:

— Suntem în situaţia în care, dacă unul nu se simte bine, nu se mai poate lungi în pat.

— Domnule profesor, păziţi-vă, strigau cei mai isteţi dintre copii.

În zilele acelea aproape că şi directorul îmi inspira milă. Ofta şi tresărea la orice târâit de telefon. Era vădit că, vorbind cu inspectorul, Castelli îşi pusese singur funia de gât. Faţa aceea a lui, jilavă şi tristă, n-o regreta nimeni. Şi-o dorise. De altfel, gândindu-mă din nou la el, nu trăia încă dinainte ca într-o celulă, solitar şi încăpăţânat? Dar toţi trăiam aşa, între pereţi, în teamă şi în aşteptare, şi fiecare pas, fiecare glas, fiecare gest neaşteptat provoca teamă.

— Silvio Pellico, cel puţin, zâmbi într-o zi directorul, s-a mulţumit să intre la închisoare, fără să-şi bage la apă nici un coleg…

— Dar n-are rude?

— Treaba lui, Doamne fereşte.

Îl uitarăm şi pe Castelli. Vreau să spun, încetarăm să mai vorbim despre el. Dar ca şi Tono, ca şi Gallo, ca şi soldatul din Valdarao, ca şi fratele lui Egle, Castelli îmi revenea în minte pe negândite, în faţa unei suferinţe, a unei alarme, a zorilor îngheţaţi de brumă, a ştirilor neliniştitoare. Mă gândeam la ei toţi mai ales noaptea, ducându-mă la culcare pe întuneric, sau dimineaţa, coborând la Torino, în timp ce soarele aprindea cu aur crud ferestrele etajului patru al unui bloc. Iarna, strălucirea orbitoare, negurile aurii ale dimineţii mă împăcaseră întotdeauna cu lumea, îmi dăduseră un fior de speranţă, încă în primii ani ai războiului ideea că pe lume mai rămâneau încă aceste bucurii dădea un sens aşteptării mele. Acum, şi asta se risipea şi nu mai îndrăzneam să ridic capul.

Egle trăncănea despre fratele ei, cu volubilitate, îl dădea drept cuminţit aproape şi părea liniştită. Nu, la nemţi nu trecuse. Nu merita osteneala. Dar nici nu intrase în legătură cu duşmanii de ieri, era prea leal; locuia la Milano, lucra ca inginer într-o fabrică, trăind ascuns împreună cu câţiva prieteni. Se îmbrăca în civil.

Dacă ar fi trebuit să fug, mă întrebam în zilele acelea, dacă ar fi trebuit să mă ascund, unde m-aş fi dus, unde aş fi dormit noaptea şi unde aş fi găsit o bucată de pâine? Aş fi găsit un alt loc la fel ca această casă, puţină căldură, puţină tihnă? Mă simţeam hăituit şi vinovat, mă ruşinam de zilele mele liniştite. Dar mă gândeam la zvonurile, la poveştile cu oamenii refugiaţi în mănăstiri, în clopotniţe, în sacristii. Cum era oare viaţa între acei pereţi reci, în spatele vitraliilor 104 colorate, între băncile de lemn? O reîntoarcere la copilărie, la mirosul de tămâie, la rugăciuni şi la nevinovăţie? Desigur, nu era lucrul cel mai rău din acele zile. Descoperii în mine veleitatea, dorinţa aproape obsesivă de a fi constrâns la această viaţă, înainte, trecând prin faţa unei biserici, nu mă gândeam decât la femei nemăritate şi la bătrâni pleşuvi îngenuncheaţi, la bolboroseli plictisitoare. Toate astea să nu fi avut nici o valoare? Şi o biserică, o mănăstire, să fie într-ade-văr un refugiu unde asculţi cu faţa în mâini, potolindu-se bătaia inimii? Dar pentru asta, mă gândeam, nu era nevoie de naosuri şi de altare. Era de ajuns pacea, sfârşitul revărsării de sânge. Mi-amintesc că străbăteam o piaţă şi gândul mă făcu să mă opresc. Tresării. Era o bucurie, o beatitudine neaşteptată. Să mă rog, să intru în biserică, mă gândii, şi să trăiesc o clipă de pace, să renasc într-o lume fără sânge.

Dar certitudinea se risipea. La puţin timp după aceea, întâlnind o biserică, intrai. Am zăbovit la intrare, rezemat de peretele rece. În fund, lângă altar, se afla o candelă roşie; în bănci, nimeni. Am pironit privirea în pământ şi re-trăii gândul acela, vrui să retrăiesc bucuria şi certitudinea păcii neaşteptate. Nu am izbutit. Mă întrebam în schimb dacă pe Dino îl trimiteau la liturghie. Nu vorbisem niciodată despre asta. Nu-mi aminteam ce făcea duminica dimineaţa. Cu siguranţă că bătrâna se ducea la liturghie. Mă plictiseam, şi am ieşit afară, respirând aerul curat.

Nu am vorbit cu nimeni despre clipa aceea, despre revărsarea aceea de bucurie. Cu atât mai puţin cu Cate. Mă întrebam dacă acei care se duceau la biserică, femeile mele, parohul de la Santa Margherita, simţeau această bucurie -dacă la închisoare, sau sub bombe, în faţa puştilor îndreptate spre el, cineva se bucura de o asemenea pace. Poate că moartea, cu această condiţie, era acceptabilă. Dar nu era cu putinţă să vorbeşti despre asta. Ar fi fost ca şi cum ai fi intrat din nou în biserică, ca şi cum ai fi asistat la un rit – un gest inutil. Lucrul cel mai frumos din religie, din altare, din naosurile goale, era clipa în care ieşeai să respiri sub cerul curat şi perdeaua cădea din nou şi erai liber, viu. Numai despre asta se putea vorbi.

În căldura plăcută a sufrageriei, sub conul de lumină, în timp ce Elvira cosea şi bătrâna moţăia, mă gândeam la brumă, la cadavre, la cei care se ascundeau prin păduri, în cel mult două luni venea primăvara, colina se îmbrăca în verdeaţă, ceva nou, plăpând, renăştea sub cer. Soarta războiului avea să se hotărască. Se şi vorbea de ofensive şi noi debarcări. Avea să fie ca o ieşire din adăpost sub ultimele lovituri împotriva avioanelor puse pe fugă. Nu i-am spus lui Cate despre încercarea mea, dar am vrut să ştiu dacă ea credea în aceste lucruri. Se strâmbă şi-mi răspunse că a crezut. Se opri puţin pe potecă – se întunecase, ne întorceam de la Torino – şi spuse că uneori îi venea să se roage, dar ştia să se înfrâneze. Cine nu are nervii tari, observă ea, nu e bun de nimic în spital. Se întâmplă prea multe acolo.

— Dar nervii se liniştesc rugându-te, spusei. Uită-te la preoţi şi la călugăriţe, sunt liniştiţi întotdeauna.

— Nu rugăciunea îi linişteşte, spuse Cate, ci meseria pe oare o fac. Văd tot felul de ticăloşii.

M-am gândit că toţi trăim ca într-un spital. Pornirăm mai departe. Pacea, răgazul inutil, mi se păreau acum lucruri absurde şi ştiute dinainte. Cu adevărat, nu se putea vorbi despre ele.

— Nu se poate să te rogi fără să crezi, spuse Cate. Nu foloseşte la nimic.

Vorbi sec, ca atunci când răspunzi la o întrebare.

— Şi totuşi, trebuie să crezi, spusei. Dacă nu crezi în ceva, nu trăieşti.

Cate mă luă de braţ. 106

— Tu crezi în aceste lucruri?

— Suntem cu toţii bolnavi, îi spusei, şi vrem să ne facem bine. Răul e în noi, ar fi de ajuns să fim convinşi că nu există, şi ne-am vindeca. Cel care se roagă, când se roagă, e ca şi sănătos.

Atunci Cate mă privi surprinsă. Aşteptam un zâmbet, care nu veni. Spuse:

— Adevăraţii bolnavi trebuie îngrijiţi, vindecaţi. Nu foloseşte la nimic să te rogi. Aşa e în toate. O spune şi Fonso: „Important e ceea ce faci, nu ceea ce spui”.

Apoi vorbirăm despre Dino. Şi a fost mai uşor. Cate recunoscu că ar fi trebuit să-l crească cu mai mult curaj, să-l înveţe să înţeleagă lucrurile singur, să-i lase timp să hotărască, dar nu izbutise. Bunica îl ducea uneori la liturghie şi-l trimitea la catehism. Eu îi spusei că orice am face, copiii nu ştiu să hotărască singuri şi că a-i trimite sau nu la catehism însemna o alegere, însemna a-i învăţa ceva ce n-au voit.

— Religie înseamnă şi a nu crede în nimic, îi spusei. De lucrurile astea nu scapi.

Dar Cate spuse că trebuia să fie cu putinţă să-i explici unui copil cele două idei şi apoi să-i spui să aleagă. Atunci îmi veni să râd, şi zâmbi şi ea când îi spusei că modul cel mai bun de a face un creştin este de a-l învăţa să nu creadă, şi invers.

— E adevărat, strigă, e foarte adevărat.

Ne oprirăm în faţa porţii, câinele stătea în jurul meu, a fost singura dată când am vorbit despre asta. În seara următoare, n-am mai văzut-o în staţia de tramvai.

Chiar în ziua aceea mă gândisem să mă întâlnesc dincolo de Dora cu ceilalţi. Apoi, din cauza frigului şi a drumului lung, nu m-am mai dus de loc. Mă întorsei la pomii desfrunziţi, frământând în gând povestea aceea a discuţiei noastre, gândindu-mă din nou la Castelli. Elvira îmi spuse că mă căutase un tânăr care mă chema la Le Fontane. Nu ştia cine era.

Am plecat imediat, înainte de a se întuneca, supărat că Elvira fusese pusă la curent în felul acela. A strigat după mine să mă întrebe dacă mă întorceam la cină.

I-am găsit pe toţi, afară de Fonso şi Giulia. Nando, din poartă, îmi făcu semn plin de nelinişte. Pe măsuţe, în curte, zării valize şi baloturi. Toţi se învârteau prin bucătărie. Dino rodea un măr.

Cate spuse:

— Ah, bine că ai venit.

Voiau să mă avertizeze să nu trec dincolo de Dora.

— Avioanele zboară la mică înălţime, spuse Nando. Începe.

— Nu, Fonso e în munţi, îmi spuseră. E Giulia. Au prins-o nemţii astăzi.

Nu m-am înspăimântat. Nu mi-a sărit inima. Erau luni de zile de când aşteptam clipa aceea, lovitura aceea. Sau poate, când un lucru începe cu adevărat, te înspăimântă mai puţin pentru că alungă o incertitudine. Nici măcar neliniştea lor nu mă înspăimântă pentru moment.

— O femeie, am spus, se descurcă de obicei.

Nu-mi răspunseseră. Întrebarea era alta. Dacă o prinseseră din întâmplare, sau supravegheau, de la o vreme, locuinţa. Se făcuseră multe arestări la fabrică şi confiscări de materiale.

Fusese chemată cu alte tovarăşe în curte, şi urcate împreună într-un furgon. Cineva fugise imediat să ne dea de veste. Probabil în clipa aceea percheziţionau locuinţa. Soţia lui Nando striga că fusese o prostie să fugă de acasă, în felul acesta, venea să-i caute la Le Fontane.

Cate le răspunse sec că nimeni nu putea vorbi.

— Dacă nu cumva Giulia, spuse sora mai tânără. Discutarăm despre curajul Giuliei. O întrebare mă ardea. Nu îndrăzneam s-o pun.

— Dacă ştiau ceva, spuse bătrâna, vă împachetau până acum.

— Biata Giulia, spuse Cate, trebuie să-i ducem schimburi. Atunci îmi dădui seama că la Castelli nu se gândise nimeni din şcoală, întrebai:

— Se pot duce pachete în închisori?

Se auzi un automobil, amuţirăm cu toţii. Motorul zbâr-nâi, hurui mai tare, ne ţinurăm răsuflarea. Trecu în viteză şi ne privirăm ca nişte oameni care ies din apă bâjbâind.

— Le dau pachetele? Întrebai.

— Câteodată.

— Dar mai întâi se înfruptă ei.

— Nu are importanţă ce e în pachet, ci amintirea pe care o trezeşte, spuse Nando.

Lucrul la care mă gândeam nu-l rosti nimeni. Numai Dino, la un moment dat, interveni pe neaşteptate.

— Să ne ascundem în pivniţă, spuse.

— Tu să taci! Izbucni mama lui. Dar reveneam mereu la Giulia. Primejdia, spuse Nando, era să nu-şi piardă capul şi să-i înfrunte, îi ura prea mult pe oamenii de teapa lor.

— Dacă izbutesc s-o facă să-şi iasă din fire… Mă despăr-ţii de ei în timpul nopţii. Urma să mă întâlnesc cu Cate la Torino. Am ieşit în întuneric cu un sentiment de uşurare şi l-am găsit pe Belbo aşteptându-mă în curte. M-a făcut să tresar: „Suntem câinele şi iepurele”, m-am gândit.

Veni Carnavalul şi, lucru ciudat, piaţa pe care o străbăteam în fiecare zi spre a coborî la şcoală se umplu de barăci, de mulţime istovită, de căluşei şi standuri. Zăream acrobaţi înfriguraţi, căruţe; zarva aceea potolită care se auzea nu-mi mai stârnea mila pe care o încercam de obicei. Părea un miracol că mai există oameni dispuşi să călătorească, să-şi sulemenească faţa, să se arate aşa. Jumătate din piaţă era distrusă de bombe, câte un neamţ se învârtea de colo până colo, fără ţintă, şi căsca gura. Cerul dulce de februarie încălzea inimile amorţite. Pe colină, sub frunzele putrede, răsăreau primele flori. Mi-am făgăduit din nou să le caut.

Acum băteam drumurile spionând mereu dacă cineva mă urmărea. O lăsam pe Cate să coboare din tramvai, să facă câţiva paşi; o ajungeam la jumătatea urcuşului, în seara senină, îmi dădea veşti despre Giulia, despre ceilalţi. Se ştia numai că Giulia trăia, se şoptea despre atentate şi represalii germane – era mereu cu putinţă ca într-o zi sau alta să ia ostatecă şi o femeie şi s-o pună la zid. Fonso nu mai veni la Torino: se organizau în munţi pentru acţiunile de primăvară. Depozitele de arme de la Le Fontane – Cate îmi vorbi despre ele – trebuiau să vină oamenii lui să le golească în acele nopţi.

— Mai bine, îi spusei, grăbiţi-vă. E o nebunie. Ea surâse şi-mi spuse:

— Ştiu.