XIX

Veni luna mai. Zilele deveniseră şi în colegiu mai vii şi mai zgomotoase, în curtea întunecoasă, seara, şi în lumina înmiresmată şi rece a dimineţii, era întruna larmă, alergătură, o avalanşă de ştiri. Şcolile se terminau în câteva zile, înaintarea aliată era în curs şi avea în faţă luni şi luni de vreme frumoasă. Dintre colegii mei ascunşi, băieţii aceia din Sud, unii plecaseră cu gând să ajungă în linia de bătaie şi să se salveze.

Camerele se goliră, se goli şi refectoriul; elevii se întorceau acasă, în câteva zile se răspândiră pe câmp, şi rămăsei în colegiul pustiu, pândind cu urechea paşii rari ai unui preot sau ai unui întârziat. Se ştia că noi, asistenţii, puteam mânca şi dormi ca înainte, dar în liniştea aceea, în pacea aceea, nu mă gândeam decât la Dino. Lipsea de o lună aproape, şi sufeream într-atât încât, dacă aş fi ştiut cum, aş fi plecat să-l caut. Acum ştirile de război erau astfel, încât despre munţi şi rebeli nu se mai auzea vorbindu-se. Poate nu mai era primejdie. Dar vizita Elvirei m-a făcut să-mi piară cheful.

Veni înadins la colegiu să-mi aducă veşti. Fusese la Torino, dincolo de Dora, fusese pe la închisori, ceruse ajutorul unor preoţi. Despre copil nici o ştire; dacă într-ade-văr ajunsese în munţi, în ultimele săptămâni sfârşise cine ştie unde. Anumite grupuri înarmate, se spunea, treceau pe pământul Franţei. Nu era un loc pentru copii acolo. Toţi ceilalţi, femeile, mama, rudele, fuseseră deportaţi cu o lună înainte. O spusese un diacon care ştia povestea celor de la Le Fontane şi care credea că i-au împuşcat pe toţi.

— Dar e acelaşi lucru, spunea, de acolo nu se mai întoarce nimeni.

Ce altceva puteam să fac sub porticul pustiu, decât să mă hrănesc din nou, dimineaţa şi seara, cu vechea spaimă? Puteam să mă plimb, să străbat câmpurile şi pieţele, dar să petrec zile întregi în acea inutilă aşteptare mi se părea cu fiecare zi tot mai zadarnic. Acum, când trecutul era doar un mic nor, o durere, o părere de rău a tuturor, popasul acela în colegiu devenea apăsător ca o şedere la închisoare.

Nu puteam să mă întorc acasă. Puteam doar să-mi amintesc trecutul, să-i evoc pe cei dispăruţi, unul câte unul, să le ascult vocile, să mă amăgesc că îmi rămânea ceva din ei. Mi se părea că eram mult schimbat faţă de anul trecut, când hoinăream prin păduri singur, când şcoala mă aştepta la Torino, iar eu aşteptam răbdător să se termine războiul. Acum, Dino – trăise alături de mine în curtea aceea, mi-l trimisese mama lui – era un ghem de amintiri pe care-l acceptam, pe care-l voiam, el singur putea să mă salveze; dar eu nu-i fusesem de ajuns. Nu eram nici măcar sigur că, daca ne-am fi întâlnit, s-ar fi bucurat. Dacă aş fi dispărut o dată cu ai săi, nu m-ar fi considerat demn de o amintire mai bună. Războiul nu se putea sfârşi cu adevărat decât după ce ar fi distrus orice amintire şi orice speranţă. Asta înţelegeam abia atunci. Şi, de aceea, înţelegeam că ar fi trebuit să părăsesc porticul, să trec peste amintiri, să încep altă viaţă. Imaginea tuturor celor care plecau – asistenţii, Dino, Elvira -mă umplea de nerăbdare. Era cu neputinţă să mai rămân în colegiu fără să-mi fie teamă, îl înţelegeam pe Dino. Îl înţelegeam pe părintele Felice. Ar fi trebuit să fiu preot. 132

Elvira îmi adusese o scrisoare de la ai mei, în care îmi spuneau, ca de obicei, să mă duc la ei în vacanţă. Nimeni nu m-ar fi căutat; aceea era cu siguranţă ascunzătoarea cea mai bună. M-am hotărât să plec acolo, încă înainte de a mi-o fi mărturisit. M-am gândit zi şi noapte înspăimântat, repetând „e timp”, dar ştiam că alesesem de mult. Ultima dată fusesem acasă cu un an înainte de război, şi-mi spusesem încă de atunci: „Măcar de-aş muri aici” pentru că, dacă ţi-l închipui dinainte, războiul e o odihnă, o pace.

Elvira nu voia să audă de plecarea mea. Nu spuse că la ai mei aş fi înfruntat primejdii; ştia foarte bine că acasă nu m-ar fi căutat nimeni; vorbi despre călătorie, întâmplări neaşteptate, mitralieri, întâlniri primejdioase, poduri rupte. Dacă plecam, i-am citit în ochi, aveam să mă mai întorc? I-am spus atunci că stăteam prost cu banii; nu mai puteam să trăiesc pe spinarea altora; mai curând sau mai târziu, i-am spus, cel care e întreţinut se răzvrăteşte.

— Dar războiul acesta se va termina, se apără indignată. Trebuie să se termine. Şi atunci vei putea să-ţi plăteşti datoriile întorcându-te la noi.

I-am cerut un rucsac cu lucrurile neapărat trebuincioase. I-am spus să nu spună nimănui, nici măcar mamei ei, că făceam călătoria aceea.

— De altfel, am observat, nu e sigur că ajung. Ea ar fi vrut o adresă. Nu e nevoie, i-am răspuns, nu schimb viaţa, schimb bârlogul. Mai bine să mi se piardă urma.

Când m-a lăsat, singur cu sacul, am respirat uşurat. Primele zile le petrecui liniştit, convins că acum puteam să mai rămân, că a face sau a nu face ceva depindea de mine. Biata Elvira mă şi credea plecat, îmi dădeam seama în acele zile că, dorind să plec, năzuisem să mă despart de ea, s-o împiedic să se mai sacrifice. Ştiam bine ce gândea.

Dar, într-o dimineaţă, am găsit colegiul plin de nemţi, în acele zile nu se aflau acolo nici părintele Felice, nici directorul; plecaseră la Torino – eu îi aşteptam să aflu dacă era primejdios să călătoreşti cu trenul. Nemţii nu spuseră nimic, se instalară în colegiu. Erau soldaţi şi o companie de subzistenţă, descărcau provizii. Dar portarul veni să mă caute şi mă întrebă ce nume declaram: comandamentul german voia lista tuturor celor din colegiu. Atunci mi-am luat sacul şi am plecat.

Pentru a mă urca în tren fără să mă întorc la Torino, trebuia să ocolesc colina şi să străbat prin soare drumuri necunoscute. Cu sufletul la gură, am plecat peste câmp, ştiind că pe înserat aveam să revăd colinele şi o să-mi surâdă din nou norocul. S-au ivit mult mai repede. Cercetam drumul dacă se aflau posturi de gardă, şi am văzut în zare, printre stâlpii şi norii grei, un cer siniliu, plăcut şi senin.

Nu m-am oprit până când nu am ajuns la doi paşi de coline – Villanova; calea ferată era acolo. M-am aşezat pe un parapet. Treceau fete pe bicicletă. Nici nemţi, nici fascişti. Muşcam din pâine şi priveam arborii şi colina împădurită, cerul deschis – îl invidiam pe Dino care de luni de zile bătea potecile. Nu mersesem mai mult de două ore.

Am avut timp să mă satur de banchetă, de mica gară, de povârnişul colinelor. Pe măsură ce oamenii se adunau, recăpătăm încredere în mine; uitasem de mult că lumea e plină de chipuri şi de glasuri, şi vorbeau cu toţii de foamete, de fugi, de război, râzând şi salutându-se. Uitasem şi de tren; când a apărut printre salcâmi, fără să încetinească, m-a cuprins ca pe un copil în vârtejul lui. O dată urcat, în timp ce-şi reîncepea cursa zbătându-se prin verdele copacilor, am aflat că podul de peste Tanaro fusese rupt şi că acolo trebuia să coborâm, în afară de asta, am mai aflat că patrule militare străbăteau trenul şi-i arestau pe toţi cei care n-aveau un permis special.