XX

Dar la Asti norii grei umpleau cerul, se stârni vântul şi amurgul se lăsă imediat; când am sărit din tren, nu ne-a luat nimeni în seamă. Am pornit de-a lungul liniei ferate, şi în lumina lividă a ploii am desluşit cabine şi rezervoare sfărâmate, gropi adânci, stâlpi rupţi. Am ajuns repede pe câmp. O arcadă a podului căzuse. Mi-am dat seama la timp şi, la primele rafale de ploaie, m-am adăpostit într-o ogradă acoperită.

Aici am dat peste oameni şi care; era şopronul unui grajd; cineva, în şopron, tolănit pe baloturi, râdea. Printre tunete şi forfota aceea auzeam voci cadenţate şi aspre, plămădite toate în graiul meu. Aceasta îmi dădu curaj. „E o fatalitate să întâlnesc mereu porticuri”, m-am gândit.

Am mâncat ceva, o farfurie mare de ciorbă, şi puţină pâine, pe care le luasem din bucătăria soioasă şi plină de fum. Câţiva şedeau în salon, mâncau saiată şi beau. Erau femei, trecători, căruţaşi. Sub şopron, se vorbea de ploaie şi drumuri, de transporturi, de ceva neobişnuit care se întâmpla în valea râului Tanaro. Am spus că mă duceam într-un sat oarecare, întrebând doar dacă era uşor să străbat valea. Vorbeam în dialect. Un căruţaş m-a măsurat din cap până în picioare.

— De trecut, se poate trece, îmi spuse, de rămas e mai greu.

— De câteva zile operau acolo nemţii şi numai femeile dormeau acasă.

— Rămâne de văzut, spuse un altul, cu moletiere gri-ver-zui. Dacă nemţii trec, ne-am ars. Dar dacă-şi frâng gâtul…

M-am gândit că nu era vorba de valea mea, şi trebuia să străbat alte coline. Cineva mă ghici după vorbă, şi se adresă celorlalţi:

— În Langhe cum stăm?

În Langhe se dădea o bătălie neîntreruptă. Depindea de sate. Erau regiuni întregi în mâinile alor noştri. Pentru cât timp, nu se ştie. Adevărata primejdie nu era pe drumuri, ci pe poduri şi în sate. Am revăzut podul meu de fier pe care-mi răsunau paşii în copilărie. Am pomenit de un sat vecin, unde ajungeai pe podul acela.

— Acolo e republica, au spus.

Zăpăceala şi furtuna durară până dimineaţa. Starea de asediu te împiedica să te mişti; cei care plecau înaintea zorilor nu cerură nici măcar o cameră. M-am trântit peste nişte saci şi căruţaşul îmi împrumută o pătură. Pentru iunie, era frig. Cineva răstumase o cofa cu vin, şi în noapte, în întunericul bătut de vânt, mă îmbătai de mirosul acela. Vocile răguşite, adormite, vorbeau întruna de mâncare şi de lucruri de odinioară.

La primul licăr al zorilor căruţaşul porni. Mergea pe drumul meu, dar numai până la jumătatea văii. Era gras, tăcut, cu ochii trişti. Privind cerul rece şi senin, spuse:

— Să mergem.

Merserăm toată dimineaţa, cocoţaţi pe cele două laturi ale căruţei cu picioarele spânzurate. Nu vorbirăm cine ştie ce; din bună-cuviinţă i-am spus că veneam de la Torino, unde fusesem să muncesc, şi mă întorceam acasă. Ridică ochii şi-mi spuse:

— Era mai bine pe calea ferată, prin Alessandria. Puteam oare să-i explic că gările mă înspăimântau? Că îmi plăcea mai mult scârţâitul carului lui? Cu viaţa pe care o ducea ar fi râs de necazurile mele, dacă totuşi ochii lui mai puteau râde. Nu era posac, nici mândru, era singur. Sub cerul acoperit, privii din când în când colina; pe povârniş, o bisericuţă, un pin negru; ca întotdeauna, mă gândeam ce 136 bună ascunzătoare ar fi fost biserica aceea. Pe spinările colinelor se întindeau vii şi lanuri de grâu înviorate de ploaie; nu-mi aminteam coline atât de vii şi atât de dulci.

Încetineala carului mă umplea de nerăbdare. Vorbeam despre vreme, îl întrebam pe grăsan dacă măcar noaptea, sau când ploua, drumurile erau mai sigure, îmi spuse că lui îi plăcea mai mult lumina soarelui; noaptea te poate ajunge glonţul hărăzit altuia; ziua, cel puţin, patrioţi sau nemţi, te văd la faţă. Vorbea fără patimă, era dârz.

Întâlnirăm nemţi, o maşină oprită la jumătatea urcuşului. Uniformele gri-verzui păreau de culoarea pământului umed. Căruţaşul sări jos, eu priveam un crâng pe colină.

Puţin după aceea ne ajunse din urmă şi ne depăşi un camion zgomotos, mare şi plin cu uniforme pestriţe, cu băieţi tineri cu bască, cu ţevi de puşcă.

— Împing înainte republica, mormăi căruţaşul, în seara asta mâncăm porcul.

În primul sat, îi găsirăm poposind în piaţă. Nemţi pe motociclete puneau piciorul pe pământ şi plecau din nou, câte o femeie privea din prag. Se auzi o împuşcătură cine ştie unde; nimeni n-o luă în seamă.

Acum, căruţa hurducăia peste pietre. Trebui să cobor. Apăru pe neaşteptate un marinar cu puşca la ochi. Ne-am oprit şi, în timp ce prietenul meu scotocea în lădiţă, celălalt, un blond pistruiat, ridica pânza care acoperea încărcătura de pluguri şi privi. Ne făcu semn să ne urmăm drumul mai departe.

Ajunşi din nou la drum deschis, am spus deodată, aşa, ca să vorbesc:

— Există un hotar între aceştia şi ceilalţi? Nu spuse nimic şi scuipă în ţărână.

— Aţi mai văzut, şi altă dată de-ăştia? Stau şi ei prin sate?

— Da, îmi spuse, îi avem acolo, pe colină. Zi şi noapte suntem cu ochii pe ei.

Acum mi s-a înfundat, gândeam. Dacă mă opresc, s-a dus totul. La Cheri nu puteam să rămân. Acasă, nici atât. Dacă mă gândeam la spaimele iernii, la colegiu, mă simţeam curajos, inconştient, copil. Ştiam bine că în Langhe nu exista nici un neamţ care să-mi cunoască numele. Dar acum mă obişnuisem cu asta, şi spaima tuturor pusese stăpânire şi pe mine: orice spaimă îmi servea drept scuză.

Ne urcarăm din nou în car. Nu am mai vorbit, dându-mi seama că ne întorceam mereu la acelaşi subiect.

— Suntem la Molini, spuse deodată. Ar fi bine să vă descălţaţi şi să treceţi râul. Eu mă opresc acolo, în vale.

În timp ce carul se depărta scârţâind, ne-am luat ră-mas-bun şi i-am strigat numele acela, întrebându-l despre drumul acela care ducea la podul de fier. Mi-a arătat nedesluşit o colină dincolo de Tanaro, s-a oprit să mă privească pornind şi scuipă în drum.

După ce am trecut apa şi albia largă, am urcat colina cu pas sprinten. Mă întrebam, în timp ce mergeam, pe unde dormea şi mânca Dino; dacă de obicei căruţaşii treceau dincolo de Torino, în munţi. Plecase cu pardesiul şi fularul. Dacă n-ar fi ajuns la Fonso, s-ar fi întors, mi-a spus. Un copil nu înfruntă primejdii.

Drumul meu şerpuia printre lanuri şi vii; totul era altfel decât pe colina din Torino: aici coastele erau cultivate şi po-vârnite, nu existau păduri. Pădurile erau departe, se auzeau boi mugind, găini bătând din aripi; până şi aerul era mai moale şi mirosea a casă – cu toate acestea mergeam repede, repede, privind în jur, ascultând, ca atunci când mă ascundeam cu Belbo prin văile din Pino, iscodind mereu tainele pământului, rădăcinile, veşnica spaimă care domneşte în desiş. Acum fugeam cu adevărat, aşa cum fuge un iepure.

Înainte de a se întuneca, am mai străbătut două sau trei sate; drumul urca; în depărtare, pe vârfurile culmilor se zăreau biserici, căsuţe izolate. De când trecusem peste Tanaro, 138 nu mă mai ajungeau din urmă nici nu-mi tăiau calea maşini sau motociclete; am văzut doar, un car tras de boi şi, în piaţa unui sat, câţiva pierde-vară desculţi. Am mâncat pâine şi câteva roşii pe care mi le vânduse o femeie cu glas piţigăiat; m-a întrebat dacă mă rătăcisem.

— Mă duc acasă, îi spusei.

— Ah, bine faceţi, bine faceţi, îmi strigă. Asta nu mai e viaţă.

Am înţeles mai târziu că mă luase drept partizan, ceea ce mă neliniştea. Pe de altă parte, nu puteam să aflu unde sunt partizanii, pentru că m-ar fi crezut spion. Trebuia să merg, să merg întruna şi să nu mă mai întorc, în seara aceea am străbătut ultima bucată de drum, printre câmpuri pustii, sub norii grei. Se auzeau greierii. Urcasem mult, mult; mergeam pe creastă.

Îmi făcu rost să dorm un tânăr care, adăpostit în şanţul unui câmp, fuma dintr-o ţigară. N-avea pe el decât o cămaşă şi pantaloni zdrenţuiţi; pe cap o beretă.

I-am spus, oprindu-mă:

— E cale lungă până-n vale?

— Vreţi să vă opriţi? Îmi răspunse, fără să tresară, vorbind acelaşi dialect. Nu faceţi bine, e postul de control german aici.

— Nu mi-e frică de nemţi, am spus atunci, trebuie să ajung dincolo de vale.

— Mai departe sunt partizani, spuse el fără să se tulbure.

— Nu mi-e frică de nimeni, mă duc acasă. Dădu din cap, scuturând uşor ţigara.

— E mai ocolit pe poteci. Dar acum e târziu. Aşteptaţi mai bine până mâine.

Străbăturăm împreună câmpul şi un crâng. Dincolo de un cireş se ivi un grup de case negricioase şi un staul. Căpiţe de fân şi clăi de paie; sub creastă, la nivelul câmpului, alte acoperişuri scunde se povârneau spre vale; nu văzusem niciodată căsuţe ţărăneşti mai bine ascunse: de pe drum se vedeau doar spicele şi culmile îndepărtate.

Otino – nu mă întrebă numele meu – îmi aduse cireşe şi mă întrebă dacă mi-e sete. Aplecând o creangă, culese-răm tot. El împroşca sâmburii plescăind din buze şi mă întrebă dacă mă duceam spre Agliano.

— Azi-dimineaţă încă se mai vedea fumul.

Am spus că merg spre Roechetta, în valea Belbo, şi veneam de la Chieri. Otino se căţăra în pom, cu picioarele şi braţele lui lungi, şi începu să arunce jos pumni de cireşe.

— Unde e Roechetta? Întrebă.

— Pe aici se dă foc la sate?

Nu-mi răspunse şi începu să fluiere. Fluiera semnalul de drepţi.

— Aţi fost soldat, spusei atunci.

— Ar fi trebuit, îmi răspunse.

Mi-am petrecut noaptea în fân, asurzit de târâitul greierilor. Aerul era rece, ceaţa sau norii, nu ştiu ce-o fi fost, acopereau câmpurile. M-am vârât în paie. În întuneric vedeam bolta cerului mai puţin întunecată şi eram gata să mă ascund în fân la prima alarmă. Nu toţi au un pat din fân, îmi spuneam.

Mă trezi Otino, desprinzând unelte de pe un stâlp. Era o lumină orbitoare, ceaţă şi soare.

— N-o să ajungeţi azi, îmi spuse.

I-am cerut pâine. Pornirăm printre casele povârnite în vale. Chemă o femeie, care aduse două pâini.

— Îmi daţi voie să mă spăl pe ochi? L-am întrebat. Traserăm amândoi găleata din fântână, în lumina vie a cetii am văzut mai bine pielea arsă de soare a lui Otino, trăsăturile lui bărbăteşti.

— Acela e drumul, îmi explică. Ţineţi mereu cărarea care coboară şi ajungeţi la calea ferată; o să daţi peste Tinella, să vă ascundeţi între sălcii…

Mi-am amintit de joaca mea cu Dino.