XVIII

Dino înţelese dintr-o privire şi dintr-un singur gest de-al meu că înainte nu ne mai văzuserăm niciodată, îl întrebai seara, în timp ce intram în capelă, dacă mai fusese într-un colegiu, îmi răspunse, fără să ridice ochii, că înainte stătea cu mama. Juca teatru mai bine decât mine. Hărţuit cum era, nu a trebuit, desigur, să se prefacă. Treceau pe lângă noi copii, câte unul asculta. I-am spuse atunci că pentru a trăi în colegiu trebuie să uite viaţa trecută, şi nici măcar să mai vorbească despre ea.

— Cine trăncăneşte, spusei, e femeie, nu bărbat!

A doua zi l-am văzut alergând şi strigând împreună cu ceilalţi copii. Mai bine. Nu era îmbufnat, nu stătea într-un colţ: mă întrebam dacă în locul lui aş fi fost aşa cuminte. Am simţit chiar un anumit orgoliu dispreţuitor şi mi-am spus că aşa e, el era un copil, dar eram croiţi din aceeaşi stofa. Dacă Fonso, s-a gândit, ar fi închis într-un colegiu, i-ar plăcea viaţa pe care o duc? Ideea însăşi era absurdă. Fonso cutreiera munţii şi îşi risca pielea. Cum era cu putinţă? Toate zilele sale erau moarte, ca pentru mine în dimineaţa aceea când trebuia să fiu arestat. Nici măcar în anii îndepărtaţi, nici măcar copil, nu avusesem sângele îndrăzneţ al lui Fonso. Eram altfel şi decât Dino. Şi acum Dino nu mai avea pe nimeni decât pe mine.

Îl priveam alergând, îl priveam îmbrâncindu-şi colegii în capelă, îl vedeam fixând vitraliile şi rugându-se. Avea o vestă sub haină, mâinile scurte şi înroşite, ochişorii încăpăţânaţi. Juca plin de râvnă jocul nostru, rămânând impasibil, salutându-mă ştrengăreşte, îmi aminteam de vara aceea, de Gordon, de valea sălbaticilor, de oamenii galbeni. Mă gândeam că totul se realizează, chiar şi dorinţele schimbătoare ale unui copil.

Era acum primăvară luminoasă, şi copiii ieşeau duminica încolonaţi prin Chieri şi pe câmp. Eu respiram aerul proaspăt şi soarele, în curtea pustie. Mă întrebam dacă războiul se va sfârşi sub cerul acela, în aprilie, în mai. Ştirile, radioul, ne zguduiau din nou. Pretutindeni se dezlănţuiau ofensive, mari debarcări, speranţe. O dată am scos şi eu nasul pe poartă. De când ştiam că nimeni nu mă mai căutase, ieşisem pe străduţă, ajunsesem într-o piaţetă – solemnă şi neverosimilă, se înălţa acolo o biserică şi o clopotniţă – văzusem dincolo de acoperişuri colina, colina din Pino, îndepărtată, violacee. Dar merita oare osteneala să înfrunţi primejdii, dacă războiul se sfârşea mâine? Mă simţeam mai bine în curte. Nu-i invidiam pe cei care plecau la plimbare, îi ascultam vorbind când se întorceau.

Se ştia despre cazarma fasciştilor, negri şi bestiali, care cercetau satele, şi noaptea trăgeau în ferestre. Duşmanii lor erau tinerii recruţi şi fugarii îndărătnici. Băieţii din Sud, refugiaţi cu mine în colegiu, le treceau pe sub nas, le luau femeile din cafenele, îmi povesteau rânjind isprăvile lor: întâmplări cu farse, cu bănci în parcuri, cu pajişti. Nu au vrut să înceteze nici după ce fasciştii au omorât în piaţă un patriot.

— Nenorocitul, spuseră, umbla înarmat, fireşte…

Într-o zi directorul ne chemă pe toţi ţinându-ne o predică. Să încetăm să ne mai ducem la femei. Renumele, copiii. Cum şi timpurile erau grele, nimic nu scuza debandada aceea. Mântuirea începe prin viaţă cinstită. Nu ne vorbi despre cealaltă primejdie. 124 într-o altă zi l-am surprins pe Dino discutând despre războiul de partizani într-un grup de colegi, îl fugăreau pe unul dintre ei, lung şi osos, care apăra republica, îl întrebau, plini de sarcasm, de ce nu mai venea la şcoală în uniformă. Unul îl îmbrâncea cu putere. Dino, mărunţel, printre cei mai aprinşi, striga:

— Şi atunci unde e socialismul? Unde e socialismul? Dar părintele Felice se şi strecurase între ei şi le făcea semn să tacă.

— Nu ştiţi că-i păcat? Le spunea morocănos celor mari, făcându-i să râdă şi plesnind pe câte unul după ceafă.

Nu-mi plăcu strâmbătura lui Dino.

L-am întâlnit mai târziu la piciorul unui stâlp. L-am văzut venind fără să ridice capul. L-am întrebat de ce se lăsa provocat în felul acela, dacă aşa se păstrau secretele.

— Dacă ai fi fost cu Fonso, îi spusei, te-ar fi împuşcat de mult. Eşti ca Giulia, spusei încet, nu ştii să-ţi ţii gura.

Mă privea nedumerit şi liniştit.

— Vreau să merg la Fonso, spuse. Nu vreau să mă mai întorc la casa bătrânei.

Mă aşteptam la asta şi l-am lăsat să vorbească. El cunoştea o adresă în Torino unde se duceau din când în când curierii lui Fonso. Portarii îl cunoşteau. Era sătul de femei. Vroia să ajungă în munţi, să rămână cu ceilalţi.

— E greu, spusei. Dacă te-ar fi vrut, te-ar fi chemat. Cine ştie unde sunt acum unităţile lor? Nemţii fac razii pretutindeni.

Apoi i-am spus că trebuia să asculte de mama şi să rămână cu mine.

— Nu ştii să-ţi ţii gura. Dacă o mai deschizi o dată, te trimit la bătrână.

În zilele acelea citeam ştiri despre ciocniri în munţi, despre concentrări nemţeşti, despre ofensiva hotărâtă să extermine patrioţii. Apăruse un manifest: cu o mână mare de fier care nimicea bandiţi şi dedesubt scria: „Aşa moare cine trădează”. Şi fasciştii se dezlănţuiau necruţători. La Torino, în tot Piemontul, aproape în fiecare zi se vorbea de condamnări, de cruzimi nemaivăzute. „Dacă Nando e încă viu, spuneam, e un miracol.”

Mă plimbam seara cu părintele Felice pe un coridor mare unde, timp de o jumătate de oră, copiii vorbeau tare, apoi se linişteau. Câte un asistent ne întâlnea pe la colţuri, spunându-şi păsul. Una dintre glumele lor era de a-l întreba pe neaşteptate:

— Părinte Felice, nouă poţi să ne spui. Care e fiul du-mitale dintre copiii ăştia?

— Ai putea să fii tu, răspundea. Te-aş fi pus de mult să posteşti cu pâine şi apă.

Dino striga în mijlocul celorlalţi şi uneori o încasa.

— Copilul acela, spuse părintele Felice, îl vezi? E un adevărat fiu de lupoaică, unul din roadele războiului. Tatăl şi mama la închisoare, el pe drumuri. Cine-i de vină?

— Suntem vinovaţi cu toţii, am spus. Toţi am strigat: trăiască!

Părintele Felice ţinea ceaslovul sub braţ. Tresări, scuturând din umeri.

— Oricum ar fi, spuse, noi trebuie să găsim leacul. Nu e singurul.

Apoi deschidea ceaslovul aruncând priviri copiilor. Despre ceaslov vorbisem într-o dimineaţă, îi cerusem să mi-l lase să-l răsfoiesc, nu înţelesesem mare lucru – era plin tot de rugăciuni în latină, de psalmi şi laude, de imnuri, evanghelii şi meditaţii. Citeam în el despre sărbători, despre sfinţi, fiecare zi avea sfântul ei, descifram povestiri înspăimântătoare cu patimi şi martiri. Era una cu cei patruzeci de mucenici azvârliţi, goi, să moară pe gheaţa unui lac, dar înainte călăul le zdrobea picioarele; alta, cu femei biciuite 126 şi arse de vii, cu limbile tăiate, cu intestinele sfâşiate, înmărmureai gândindu-te că paginile îngălbenite ale acelei latine vechi, frazele baroce tocite ca şi lemnul băncilor, închideau în ele atâta viaţă spasmodică, şiroiau de un sânge atât de atroce şi de actual. Părintele Felice îmi spuse că din ceaslov trebuia rostită mai ales liturghia. Despre povestirile cu sfinţi spuse că multe intraseră în acele pagini cine ştie cum, erau o pură legendă, şi că de mult se aştepta ca o autoritate să revadă textul şi să-l simplifice. Să-l citim bine în fiecare zi, ne trebuia prea mult timp.

— Dar ceea ce are importanţă, i-am spus, nu este dacă un martiriu a fost săvârşit cu adevărat. Se urmăreşte ca acela care citeşte să nu uite care e preţul credinţei.

Părintele Felice încuviinţă, plecându-şi capul.

— Într-un fel, l-am întrebat, foloseşte la ceva să reciteşti mereu aceleaşi cuvinte?

— Fiind vorba de rugăciuni, spuse părintele Felice, nu are importanţă noutatea. E ca şi cum ai tăgădui lumina zilei. Viaţa se rezumă în curgerea anului. Câmpia e monotonă, anotimpurile se întorc mereu. Liturghia catolică însoţeşte scurgerea anului şi reflectă muncile câmpului.

Aceste discuţii mă linişteau, îmi dădeau pace. Era un fel de a accepta colegiul, viaţa de chilie, de a mă ascunde şi a mă dezvinovăţi.

În rarele ocazii când ieşeam prin Grieri şi ajunsesem până la şoseaua de acces, nu văzusem decât piaţete liniştite, porticuri joase şi biserici, ferestre cu vitralii, portaluri. Era de neconceput ca în satul acesta sau în altele, pretutindeni în provincie, să curgă sânge, să se întindă curse, să nu mai existe legi. Acea lume veche a cultului şi a simbolurilor, a viei şi a grâului, a femeilor care se rugau în latină, dar înţelegeau în dialect, dădea un sens zilelor mele, vieţii mele hăituite. Nu era nici o deosebire: vedeam bine că din pădure trecusem în sacristii.

Dar nici de data asta nu dură prea mult. Am auzit vorbin-du-se în refectoriu. Lunganul care fusese premilitar se lăuda că vrea să denunţe colegiul, că are prieteni în brigada fascistă, că e gata să divulge numele partizanilor ascunşi, în noaptea aceea nu am închis un ochi. I-am spus lui Dino să fie atent. Dacă sfârşeam într-o cazarmă, eram mort.

Începu din nou acea spaimă a fugii, neliniştea zorilor. Am vorbit despre asta cu părintele Felice. Nu se putea face nimic. A-l pedepsi pe nemernic era mai rău. Apoi, într-o zi, directorul a intrat cu pălăria pe ochi, făcându-mi semn să-l urmez şi ducându-mă sub scară.

— Să nu ne vadă nimeni, murmură fără să se oprească. Dumneata ai face bine să lipseşti un timp. E primejdie, mare primejdie.

Astfel am plecat fără să spun nimic nimănui. Dino era în clasă şi nu l-am văzut. Am plecat cu pachetul, aşa cum venisem. Părăsii Chieri, neliniştit şi fericit, şi la apus, cu soarele în faţă, pe culmile aride, dar umede de primăvară, colindam întinderile cu privirea cum de mult uitasem să mai fac. Am ajuns acasă cu grijă şi nimeni nu m-a văzut. Cel dintâi m-a salutat Belbo sărind în sus pe prundiş.

În seara aceea cinarăm târziu ca de obicei, ascultând radioul şi vorbind despre război, despre Dino, despre celălalt delincvent precoce. Elvira spuse, stăpânindu-se, că oameni din aceştia existau şi prin case, şi dacă nemţii nu mă căuta-seră până acum, era pentru că spionii lor mă ştiau departe. Nimeni nu trebuia să mă vadă, declară mama.

Am stat ascuns câteva zile, nu m-am întâlnit nici cu Egle; priveam livada pe fereastra întredeschisă. Mă bucuram să fiu din nou în atmosfera obişnuită, purtând în inimă alte gânduri şi speranţe. Ce n-aş fi dat să ştiu ceva despre Cate şi ceilalţi. Elvira mi-a spus că Le Fontane fusese închisă cu cheia, nu se ştia de cine. Ieşeam seara în livadă cu Belbo, priveam 128 în întuneric spre Torino unde se petreceau atâtea lucruri; stelele rare printre arborii desfrunziţi păreau boboci pe ramuri. N-aveam ce să fac; mă gândeam la Dino, pretutindeni, la lucrurile pe care le spunea Cate; descurajat, admiteam că, dacă ea n-ar fi scăpat, n-aş mai fi aflat niciodată de la nimeni dacă era fiul meu. Poate că acum vrea să-mi spună, gândeam, poate plânge că nu mi-a spus. Poate are dreptate părintele Felice şi e datoria mea, e datoria celui care rămâne să aibă grijă.

Într-o zi Elvira spuse:

— La Torino au întrebat de dumneata. Secretara care o cunoaşte pe Egle îţi trimite salutări.

Prostiile acestea îmi făceau plăcere, îmi dădeau viaţă din nou, ca unui câine pe care cineva îl mângâie pe grumaz.

Trecu astfel o săptămână, dar era apăsător să stau în casă. Să mă întorc la Chieri nu îndrăzneam încă. Vorbind cu Elvira, ea mi-a spus:

— Cine ştie cum se simte copilul acela. Trebuie să-i duc măcar câteva mere.

Astfel, a doua zi plecă la drum. Mi-am petrecut ziua citind. Când s-a întors era înveninată, fără răsuflare. Dino lipsea din colegiu de şase zile.

Am lăsat-o să se descurce cu ajutorul preoţilor şi al portarilor. Nu am întrebat nici măcar dacă făcuseră cercetări, dacă existau urme. Unde se dusese ştiam. O ştiam de mult. Nu am spus nimic, şi mi l-am închipuit hoinărind prin Torino, cuminte, ascunzându-se prin şanţuri, ajungând acolo sus.

Nimic altceva nu se mai întâmpla în colegiu. Alarma noastră fusese inutilă. Directorul spunea că pot să mă întorc.

Lăsaserăm să treacă două zile. I-am spus Elvirei despre casa de dincolo de Dora, unde ştiau poate ceva despre el sau despre ai lui. Eu nu puteam să mă aventurez până acolo. Mă gândeam adesea: „Dacă se întoarce Cate şi mă întreabă unde e?” Apoi m-am hotărât să mă întorc la Chieri. I-am spus Elvirei să-mi aducă toate ştirile.

— Dacă Dino nu găseşte pe nimeni, îi spusei, cunoaşte drumul şi se întoarce.

Pe tot drumul îmi închipuiam că-l văd ţâşnind în faţa mea, că-l iau de mână, că merg împreună cu el. Dar la intrarea în Chieri m-am întâlnit cu patrula fasciştilor, îmi ieşiseră în faţă prefăcuţi, ţâşnind din şosea. Unul era tânăr, un copil; ceilalţi trei, cu chipuri negricioase, rele. Ţineau puşca la umăr, cu ţeava în jos. Au trecut pe lângă mine fără să spună nimic.