XVI

Urmă o noapte cu ploaie caldă care descătuşa primăvara. A doua zi, sub cerul curat ca lacrima plutea un aer îmbălsămat, de pământ reavăn. Am petrecut jumătatea dimineţii prin pădure, pe poteca din valea dinspre Pino, regăsind muşchii şi arborii bătrâni. Parcă ieri mă urcasem cu Dino pe aici; mă întrebam cât timp încă acesta avea să mai fie singurul meu orizont, şi mă uitam la cerul proaspăt, ca un vitraliu de biserică. Belbo alerga pe lângă mine.

Întorcându-mă, am trecut pe creasta care domina povârnişul dinspre Le Fontane. De multe ori căutasem cu Dino, de acolo, de sus, şoseaua şi casa. În ziua aceea, printre arborii desfrunziţi am văzut numaidecât curtea, şi două maşini oprite, de culoare verde-azur, şi în jurul lor siluete omeneşti de aceeaşi culoare, încercam o senzaţie de greaţă, de frig, încercam să-mi spun că erau oamenii lui Fonso, mi se părea că soarele se acoperise. M-am uitat mai bine; nu încăpea îndoială, am văzut puştile în mâinile soldaţilor.

Câteva clipe nu m-am mişcat; fixam valea, cerul strălucitor, micul grup de jos; nu mă gândeam la mine însumi, nu mi-era teamă. Mă uimi doar felul neaşteptat în care se petrec lucrurile; văzusem de atâtea ori de sus casa aceea, mi-o închipuisem în tot felul de primejdii, dar o asemenea scenă – văzută sub cerul dimineţii – n-o prevăzusem.

Dar timpul ne zorea. Ce să fac? Puteam să fac altceva decât să aştept? Aş fi vrut ca fiecare lucru să se fi terminat, să fie deja ieri: curtea pustie, maşinile dispărute. Mă gândeam la Cate, dacă plecase la Torino, dacă o arestau în clipa aceea. Mă gândeam să mă apropii, să aud vocile. Mă cuprinse din nou sentimentul acela de silă. Era evident că trebuia să alerg numaidecât la Torino, să risc totul, s-o avertizez. Aveam o slabă speranţă că rămăsese acolo.

În curte era agitaţie. Văzui fuste, haine civile, nu deosebii chipurile. Se urcau în maşini. Din casă ieşeau soldaţi, se urcară şi ei. O recunoscui pe bătrână. „Vor da foc casei?” gândii. Apoi, din ce în ce mai şters, auzii zgomotul motoarelor care se îndepărtau.

Timpul trecu. Nu m-am mişcat. Din nou, totul era strălucitor şi liniştit. „Dacă au arestat-o pe bătrână, gândeam, i-au arestat pe toţi.” L-am văzut pe Belbo ghemuit la picioarele mele gâfâind. I-am spus: „Acolo jos”, şi l-am împins cu piciorul. Sări în picioare, lătrând. De frică, m-am ascuns după un arbore. Dar Belbo ţâşnise ca un iepure.

L-am văzut apoi ajungând în fugă pe stradă. L-am văzut intrând în curte. Mi-am amintit noaptea aceea de vară când la Le Fontane se cânta şi totul era liniştit. Cu inima oprită, mi-am încordat auzul şi spionam dacă cineva rămăsese acolo. Ajuns în curte, Belbo începu din nou să latre spre uşă, întărâtat. Se auzi cântarul unui cocoş, gălăgios şi îndepărtat; se auzi de pe drumul dinspre Pino scârţâitul carelor.

Curtea era mereu pustie. Apoi l-am văzut pe Belbo care sărea şi nu mai lătra; sărea înjurai cuiva, al unui băieţaş, al lui Dino, ivit pe neaşteptate de lângă gardul viu. Îl văzusem coborând în stradă şi pornind împreună pe poteca pe care o străbătusem de atâtea ori întorcându-mă acasă. Fără îndoială, era Dino, după fularul roşu pe care-l purta peste pardesiu şi după paşii repezi. Am început să alerg printre mărăcini şi frunze veştede, mă feream şi mă izbeam de crengile ude, alergam ca un nebun; teama, neliniştea, nerăbdarea deveniră 112 o cursă chinuitoare. Dintr-un luminiş am zărit din nou Le Fontane, curtea liniştită. Nu era nimeni.

L-am întâlnit pe Dino la jumătatea coastei. Se căţăra, cu mâinile în buzunare. Se opri, roşu la faţă şi gâfâind. Nu mi se părea înfricoşat:

— Nemţii, îmi spuse. Au venit azi-dimineaţă cu maşina. L-au lovit pe Nando. Voiau să-l omoare…

— Mama unde e? Şi Cate era arestată. Şi bătrânul Gregorio. Toţi.

El şi mama tocmai plecau la Torino şi-i văzuseră sosind. N-apucaseră să se întoarcă bine, că nemţii şi apăruseră pe neaşteptate, alergând, în curte. Aţinteau spre ei puştile scurte, strigând. Mama tremura. Nando îşi lua gustarea şi nu terminase de mâncat. Strachina era încă pe masă.

— Au intrat în pivniţă?

Un neamţ luase un coş cu sticle. Da, pe Nando l-au bătut în pivniţă, se auzea cum urla. Găsiseră lăzile şi puştile Strigau în nemţeşte, îi comanda un om mărunt de statură, în civil, care vorbea italiana. Soţia lui Nando căzuse la pământ. Lui, mama îi spusese să caute să se ascundă, apoi să vină la mine să-mi povestească tot. Dar el ar fi vrut să rămână cu ceilalţi, să se urce şi el în maşină; se apropiase, şi nemţii nu-l lăsaseră să se urce. Atunci mama se încruntase la el, şi el fugise pe câmp. Şi bunica îl chema, striga. Totuna era dacă te ascundeai.

— Ţi-a spus să-mi spui ceva?

Dino spuse că nu şi continuă să descrie ceea ce văzuse. Omul în civil întrebase cine locuia în camerele de sus. Câţi veneau seara la cârciumă. Apoi vorbea nemţeşte cu ceilalţi.

Ajunserăm la poartă. Dino spuse că mâncase şi că îşi umpluse buzunarele cu mere. Tot drumul mă gândisem la casele ascunse în parcuri şi că niciuna nu era o ascunzătoare sigură.

În poartă ne aştepta Elvira. Îşi pusese pelerina şi aştepta. Era posomorâtă, nervoasă. Alergă spre mine şi, mai roşie ca focul, murmură fără voce:

— Au venit nemţii!

— Ştiu, am vrut să-i spun, dar un gest al ei de a mă lua de braţ şi de a mă trage la o parte, fără să ţină seama de Dino, mă înspăimântă. Nu era roşie din pudoare, avea privirea înspăimântată.

— Au venit doi nemţi, spuse gâfâind, au pronunţat numele dumitale… Au intrat… au văzut camera…

Simţii mai mult decât silă, mi se înmuiară picioarele. Spusei ceva, cuvintele rămâneau nerostite.

— Acum o oră, spuse Elvira cu voce joasă şi răguşită, nu ştiu unde erai… Nu voiau să te aştepte… Le-am scris pe o foaie şcoala şi strada. Au plecat… Dar se întorc, se întorc…

Şi astăzi încă mă întreb de ce nemţii aceia nu m-au aşteptat acasă, trimiţând pe cineva să mă caute la Torino. Datorez acestui lucru faptul că sunt încă liber, că sunt aici, sus. Pentru ce salvarea mi-a revenit mie şi nu lui Gallo, lui Tono, lui Cate, nu ştiu. Poate pentru că trebuie să sufăr pentru ceilalţi? Pentru că sunt cel mai inutil şi nu merit nimic, nici măcar o pedeapsă? Pentru că am intrat atunci în biserică? Experienţa primejdiei ne face cu fiecare zi tot mai laşi. Ne prosteşte şi am ajuns la punctul în care a fi în viaţă din întâmplare, când atâţia mai buni decât mine au murit, nu mă mulţumeşte şi nu-mi este destul. Uneori, după ce-am ascultat inutilul radio, privind pe fereastră viile pustii, mă gândesc că a trăi din întâmplare nu înseamnă a trăi. Şi mă întreb dacă am scăpat cu adevărat.

În dimineaţa aceea n-am stat pe gânduri. Gustul morţii îmi umplea gura. Am plecat pe poteca dintre merişori; în pădurice, i-am spus Elvirei să-i dea banii mei şi libretul de economii al copilului, eu mă duceam să-l aştept în valea 114 cu ferigi. I-am spus lui Dino să fie atent să nu-l urmărească cineva. Să se ducă la poartă şi să privească.

Nemţilor, i-am spus Elvirei, trebuie să le răspundă că petreceam adesea săptămâni întregi la Torino şi că ea nu ştia unde.

Dino strigă. Spuse:

— Se vede un om!

Mă trântii pe prundişul umed. Elvira se întoarse şi murmură:

— N-a fost nimic. Un car care trecea. Atunci am spus:

— Ne-am înţeles, şi am fugit.

Am ajuns între ferigi transpirat tot, fără să mă aşez. Mă plimbam înainte şi-napoi să mă liniştesc. Printre arborii despuiaţi se deschidea cerul înalt, senin, niciodată văzut aşa. Înţelegeam ce înseamnă cerul pentru deţinuţi. Gustul acela de sânge care-mi umplea gura mă împiedica să gândesc. M-am uitat la ceas, îmi părea rău că făgăduisem să aştept. Aşteptarea aceea era îngrozitoare. Pândeam cu urechea să aud câini lătrând, ştiam că nemţii folosesc câini poliţişti. „Numai de n-ar veni Belbo să mă caute, spuneam, sunt în stare să-l urmărească”.

Apoi începură bănuielile şi întrebările. Dacă nemţii o arestau pe Elvira şi pe mama ei, mama ar fi spus sigur că eram aici. Aş fi vrut să mă întorc şi să le implor. M-am gândit din nou cât de nedrept fusesem cu Elvira. Mă întrebam dacă Dino îi spusese despre arestările făcute şi despre puşti. M-am liniştit puţin amintindu-mi că la mine nici măcar nu căutaseră puşti.

Astfel petreceam aşteptarea aceea, rezemându-mă de arbori, vorbind cu mine însumi, plimbându-mă, urmărind lumina. Mi s-a făcut foame şi am privit ceasul, era unsprezece şi zece. Aşteptam numai de o jumătate de oră. La Cate, la Nando, la toţi ceilalţi nu îndrăzneam să mă gândesc, aproape pentru a-mi da o dovadă de nevinovăţie. La un moment dat mă cutremurai, m-am cutremurat, mi se făcuse scârbă de mine. Pentru a treia oară am urinat pe un copac.

Dino sosi după două ore, împreună cu Elvira, care-şi pusese voalul negru pe cap, ca atunci când se întorcea de la liturghie.

— N-am văzut pe nimeni, îmi spuseră. Aduceau un pachet mare şi unul mai mic. Ceva de-ale mâncării şi nişte lucruri, spuse ea. Lucrurile erau ciorapi, batiste, briciul.

— Sunteţi nebuni, am strigat.

Elvira spuse că se îngrijise ea, ca îmi găsise un refugiu sigur. Era dincolo de Pino, pe câmp, colegiul de la Chieri, o casă liniştită, cu paturi şi refectoriu.

— E o curte frumoasă şi se ţin cursuri. O să fie bine, îmi spuse. Aici e o scrisoare din partea parohului. E o şcoală de preoţi, între ei, preoţii se ajută.

Vorbea liniştită, nu mai era înspăimântată, îi dispăruse şi roşeaţa. Totul se petrecea firesc, ca de obicei. M-am gândit din nou la serile când îi spuneam „Noapte bună”.

— Şi Dino? Am întrebat. Deocamdată rămânea cu ele. Spuse:

— Ne-am şi înţeles – abia privindu-l, şi el dădu din cap. Oboseala, gustul de sânge mă copleşeau din nou. Mi se împăienjeniseră ochii. Pluteam pe o mare de bunătate, de groază şi de pace. Şi preoţii şi iertarea creştină, încercam să surâd, dar muşchii feţei nu mă ascultau. Murmurai ceva – să se întoarcă imediat, şi mai ales să nu vină să mă caute. Am luat pachetele şi am plecat.

Am mâncat în pădure şi spre seară ajunsesem la colegiu pe o străduţă lăturalnică. Nimeni nu mă văzuse. Am jurat să nu mai ies niciodată de acolo, dacă puteam.