XVII

Porticul acela din jurul curţii, scările acelea de cărămidă pe care, de pe coridoare, ajungeai sub acoperiş, şi capela cea mare în semiîntuneric, alcătuiau o lume pe care aş fi vrut-o şi mai închisă, mai izoiată, mai austeră. M-au primit bine preoţii aceia care de altfel – mi-am dat seama -erau deprinşi cu aşa ceva: vorbeau despre lumea din afară, despre viaţă, despre evenimentele de război cu o detaşare care îmi plăcea. Am zărit copiii, gălăgioşi şi nevinovaţi, şi i-am ignorat. Găseam mereu câte o aulă goală, o scară unde să-mi petrec încă puţin timp, să-mi prelungesc viaţa, să stau singur, în primele zile tresăream la orice gest neobişnuit, la fiecare voce: stăteam cu ochii spre stâlpi, spre coridoare, spre uşi, totdeauna gata să mă ascund din nou şi să dispar. Multe zile şi multe nopţi îmi rămase în gură gustul acela de sânge şi, în rarele clipe în care izbuteam să mă liniştesc şi să-mi amintesc ziua fugii prin pădure, tremuram la ideea primejdiei din care scăpasem, a cerului deschis, a străzilor şi a întâlnirilor. Aş fi vrut ca pragul colegiului, poarta aceea rece, masivă, să fie zidită, să fie un mormânt. Zilele treceau sub portic. Capelă, refectoriu, lecţii, refectoriu, capelă. Timpul, fărâmiţat aşa, închidea gândurile, trecea şi trăia în locul meu. Intram în capelă cu ceilalţi, ascultam vocile, plecam capul şi-l ridicam, repetam rugăciunile. Mă gândeam din nou la Elvira, dacă ar fi ştiut. Dar mă gândeam şi la pace, la descoperirea bisericii din ziua aceea, şi, acope-rindu-mi ochii, ascundeam tumultul teribil. Vitraliile capelei erau sărace şi întunecate, vremea se stricase şi se mohorâse, burniţa zi şi noapte, eu tăinuiam în frig groaza şi speranţa pecetluită. Când, stând în refectoriu, în hărmălaia copiilor, mă umileam într-un colţişor şi-mi încălzeam mâinile cu farfuria aceea, îmi plăcea să mă simt ca un cerşetor. Faptul că anumiţi copii bombăneau rugăciunea, serviciul, mâncarea, mă stingherea, mă umplea de un resentiment superstiţios, de care de altfel mă învinovăţeam. Dar deşi tăceam, plecam capul, mă reculegeam, nu mai regăseam pacea din biserică din ziua aceea. Intram uneori singur în capelă, mă concentram în întunericul rece, şi încercam să mă rog: mirosul vechi de tămâie şi de piatră îmi amintea că nu viaţa îl interesează pe Dumnezeu, ci moartea. Pentru a-l mişca pe Dumnezeu, pentru a-l avea cu tine – gândeam ca şi cum aş fi fost credincios – trebuie să renunţăm dinainte, trebuie să fim gata să ne vărsăm sângele. Mă gândeam la martirii aceia despre care se învaţă la catehism. Pacea lor era o pace de dincolo de mormânt, toţi îşi vărsaseră sângele. Aşa cum eu nu voiam.

În concluzie, căutam o letargie, un anestezic, o certitudine că eram bine ascuns. Nu ceream pacea lumii, ceream pacea mea. Voiam să fiu bun, ca să fiu liber, îmi dădeam seama atât de bine încât într-o zi am cedat.

Fireşte, nu în biserică, eram în curte cu copiii. Copiii făceau gălăgie şi jucau fotbal. Pe cerul senin – în dimineaţa aceea încetase ploaia – am văzut nori trandafirii, împrăştiaţi de vânt. Frigul, zarva, neaşteptata înseninare a cerului, mi-au umplut inima şi am înţeles că era de ajuns o ţâşnire de energie, o amintire frumoasă, pentru a regăsi speranţa. Am înţeles că fiecare zi trecută era un pas spre libertate. Vremea frumoasă revenea, ca atâtea anotimpuri trecute, şi mă găsea 118 încă liber, încă viu. Şi de data aceasta certitudinea a durat câteva clipe, dar era ca un dezgheţ, o graţie. Puteam să respir, să privesc împrejur, să mă gândesc la ziua de mâine, în seara aceea am început din nou să mă rog – nu îndrăzneam să întrerup – dar, rugându-mă, mă gândeam cu mai puţină nelinişte la Le Fontane, şi-mi spuneam că totul era întâmplare, era joc, dar tocmai de aceea puteam încă să scap.

Ora cea mai crudă erau zorile, când aşteptam clopoţelul de deşteptare în pătucul din mansardă. Ascultam atent în umbră, dacă se auzeau bubuituri, şuierături, comenzi scurte. Era ora la care se fac raziile, când sunt surprinşi în ascunzători fugarii, în căldura patului mă gândeam la celule, la chipurile cunoscute, la morţii nenumăraţi, în tăcere, revedeam trecutul, retrăiam discuţiile, închideam ochii şi-mi închipuiam că sunt împreună cu ceilalţi. Chiar această urmă de curaj mă făcea să tresar. Apoi se auzeau sunete îndepărtate, lătrături, bufnituri. Mă gândeam la câmpia întinsă în ceaţă, în umbră, la pădurile reci, la mlaştini, la poieni. Vedeam posturile de control şi patrulele. Când lumina se anunţa prin crăpăturile oblonului, eram de mult treaz, neliniştit de-a binelea.

Încet-încet, am intrat în viaţa colegiului; după cincisprezece zile îi asistam pe copii în orele de studiu. Mi se încredinţase un grup de copii de doisprezece ani, spre norocul meu, pentru că unii dintre cei mai mari, în uniformă de pre-militar, ar fi putut să-mi pună întrebări. Zăream şi alţi asistenţi ca mine în refectoriu şi în curte: ofiţeri ascunşi, se spunea, tineri din Sud despărţiţi de ai lor. Căutam să-i ocolesc, în orele de studiu supravegheam copiii care stăteau liniştiţi în banca lor, cel mult certându-se pentru o peniţă; cât despre mine, frunzăream cărţile. Ora cea mai frumoasă era dimineaţa, când copiii plecau la şcoală şi colegiul se golea şi cobora liniştea. Tinerii asistenţi fugeau şi ei, unul câte unul, pe poartă, pe străduţă, străbăteau Chieri, cafenelele, după fete. Era o fericire să-i auzi. Nu se gândeau la altceva. „Suntem bărbaţi”, spuneau. Imprudenţa lor mă făcea să tremur. Dar dimineaţa liniştită, în curte sau într-o aulă goală, răsfoind o carte sau privind norii, urmărind soarele pe sub bolţi, îmi dăruia din nou alinare şi pace. Era de ajuns o vizită sau câţiva paşi ca să dispar într-un ungher, cu ochii ţintă la scăriţa care ducea spre acoperiş. Totuşi, de prea multe ori mă alarmam fără rost, pentru a suferi apoi mai mult. Însăşi capela putea să-mi fie de folos, căci dădea în sacristie şi de aici într-o biserică deschisă, în piaţă. Dar nu toţi plecau din colegiu dimineaţa, câte un preot apărea şi dispărea sub portic; adesea vorbeam cu el. Era unul care asculta radioul, părintele Felice, şi-mi dădea ştirile glumind pe seama lor copilăreşte şi impasibil. Răsfoiam ziarul împreună. Pentru el, războiul era o afacere „a ălora”, o încurcătură zgomotoasă şi îndepărtată, un lucru care la Chieri interesa prea puţin.

— Proştii, spunea, câmpurile astea au nevoie de îngrăşăminte, nu de bombe.

Într-o zi trecură pe cer două sau trei formaţiuni inamice strălucind ca argintul; se cutremura pământul din cauza motoarelor, huruitul ne acoperea vocile. Părintele Felice alergă să le privească, sună el însuşi clopotul de alarmă, un alt preot fugi afară vrând să coboare în pivniţă.

— Dacă veneau la Chieri, eram morţi de mult, spuse trăgând de funie.

Apoi se auziră explozii în depărtare. Părintele Felice îşi încorda auzul, cu o strâmbătură de silă, şi-şi mişca buzele. Nu se înţelegea dacă se ruga sau număra bubuiturile, îl invidiam pentru că îmi dădeam seama că nu făcea deosebire între primejdia aceea de moarte şi un cutremur sau o nenorocire. Discutând cu mine, mă primea mereu cu braţele deschise; nu mă întreba de ce trăiam ascuns; spunea doar atât: 120

— Trebuie să fie greu pentru un om ca dumneata să stea închis.

O dată i-am spus că mă simţeam foarte bine acolo. A încuviinţat, plecându-şi fruntea.

— Se înţelege, o viaţă tihnită. Dar puţin aer nu strică.

Era tânăr, de treizeci de ani abia, fiu de ţărani. Cu copiii, ţărănoi aproape toţi, şi încăpăţânaţi, ştia să se poarte, să-i potolească şi să-i ţină în jurul lui.

— Sunt ca viţeii, spunea, nu se ştie de ce îi trimit la şcoală. Mă întrebam dacă şi Dino stătea în mijlocul copiilor; dacă mergea la şcoală ca înainte, dacă Elvira vorbea cu el. Mă întrebam ce se întâmplase acasă, dacă mă căutaseră la Torino. Toate astea păreau îndepărtate, dincolo de mormânt, şi ideea de a primi o ştire mă înspăimânta. Mai bine aşa, să stau în întuneric.

Dar au venit ştiri, şi chiar neaşteptate. M-au chemat la vorbitor.

— Vă caută o doamnă.

Era Elvira, cu voaletă şi poşetă, şi Dino, îmbujorat şi îngrijit îmbrăcat.

— N-a venit nimeni, spuseră. Se gândesc la cu totul altceva.

— Nici în sat? Am exclamat.

— Nici în sat.

— Poate m-au căutat la ai mei, am spus atunci.

— Ţi-a scris sora dumitale.

Îmi întinse scrisoarea. O deschisei cu sufletul la gură. Reînviau din nou meleagurile acelea, trecutul acela. Fusese expediată de câteva zile, cuprindea obişnuitele întâmplări de iarnă. Nimeni – era limpede – nu mă căutase nici acolo.

Apoi am văzut pe podea o valiză, şi Elvira mi-a spus.

— Sunt lucrurile lui Dino, am venit cu căruţa…

Dino privea pe fereastră porticul şi zidul înalt. Un preot străbătea curtea.

— Am fost ieri la Le Fontane. Nici măcar uşa n-au în-chis-o, dar totul e la locul lui. Trebuie să recunosc că oamenii sunt încă cinstiţi…

Vorbea repezit, inutil de încet. Era îmbujorată de emoţie. Se întoarse spre Dino, spunând deodată:

— Îţi place aici?

Veni un băiat să-l cheme pe Dino la director. M-am uitat la Elvira uluit. Ea îi spuse să se ducă şi să dea răspunsuri bune, apoi, întorcându-se spre mine, schiţă un surâs.

— Am venit cu parohul, îmi spuse. Parohul spune că băiatul acesta nu poate să rămână pe drumuri. Are nevoie de şcoală, de îndrumare. Să se ducă la Torino nu poate, cine să-l însoţească? Parohul speră să fie primit în colegiu. II vor primi, e aproape orfan.

Strania idee mă revoltă, prin primejdia evidentă. Dino putea să servească drept pistă şi să mă trădeze, şi ideea că acum era singur pe lume nu izbuteam să o concep, mă surprindea nepregătit.

— Aici au o pensiune excepţională, stărui Elvira, pentru cazuri ca al nostru. O să coste puţin sau nimic. E o mare binefacere.

Astfel Dino a rămas în colegiu, şi Elvira ne-a părăsit cercetându-mă neliniştită, asigurându-mă că va aduce alte lucruri, că acum Dino ne servea drept paravan. Mi-a transmis şi salutările mamei sale şi ale lui Egle. Mi-a spus că la masă puneau şi farfuria mea în fiecare seară. Se întâmplase că şi ea şi mama ei mă visaseră coborând scările, şi aceste lucruri se adeveresc întotdeauna.