XXI

La amiază cutreieram colinele pustii, lăsând nemţii şi republica cine ştie unde, în vale. Rătăcind drumul principal, am strigat spre nişte femei care întorceau fânul pe o pajişte să-mi spună pe unde se putea ajunge în satul vecin cu al meu. Îmi făcură semn să mă întorc în vale. Am strigat că nu, că drumul meu era peste coline, îmi făcură semn cu furcile să merg mai departe.

Nu se vedeau sate, doar câteva căsuţe izolate pe povârnişurile împădurite şi albite. Ca să ajung acolo, ar fi trebuit să mă abat pe potecile povârnite, în zăpuşeala norilor joşi. Cercetam atent liniile crestelor, viroagele, arborii, întinderile largi. Culorile, formele, zăduful înmiresmat, îmi erau cunoscute şi familiare; pe meleagurile acelea nu trecusem niciodată, şi totuşi le străbăteam într-un nor de amintiri. Câţiva smochini contorsionaţi, umili, semănau cu cei de acasă, din grădina din spatele fântânii, înainte de căderea nopţii, îmi spuneam, sunt la Belbo.

O căsuţă pe drum, înnegrită, dărâmată, mă opri făcând să-mi bată inima. Părea un zid năruit, de oraş. Nu vedeam în jur nici un suflet viu. Dar ruina nu era nouă: pe perete, acolo unde înainte se afla o viţă, abia se desluşea o pată azurie de cocleală. Mă gândeam la ecoul strigătelor, la sângele curs, la împuşcături. Cât sânge, m-am întrebat, n-a scăldat aceste meleaguri, aceste vii. Mă gândeam că era acelaşi sânge ca al meu, că erau bărbaţi şi copii crescuţi sub cerul acela, în soarele acela, cu grai şi cu ochi îndărătnici ca ai mei. Era de necrezut că oameni ca aceia care trăiau în sângele meu şi în amintirea mea încătuşată, înfruntaseră şi ei războiul, furtuna, spaima lumii. Mi se părea ciudat, de neîngăduit, ca focul, politica, moartea să răscolească acel trecut al meu. Aş fi vrut să regăsesc totul ca odinioară, închis ca într-o cameră ferecată. De aceea, şi nu din prevedere zadarnică, de două zile nu îndrăzneam să rostesc numele satului meu; tremuram să nu spună cineva: „A ars. A trecut războiul pe acolo”.

Drumul începu să coboare, apoi trecu peste altă colină. Acolo sus, cu voia Domnului, era un târg şi o clopotniţă. M-am oprit puţin înainte de a intra în sat, poposind pe o grămadă de pietriş; scosei pâinea. „Poate va trece vreo femeie, un car.”

Din sat se auzea vocea amiezii: bufnituri în staul, strigăte de copii, clătit de găleţi. Un coş scotea fum. Acum soarele alungase norii şi totul strălucea în jur: povârnişurile îndepărtate scoteau aburi ca un bălegar proaspăt. Era un miros de staul şi de catran, de căldură.

Mâncasem jumătate de pâine, când cineva apăru în drum. Doi tineri, arţăgoşi şi negricioşi, în pantaloni, cu puşca aţintită spre mine. Nici nu mă ridicasem bine în picioare, că-mi şi ieşiră în cale.

— Încotro te duci? Întrebă unul

— În valea Belbo.

— Ce să faci acolo?

Purtau beretă rotundă şi cocardă tricoloră, în timp ce vorbeam, se uitau la pantofii mei. Am simţit cum îmi pipă-iau sacul din spate şi m-am tras înapoi.

— Sus mâinile, spuse primul.

Cu un zâmbet amar, am murmurat:

— Vin de la Chieri şi mă duc acasă.

— Arată documentele. 142

Am vrut să-mi strecor mâna în buzunar. Cel care vorbise primul mă opri cu ţeava. Zâmbi liniştit.

— Am spus mâinile sus, repetă.

Îmi scotocea prin buzunar, scoţând hârtiile. Celălalt spunea:

— Ce cauţi aici?

În timp ce răsfoiau hârtiile, priveam satul. Un stol de rân-dunele zbură pe deasupra acoperişurilor. Dincolo de capul cu beretă rotundă, se întindea cerul şi povârnişurile îndepărtate, împădurite. Dincolo de pădurile acelea, eram acasă.

Cel care vorbise primul se uită la legitimaţie.

— În ce zi te-ai născut? I-am spus.

— Profesiunea? I-am spus-o.

— În ce sat?

Se întoarse către celălalt şi spuse:

— Priveşte. Atunci am spus:

— Satul meu e acolo.

— Nu-i adevărat că vii de la Chieri, reluă, aici scrie Torino.

— Am locuit la Torino, apoi la Chieri. Mă privi cu neîncredere.

— Te cunoaşte cineva?

— Mă cunosc cei de acasă.

Schimbară priviri. Cel din spate, o figură osoasă, dădu din cap. Ţineau puştile aţintite.

— Ascultaţi-mă, am spus dintr-o răsuflare, sunteţi primii pe care-i întâlnesc. Am fugit de la Torino pentru că mă urmăresc nemţii.

Din nou zâmbetul acela rece.

— Pe toţi vă urmăresc nemţii, dacă ar fi să vă credem.

— Să mergem, îmi spuseră.

În sat grupuri de femei în faţa bisericii. Mergeam între cei doi; nu mi-am ridicat privirea spre ferestre şi spre căpiţele de fân. Pe o ulicioară staţiona un furgon, şi doi tineri militari în salopetă îl păzeau. O găină ne tăie calea.

În faţa unei porţi, un bărbat înalt, cu cizme şi haină de piele, cu revolver la centură, vorbea cu o fată care ţinea în braţe un prunc. Râdea şi alinta copilul.

După ce trecurăm, se întoarse şi ne privi. Purta la gât un fular, părul şi barba cârlionţate. Era Giorgi, fratele lui Egle. L-am recunoscut imediat ce încetă să mai râdă.

Am făcut un pas, clipind din ochi. Am strigat:

— Giorgi. Îl cunosc, le spusei celor doi. Când ne apropi-arăm unul de celălalt, eu râdeam.

— Asta-i bună, spuse.

— Întâlnirile noastre sunt totdeauna istorice, i-am spus în timp ce ne aşezarăm la o parte, pe un parapet.

Mi-a întins o ţigară.

— Ce faci, mereu în civil, pe toate drumeagurile lumii? Vorbea cu tonul acela plictisit, ironic, care era al lui.

— Ce cauţi dumneata pe meleagurile mele? Am întrebat râzând.

Ne povestirăm apoi întâmplările prin care trecusem. Nu i-am spus că fusesem fugar. I-am spus doar că mă duceam la ai mei, că o văzusem pe sora lui, că acasă la el îl credeau la Milano. Zâmbi fumând, cu bărbia rezemată în pumn.

— În timpurile astea, nu ştii de nimeni bine pe unde trăieşte, observă. Asta e partea frumoasă.

O maşină cenuşie apăru dintr-o curte şi se opri la ieşirea din sat. Era condusă de un băiat înarmat.

— Sunteţi mulţi aici? L-am întrebat pe Giorgi.

— Nu cunoşti zona?

— Cei doi oameni ai dumitale, i-am spus, sunt primii partizani pe care i-am văzut în carne şi oase.

Strânse buzele şi mă privi. 144

— Trebuie să te cred? Spuse. Nu te cred, şi zâmbi.

Îmi povesti că era în misiune după alimente, îmi spuse:

— Unde e satul dumitale? Şi făcu semn cu mâna dincolo de păduri. E acolo, mi se pare. Noi, în schimb, venim ca un torent de sus – arătă partea dinspre apus. Viaţa noastră e toată aici: alergătură, rechiziţii, corvezi. Plictiseala nu ne foloseşte. E ceva frumos şi-n asta.

Strânse buzele şi suflă fumul. Atunci am riscat întrebarea. I-am spus că ultima dată când îl văzusem, vorbea de război, dar de războiul fascist, îmbrăcase o anumită uniformă, ura anumite persoane. Era cu putinţă să-l fi atins graţia divină?

— Dizgraţia, îmi spuse. Din cauza nenorocirii mele făcusem un jurământ.

— Dar războiul fascist era altceva. Cine sunt acum subversivii? Am întrebat.

— Toţi, răspunse. Nu mai există italian care să nu fie subversiv. Zâmbi sec, şi spuse brusc: Nu cumva crezi că ne luptăm pentru prietenii aceia neghiobi ai dumitale.

— Care neghiobi?

— Cei care cântă „Revoluţie”. Aruncă chiştocul cu scârbă. După ce se termină treaba cu negrii, o tăie scurt, începem să ne ocupăm de roşii.

— Credeam că vă înţelegeţi, spusei.

Se aşternu tăcere, în timp ce eu priveam spre vale.

— Mâine sper să ajung acasă, am rupt tăcerea, ridicân-du-mă de pe parapet. Dacă, bineînţeles, nu mă opreşte cineva pe drum.

Dădu din cap, serios.

— Dumneata trebuie să fii plin de permise de liberă trecere, spuse. Nu-i dă mâna oricui să se ascundă aici şi să se plimbe.

Am fost martorul plecării lor spre apus. Mi-am amintit că spre apus priveam seara când, copil, trăiam dincolo de păduri, şi poate că în zarea incendiată de lumină de atunci se afla o colină, o culme, unul din vlăstarii aceştia. Partizanii se urcară în maşini – ţâşni încă una – erau vreo zece băieţi cu Giorgi, unul dintre ei mânjit de făină, un brutar. I-am revăzut pe cei doi care mă opriseră, nu clipiră. Maşinile porniră cu zgomot, trecură dealul, dispărând. Am auzit cântece pe neaşteptate.

Rămas singur – după-amiaza înainta – am stat la taifas cu ţăranii. Făcusem un ocol inutil: mergând din răspântie în răspântie, mă apropiam din nou de Tanaro; trebuia să mă întorc câţiva kilometri şi să cobor în vale, apoi să urc, cu ochii mereu aţintiţi la clopotniţa din deal, în mijlocul pădurii, pe unde trecea şoseaua şi de unde se zăreau, departe, adevăratele coline – colinele mele. Cu greu aş fi putut să fac asta noaptea. Dar puteam să dorm în sanctuar, spuse o femeie.

Am întrebat dacă erau primejdii. Cineva zâmbi.

— Dumneavoastră sunteţi de aici. Casa poate să cadă în cap oricui.

Dar femeia spuse că nu mai era nici o primejdie, dacă treceam de sanctuar.

La jumătatea amiezii coborâsem în adâncul văii. Acum, că ştiam de clopotniţa aceea, nu mă mai temeam că mă rătăcesc. Mergeam cu grijă, şchiopătând puţin, târând piciorul, ca să par mai nevinovat. Mergeam în sens opus drumului făcut de dimineaţă, străbăteam poteci, râpe, am trecut pe lângă o cruce de lemn înălţată întru pomenirea cuiva. Cerul înalt era senin. La jumătatea urcuşului de pe colina aceea mă aştepta un grup de case curate, pe şoseaua pe care mă căţăram. Ajunsesem din urmă şi întrecusem un ţăran cu cei doi boi ai săi, înjugaţi. Auzind apoi huruitul unui motor de camion, m-am întors; se vedea un nor mare de fum; apoi au apărut două furgoane mari, zburând în viteză, pline de berete gri-verzui, cartuşiere şi feţe negricioase. Am plecat capul în norul de praf stârnit. Dacă ar fi tras în mine, împuşcătura şi huruitul s-ar fi confundat. Nu se întoarseră 146 să mă privească, dispărură, în timp ce urmăream cu mintea zborul în viteză al fasciştilor – mă întrebam dacă se duceau până la sanctuar, dacă se întâmpla ceva în satele de sus – mă gândeam încă la impresia de explozie, de bombă, pe care mi-o făcuseră.

Dar o detunătură răsună, foarte aproape, la capătul drumului. O rafală şi o pocnitură. Apoi urlete, alte focuri. Motoarele se opriseră; aerul vibra de ţiuitul sfâşietor al gloanţelor.

— Predaţi-vă, strigă o voce.

Urmă o pauză, o tăcere profundă, apoi reîncepură bufniturile, exploziile şi sinistrele şuierături ca nişte fire de sârmă vibrând pe stâlpii viilor.

Stăteam ascuns după pomi şi la fiecare împuşcătură mă retrăgeam, mă aplecam, mă lăsam în iarbă; în răstimpuri alergam îndărăt pe drum. Răpăitul continua, cu lovituri precise şi mortale. La capătul drumului l-am zărit pe ţăranul acela, ţintuit de groază, împreună cu boii săi.

Când l-am ajuns din urmă, împuşcăturile erau mai dese şi mai tânguitoare. Bufniturile acelea surde erau grenade care explodau înfundat. Gloanţele se tânguiau ca nişte voci omeneşti.

Ţăranul îşi ascunsese boii de-a curmezişul, într-un stufăriş. Mă văzu venind, în tăcerea de moarte care urmă, sări să se ascundă mai bine; era bătrân, se aplecă agăţându-se cu neîndemânare de trestii. Un bou mugi.

— Încet, i-am spus, ascunde-te. Am sărit în stufăriş, îm-pingându-l mai înăuntru.

Dar bătălia se sfârşise. Totul amuţi pe neaşteptate, pe drum, pe deal. Ascultam încordat să aud motoarele pornind din nou, dacă se simţea ceva.

Ţăranul stătea aplecat între boi. Ca să-i ascundă mai bine, îi împinse la nimereală în desiş; se auzi un trosnet de trestii; i-am strigat încet să înceteze.

Atunci bătrânul se aşeză, ţinând în mână căpăstrul.