Epilog

Judecătorul de instrucţie, istovit de-o muncă fără răgaz, privi nepăsător spre omul adus de gardian.

Zile şi nopţi a obosit prin hîrţoage.

Printr-o întîmplare a descurcat iţele ciudatei întîmplări din Ha­nul cu tei.

Şi acum îl are aci pe făptaş. E un găligan speriat, cu barba cres­cută, nepieptănat şi palid.

Mîinile îi sînt încătuşate. Îi tremură buza de jos şi ochii îi lu­cesc, ochi de spaimă şi de nebunie.

Judecătorul a văzut mulţi ochi tulburaţi în faţa lui. Ochi de bătrîni şu­brezi şi împrăştiind milă în jurul lor, ochi de femei în preajma morţii, agăţîndu-şi privirea naufragiată de primul întîlnit, ochi de adolescenţi în care pîlpîia desperarea, ochi de bandiţi care îşi meritau un loc la balamuc, ochi de vită înjunghiată, ochi de toate culorile, de toate mărimile.

A lăsat, repede, capul în piept. O uşoară paloare îi acoperise obrajii. Asemenea ochi, totuşi, n-a mai întîlnit niciodată.

Răsfoi, enervat, dosarul.

— Gott... Gott. Ioină... zis Ionel! rosti judecătorul, privind iar pe omul în cătuşe.

Acesta rîdea, cu ochii brusc voalaţi de lacrimi, tremurînd din tot trupul. Dintr-o mică zgîrietură a buzei de jos îi curgea sînge...