XIV

Cel dintîi client al cafenelei obscure din cartierul co­mercial îşi sorbea ceaiul. Era ora nesigură a începutului de zi. Noaptea nu se sfîrşise definitiv şi zorile nu se înstăpîniseră încă în oraş. Acest client fără somn îşi începea viaţa o dată cu păsările de curte şi statornic deschi­dea primul cafeneaua.

Privea acum la fereastră acelaşi spectacol cunoscut.

Deodată se ridică în picioare.

— Arde! ţipă el în panică.

Chelnerul, obosit şi mahmur, tresări.

— Unde? întrebă omul greoi.

— Arde-n Hanul cu tei! Uite!

Şi cu o mînă tremurătoare clientul arătă peste drum, în gang, unde se iviră nori negri de fum şi o flacără.

Între timp cafeneaua se animase. O bandă de negustori ambulanţi juca treizeci şi unu.

Auzind ţipetele celorlalţi, jocul se sparse. Ambulanţii alergară întîi la fereastră, apoi ieşiră în stradă.

Lipscanii dormeau adînc somnul mărfurilor moarte. În rafturi şi în pivniţe stofele grele şi mătăsurile uşoare, bumbacul, aţa şi broderiile se aflau încă paralizate în adăstarea mîinii care să le învie.

— Foc! Foc în Hanul cu tei! strigă un ambulant.

Glasul lui răsună trist în cenuşiul dimineţii. Dar, repede, fu urmat de alţe ţipete.

În fundul hanului, la magazia cea mai îndesată de baloturi, flăcă­rile se înălţau, puternic, spre cer. Limbile roşii ale focului atingeau şi celelalte acoperişuri. Mirosea a încins şi a fum. Un paznic alerga, cu chipiul în mînă, în stradă. Voia să fluiere, dar îi tremurau buzele.

— Foc! murmura el printre dinţi. Arde în han!

Gardistul din piaţă trase un ţignal. I se răspunse de undeva, de de­parte.

— Ce e? Ce e? întrebară oamenii treziţi din somn.

— Arde-n han! lămureau ambulanţii.

Din locuinţele alăturate hanului comercial ieşiră femei şi bărbaţi ilar îmbrăcaţi, în halate şi-n pijamale mototolite.

— Vai de noi! Vai de noi! se văicăreau muierile fără motiv.

Din han răzbăteau pînă-n stradă zgomote ciudate. Se produceau parcă explozii undeva, în adînc.

În curînd întreg cartierul se trezi.

Sosiră pompierii.

— Nu te mai văicări, madam — strigă cineva — n-ai de ce să te sperii?

Femeia, numai în cămaşa care-i acoperea urît cărnurile trupului lat şi deformat, se însenină.

— La mine n-are să ardă?

— Nu! N-are să ardă!

Şi omul, care părea sever şi autoritar, datorită mustăţilor stufoase şi bastonului masiv pe care îl ţinea pe braţ, ridică, scîrbit, din umeri.

Pompierii lucrară repede şi cu spor, izolînd casele vecine.

În cartier vestea fu aflată parcă înainte de izbucnirea incendiului.

Familia actorului se afla, printre cei dintîi, în faţa gangului co­mercial.

Una din fetele lui, filozoafa, zăcea de-o săptămînă în friguri şi tuşea uscat.

Cînd a auzit de foc, nimeni n-a mai putut s-o reţină în casă. A să­rit din pat, şi-a pus un şal pe umeri şi a fugit. E galbenă şi nedormită fata, dar veselă. Frigurile o zguduie, febra o ameţeşte, se sprijină de zid, dar are o bucurie interioară ca niciodată.

— Tîlharu’! strigă ea fericită, şi priveşte lumea cu un ochi com­plice. Tîlharu’! Credea că bogăţia rezolvă totul! Există însă o dreptate, o drep­tate superioară bietelor noastre raţionamente...

Filozoafa continua să-l judece astfel pe Micu Braun, într-un limbaj straniu, pe care lumea nu-l pricepea, în timp ce focul se înălţa, viu şi roşu, deasupra capetelor mirate din stradă.

Actorul se apropie încet de fată:

— Puiule dragă, nu mai vorbi aşa. Ai să capeţi iar căldură. O să te-audă cineva! Dă-l dracului!

Filozoafa îl privi cu un dispreţ adînc pe mica ei faţă împurpurată.

— Căldură? răspunse ea. Ei şi? Am să „capăt căldură!” Îţi închi­pui că acum n-am căldură? Şi ce-i aia c-o să-mi facă rău? Mai rău ca acu’? Şi de

ce să-mi fie frică! Micu Braun e o brută, un bandit, un criminal. Banii lui sînt bani de furat, averea lui e o avere pătată de sînge. Păcat că n-arde şi el!

Vorbind, fata întoarse spatele actorului şi se alătură de-o femeie înal­tă, ciupită de vărsat şi agitată. Era mamă-sa.

Înconjurată de altele, despuiate şi grăbite s-ajungă repede la foc, ne­vasta actorului le reamintea, pentru a suta oară, evacuarea din han.

— Eu eram bolnavă, bărbatu-meu avea tuse măgărească, aia mică, gălbinare, ce să vă mai spun? O jale! Şi-a venit Micu, mînca-l-ar viermii, şi ne-a zvîrlit în stradă. Era frig, mamă dragă, şi noi n-aveam nimic... Ne-a oprit şi gramofonul! Ah! Doamne, Dumnezeule, care toate le vezi...

Actorul încerca s-o potolească:

— Taci! Taci, te rog! Te-aude lumea!

Dar femeia îl înghiontea:

— Taci, tu! Molîule! S-audă lumea! Bine că-i arde marfa, de-ar da Dumnezeu s-ardă şi el mai tare ca marfa!

Băieţaşul lor, puţin crescut, dar tot bondoc şi calm, bătu deodată din palme.

Mă duc la pompă!

Femeia îl reţinu:

— La pompă! Să stingi focu’ lui Micu? Tîmpitule! Vită!

Şi-i arse o palmă peste gură.

Băiatul, ruşinat, se clătină pe picioare şi îşi lăsă capul în piept.

Actorul îl îmbrăţişă şi-l sărută.

— Şşş! Şşş! şopti el în urechea copilului. Nu-i nimic! Las’ că-ţi cumpăr bomboane.

Băiatul tacea. Privea din cînd în cînd, blajin, în ochii tatălui său şi ofta.

— Te-a durut? Ă?

— Ţţţ! făcu el.

Între timp chiriaşii hanului vechi şi ai hanului lui Druţă soseau în grupuri să vadă focul.

La „Pisica blîndă” se mai aflau doi muşterii: Nae geambaşu’ şi Lola.

Şi clienţii picoteau.

Nae ceru „plata” şi vru să plece. Atunci se ivi „Şchiopu’ cu zdrîn- gu”, muzicantul infirm şi, d-abia răsuflînd, dădu de ştire cîrciumii că magaziile lui Micu Braun ard.

— Hai Ia foc! decise, scurt, Nae.

Lola, patronul şi ţambalagiul îl urmară.

— Tiii! se miră Lola. Foc barosan! Ce zici, mă Nae?

Geambaşul aprobă din cap, uimit.

Între calici se aflau şi multe bărbi serioase, apariţii scrobite de mici-burghezi: negustorii cartierului comercial şi membrii societăţii „Fe­ricirea universală”.

Blum, fostul patron, asculta, nedumerit, observaţiile lui Blumenfeld.

— Nu pricep! Nu pricep nimic. Micu Braun nu era asigurat. De cînd se zvonise că pregăteşte el ceva, nimeni n-ar mai fi primit să-i asigure marfa. Buun! Atunci cum a izbucnit focul?

— Ai dreptate! întări Kestenbaum. Ştiu precis că nu era asigurat. Ştiu precis — dar cine nu ştie? — că avea marfă multă în magazii, marfă scumpă, adusă d-abia de-o săptămînă. Cum dracu’ a luat foc?

— Mare mirare! Mare mirare! observau ceilalţi negustori.

— Aici nu-i lucru curat! spuse Gold, avocatul.

— Ai nimerit! îl ironiză cineva.

Dinspre piaţă se auziră voci puternice.

Tumultul creştea.

— Ce e? întrebă Blumenfeld.

Un băieţandru desculţ şi asudat anunţă agitat:

— A murit domnu’ Micu!

— Cine? Cine? întrebară mai mulţi în acelaşi timp.

— Micu! Micu, bre! Micu Braun!

— A murit Micu Braun? Cînd? Cum?

Băiatul, ştergîndu-şi cu mîna sudoarea de pe frunte, spuse ceva răstit, însoţindu-şi vorba cu gesturi mari.

Într-o clipă fu înconjurat de toate babele, de toate nevestele şi de toţi calicii cartierului.

Băiatul ştia tot ce se petrecuse în zori, acasă la Micu Braun.

Lemnarul d-abia părăsise patul. Avusese, în ultimul timp, cîteva crize de inimă. Era şi prea gras, îşi luase sînge, petrecuse luni de zile în marile staţiuni balneare din străinătate şi pierdea din ce în ce mai rar nopţile în­tre registre şi socoteli. Zadarnic se silea să doarmă. Îl torturau vedenii şi griji. Se pomenea în cameră, singur şi neliniştit, privind pe fereastră noaptea şi cerul posomorît sau înstelat. Descoperise, la bătrîneţe, cerul şi se minuna de surpriză ca un copil.

Liza trăia bine cu Berl. O căsătorie ca atîtea în cartier. Micu dorea să afle din gura fie-si că nu mai are nici un regret şi nici o dorinţă. O iscodea de cîte ori avea prilejul să rămînă numai cu dînsa şi să-i privească în adîncul ochilor resemnaţi. Fata vorbea puţin, moale, indi­ferent. Dacă lemnarul o întreba cum se simte. Liza îi răspundea cu simplitate: „Foarte bine”. E fericită? stăruia Micu. Da, e fericită! preciza dînsa. Rostea cu­vîntul fericită cum ar rosti orice cuvînt. Spunea încet: „Da, sînt fericită neapăsînd pe silabe, întocmai cum ar spune: ,,Da, sînt grasă! Da, sînt înaltă!”

Ochiului abil al lemnarului nu-i scăpa nici un amănunt şi soarta fetei lui îl cam nemulţumea.

Adesea Ana îl găsea, dimineaţa, obosit şi bolnav. În ascuns, femeia consultase pe medici, întrebîndu-i dacă nu era chip să-l facă pe bărbat să doarmă?

I s-au recomandat cîteva droguri. Micu Braun le refuza fără ură. Le cunoştea efectul, le încercase pe toate. Cutare sirop te moleşeşte un ceas-două şi-ţi dă iluzia odihnei; peste alte şase ceasuri de nesomn, te trezeşti buimăcit şi cu un gust rău în gură care-ţi răpeşte pofta de viaţă. : Pastilele astea sînt foarte bune. Te ameţesc, adormi chiar trei ceasuri, dar simţi apoi rinichii şubrezi şi o durere de cap vie spre înserat. Pra­furile albe? O, le ştie! Îl scîrbesc, îl fac să fugă, unde? Nici el nu ştie.

Nici în noaptea incendiului Micu Braun n-a închis ochii. Trecuse, ziua, pe la depozitele din Hanul cu tei, le cercetase cu sîrguinţă şi, : pentru că îl copleşise o oboseală rea, plecă, în automobil, spre şosea. : Dar aerul de vară muribundă nu-i pria. Îl întristau arborii care începeau să se go­lească; îl plictiseau maşinile celelalte în care odihneau feţe surîzătoare şi tinere; îl melancolizau cîrciumile mărginaşe, unde ţiganii oftau la urechea amorezaţilor şi a chefliilor.

Se întoarse acasă, ceru un ceai şi se băgă în pat, poruncind lui Niţă să nu-l plictisească nimeni.

Nu putu dormi.

Spre dimineaţă auzi voci îndîrjite în curte.

Se îmbrăcă şi ieşi. Fu mirat văzîndu-l pe Bursuc. Îl ştia pe fostul său tovarăş grijuliu de propria-i persoană. După ce se îmbăta, de unul singur, acasă, dormea pînă dimineaţa, tîrziu. Ce dracu’ s-a întîmplat cu Bursuc?

Cum de şi-a călcat el jurămîntul încheiat la anii lui mulţi, cu pro­pria-i osînză?

Bursuc avea un cap neobişnuit. Ca niciodată ochii îi ieşeau din orbite şi pieliţa obrazului îi tremura, în friguri.

Micu îşi închipui că-l enervase cearta cu servitorii. Poate că Niţă l-a repezit, trezit din somn la un ceas atît de lugubru.

Lemnarul îl îmbună. Îi vorbi încet, fratern şi mieros, conducîndu-l, precaut, în camera lui de lucru. „Cine ştie — îşi spunea Micu — dacă tîlharu’ nu e beat şi n-are vreun revolver încărcat în buzunarul din spate al pantalonilor?”

Dar Bursuc nu era beat. E adevărat că petrecuse noaptea cu una din femeile găsite la „Pisica blîndă”, dar băuse cu măsură, ca întotdea­una cînd se afla dincolo de pereţii casei lui.

Rar de tot pornea el în oraş. Îi plăcea să şadă, turceşte, pe divanul odăii lui calde şi să bea, tacticos, rachiul pe care i-l turna servitoarea bă­trînă în păhărelul colorat adus din fundul Braziliei. Era mulţumit să tragă din pipă, să mai ceară o pernă şi să reia în taină şi fără cuvinte, o veche şi nesfîrşită dispută mintală cu oamenii amintirilor lui-multe. Îşi verifica, atent, conturile curente de la băncile cu faimă şi sertarele în care păstra bani de aur, şi inele, şi ceasornice de tot felul. Apoi se culca, ameţit şi surîzător.

Cîteodată îl răzbea monotonia căminului lui izolat şi-atunci se du­cea la „Pisica blîndă”, îşi alegea o femeie, o transporta la hotelul vechi din dosul Hanului cu tei, cerea să i se aducă mîncare şi băutură şi „pe­trecea” pînă dimineaţa. Îl cunoşteau toate fetele şi nici una nu-l ocolea. Bursuc ştia să fie darnic cu ele. Băga mîna în fundul pantalonilor şi scotea de-acolo un bănuţ mic de aur, un ac de cap de argint, o brăţară de preţ sau alt obiect şi-l dăruia femeii. Cînd bea mai mult, încredinţa tovarăşei de noapte secretele tinereţii lui, cînd jefuise morţii în războiul cu burii sau pomenea de tîlhăriile săvîrşite în aprinsele nopţi braziliene.

Nespălatele, zănaticele, flămîndele şi despletitele de la „Pisica blîndă” mărturiseau că erau foarte încîntate de amintirile acestea ale bătrînului, mai încîntate, chiar, decît de banii şi de darurile lui.

În noaptea asta a fost şi mai stînjenit ca de obicei. A băut puţin, a vor­bit puţin şi a strîns numai o dată femeia în braţe, obosit.

Privind, spre dimineaţă, pe fereastra hotelului în stradă, a zărit o flacără izbucnind de undeva din magaziile Hanului cu tei.

I s-a părut ciudat focul ăsta; şi-a lipit tîmplele de geamul ferestrei: şi-a frecat fruntea cu degetele lui groase şi a scos un răcnet.

Într-o clipă a fost jos, în stradă. În altă clipă a ajuns aici, unde a trezit servitoarea şi era cît p-aci să-l „răcească” pe Niţă.

Aşezîndu-se în scaunul de pluş, Bursuc privea, cu aceeaşi ochi ieşiţi din orbite, spre tovarăşul lui din vremuri. Hotărît, nu ştia nimic!

— Ai dormit, Micule? îl întrebă el cu eforturi. Voia să-şi stăpî- nească neliniştea.

Lemnarul ridica din umeri. N-a dormit. Nu prea doarme des. Dar de ce se interesează, la ceasul ăsta, de somnul lui? Mai bine să-i spună ce s-a întîmplat de-a venit la sfîrşitul nopţii să-l vadă? Sau e după chef?

Micu Braun regretă imediat ultima presupunere. Bursuc nu era beat. Acum e sigur că vechiul lui camarad n-a întîrzit la „Pisica blîndă”, nici nu s-a ameţit golind sticle de rachiu tare în cine ştie ce odaie de hotel. A glumit, să-l ierte.

— Ia zi, mă Bursuc, ce-ai păţit?

Celălalt tăcea. După cîtva timp, oftînd, îl întrebă:

— Ai cumpărat ceva marfă zilele astea?

Lemnarul arcui sprîncenele nedumerit. Ce-l interesează pe Bursuc afacerile lui?

— Da, am cumpărat marfă multă. Am avut cîteva ocazii. Toţi banii i-am băgat în marfă. Da’ de ce? De ce mă întrebi? De ce?

Bursuc mişcă dintr-un umăr, indiferent.

— Aşa... ca să vorbim.

Lui Micu i se păru şi mai ciudată apariţia fostului tovarăş. Cum? A venit între noapte şi zi să-i trezească toată casa ca să ştie numai atît? Şi a venit cu capul ăsta devastat de nelinişti? Asta s-o spună altuia, nu lui!

— Bursuc! zbieră lemnarul, ridicîndu-se de pe scaun. Bursuc, tre­buie să isprăveşti cu aiurelile astea! Pricepi?

Obrajii i se făcură de leşie. Mîna, pe care o agita în aer, îi tremura.

— Să isprăvesc! Bine, isprăvesc! Ce te repezi aşa?

Vorbind, Bursuc cauta să profite de timp. Atrasă de zgomotul vo­cilor grele, Ana intră în odaie, speriată.

— Ce e? Ce e? întrebă femeia în panică.

— Nimic! Nu-i nimic! răspunse Bursuc.

— Ce s-a întîmplat aici? La ora asta...

Vru să ştie ce caută Bursuc în odaia de lucru a bărbatului ei, toc­mai acum, cînd nu s-a luminat încă bine de zi.

— Îţi spun, madam Ana, nu s-a întîmplat nimic.

Micu se plimba, roşu şi agitat, prin odaie.

— Nit vreaj să spuie! izbucni el. Dracu’ să-l ia. Nu pricep nimica. Vine la patru dimineaţa, scoală lumea din pat, dă buzna peste mine şi mă întreabă ce mai fac? Bursuc — răcni el — Bursuc, trebuie să vor­beşti, auzi, mă?

Vinele gîtului i se îngroşara.

— Micule, rosti celălalt. Micule, arde-n han!

Lemnarul auzi bine, dar se feri ca de o primejdie de înţelesul vor­belor rostite de Bursuc. Rămase mut, în picioare, cu ochii mari deschişi, injectaţi şi nesiguri.

— Ce-ai spus? Cum? Ce? zbieră el deodată, repezindu-se în pieptul lui Bursuc.

— Da! Asta e! vorbi fostul său tovarăş încet. Asta e! E foc... foc în Hanu cu tei!

Presimţind ceva, fără să-şi dea seama bine ce anume, Ana se alătură de soţ.

Îl trase la o parte, eliberîndu-l pe Bursuc.

Micu gîfîia.

— Să spuie încă o dată! Mă, n-auzi, mă, ce-ai vrut să spui?

Celălalt se ridică.

— Arde-n Hanul cu tei! N-ai priceput? Asta-i tot!

Micu Braun deschise gura. Voi să răspundă ceva. Dar nu izbuti să articuleze nici un cuvînt.

Îşi simţi piciorul moale, o fierbere şi-apoi o răceală de-a lungul spi­nării, şi schiţă un gest cu degetele răsfirate ale mîinii.

— Apă! Apă! ţipă femeia şi apăsă pe un buton.

Niţă aduse apa.

Micu deveni alb. De pe marginea buzei de jos îi curgeau bale.

Bursuc sta într-un colţ, tăcut.

— H... H... Honă! ţipă deodată lemnarul şi căzu pe covor.

Ca niciodată, o strigase pe numele de-acasă: Honă.

Femeia se aplecă să-l ridice. Bursuc şi cu Niţă voiau s-o ajute.

— E rece! strigă femeia. A murit!

Şi rămase cu mîna la gură, rătăcită...

— Adică, a murit Micu Braun? constată cineva din grupul „societa­rilor”, în timp ce alţi mahalagii soseau în faţa Hanului cu tei.

— Da! Da! strigă băiatul.

— Şi de unde ştii?

— Viu de-acasă de la dînşii. Mi-a spus Niţă! Ar fi continuat să dea lămuriri lumii adunate în faţa gangului comercial, dacă o puternică detunătură n-ar fi risipit privitorii.

— La o parte! La o parte! porunci un ofiţer de pompieri. Să se fixeze scările.

Soldaţii, asudaţi şi răsuflînd greu, executară ordinul.

Stingerea incendiului se dovedea anevoioasă. În timp ce apa încerca să oprească dezastrul, într-un anumit punct izbucnea, pe neaşteptate, în celălalt colţ al gangului, altă limbă de foc.

— Aici au lucrat mai mulţi! vorbi ca pentru sine ofiţerul. Şi către un ajutor: Au pus burdufi cu gaz în mai multe puncte. O s-avem de furcă aici!

Se produse un zgomot infernal. Pompa lucra fără pauze, pamenii se urcau pe acoperiş şi loveau cu topoarele în cărămizile încinse ; voci dife­rite se încrucişau în aerul greu de fum şi de zăduf, şi de pretutindeni soseau noi privitori grăbiţi s-ajungă la han.

Din faţa gangului o femeie îşi făcea loc cu coatele ţipînd:

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Mi-au omorît copilul!

Ea purta pe braţe un băiat de vreo nouă-zece ani, din gura căruia curgea sînge.

— Ce-a păţit femeia? Ce e cu copilul? se interesa lumea.

Ţipînd mereu, femeia înainta spre centru. Era nevasta actorului, care îşi ridicase copilul din han, unde căzuse într-un lac de sînge. Băiatul se strecurase pe nevăzute şi pe nesimţite în gang, la pompă, voind s-ajute cu tot dinadinsul pompierilor. O cărămidă alunecase de sus şi-l izbise în obraz, tocmai în locul în care-l lovise şi mă-sa.

Căutîndu-l în mulţime şi negăsindu-l, nevasta actorului s-a gîndit să intre în gang. A dat de el, pe jumătate mort.

Un alt negustor ambulant vesti pe actor:

— Mă aiuristule, mă, era cît p-aci să-ţi omoare băiatul!... Uite-o pe nevastă-ta cum fuge cu el! Du-l undeva la spital!

Actorul privi şi păli. Alergă, asudat şi descompus, spre copil, îl mîn­gîie, plîngînd, şi-l smulse din braţele femeii. Soţii porniră în goană spre cartier la un spital.

Acolo fură întîmpinaţi de-un tînăr în halat, încruntat şi plictisit.

— Ce-a căutat la foc? îl dojeni medicul. Acasă nu putea să stea?

Cu mare greutate i se găsi un pat.

Între timp, focul se înteţea.

Numărul pompierilor creştea şi munca lor istovitoare continua fără pauză.

Mahalalele nu părăsiră locul. Copiii fură trimişi s-aducă o pîine şi o scrumbie şi oamenii mîncară acolo, în stradă, hotărîţi să nu piardă nimic din spectacol.

Cîţiva calici au plecat acasa la Micu Braun şi s-au înapoiat grab­nic. Toată casa lemnarului e în fierbere. Nimeni nu se interesează de foc. Fata lui Micu e galbenă şi străvezie. „L-o fi iubit mult!”, presupun ca­licii.

Bărbat-su, Berl, s-a îmbrăcat într-o redingotă neagră şi e foarte amă­rît. Nu prea are de ce, susţin calicii, dar aşa pare zdrobit. Au sosit şi frun­taşii societăţii „Fericirea universală”.

— De cînd cu „onorurile” astea — observă cineva — îi cam mer­gea prost lemnarului.

— Aşa e! încuviinţă o babă. Ce-i trebuia lui joben şi societăţi? Toată viaţa a fost omu’ banului. De ce să se amestece şi-n... astea... dracu’ să le ia de... societăţi?

O altă bătrînă, sosită de la azil, susţinea că era, de multă vreme, sigură că Micu Braun are s-o sfîrşească rău.

— De ce? se minună o ascultătoare.

— Pentru că l-am blestemat. Ştii, atunci cînd a cumpărat şi hanul lui Druţă! Cum a pus mîna pe han, cum a scumpit chiria!

Fostul profesor, căzut în mizerie, privea îngîndurat focul. De-o săp- tămînă e fără nici un gologan în casă. Azi-noapte umblase, cam flămînd. din ceainărie în ceainărie, după un prieten. Spre dimineaţă a ajuns aici, a vă­zut lume adunată în faţa gangului comercial şi a rămas şi el să privească focul.

Profitînd de prilej, a adunat de la cunoscuţi cîţiva lei şi-acum e mulţu­mit că are să-i facă o surpriză nevesti-si, cumpărîndu-i un salam întreg, din acela care atîrnă în vitrina magazinelor de mezeluri din Calea Văcă­reşti. De luni de zile, femeia oftează ca la enunţarea unui ideal greu, aproape cu neputinţă de îndeplinit:

— Ce-ar fi să cumpărăm şi noi odată un salam întreg?

Azi îl va avea.

Deodată se făcu linişte în rîndurile calicilor. Doi vlăjgani, bine clă­diţi şi abundent îmbrăcaţi, înaintau încet spre gura Hanului cu tei.

— Loc! Loc! strigară, în acelaşi timp, cîţiva fruntaşi ai societăţii „Fe­ricirea universală”.

— Sînt feciorii lui Micu! îi recunoscu o bătrîna. Nişte boi!

Fraţii Braun nu vedeau şi n-auzeau nimic. Au venit la incendiu din curiozitate. Ajungînd în faţa dezastrului au uitat de ce s-au ostenit pîn-aici.

Gold, avocatul, vorbi ceva autorităţilor, arătînd cu mîna spre noii sosiţi.

— Mă rog! răspunse găliganul cu mustaţa stufoasă şi cu basto­nul gros pe braţ. Să poftească!

Gold împinse pe fraţii Braun spre oamenii autorităţilor, îi pre­zentă şi le spuse, cu glasul brusc schimbat:

— Ce nenorocire! Ce nenorocire! Condoleanţele noastre! Aşa un om!

Cei doi fraţi se priveau miraţi şi nu ştiau ce trebuie să răs­pundă. As­cultau cum a izbucnit focul, cît de greu merg „operaţiile” de stingere, cum în diferite locuri s-au găsit burdufi de piele umpluţi cu gaz, cît de is­tovitoare e munca pompierilor şi-a autorităţilor şi altele.

La sfîrşit, observă:

— Aţi avut noroc. Mare noroc! Ştiţi, noi credeam că aţi fost... asiguraţi!

Fraţii Braun dădeau din cap, absenţi.

— S-a chinuit mult? îndrăzni să-i întrebe Gold.

— Cine? tresări unu din băieţi.

— Tata... domnu’ Micu Braun adică!

— Nu? răspunse băiatul. A murit într-o secundă. Noi dormeam.

Fraţii au mai privit un minut focul, cu aceeaşi ochi reci şi ne­păsători, şi-apoi şi-au făcut drum spre ieşire.

— Ar fi o idee să-i băgăm în societate! spuse Gold, avocatul grupului de prieteni.

— De! făcu un bătrînel. Să vedem.

— Ce vrei să vedem, dom’le? se supără Gold.

— Situaţia! răspunse sec bătrînul. Situaţia, lor!

Şi-apoi hotărît:

— A rămas ceva? Te pomeneşti că focul ăsta...

— Glumeşti!

— Nu glumesc de loc. Poate că toată averea lui Micu a fost aici, în Hanu’ cu tei!

Gold se arătă indignat.

— Ce idee!

Bătrînelul îl înfruntă:

— Idee bună, dom’le! Pricepi? Idee foarte bună!

Şi-apoi, cu vocea intenţionat scăzută:

— Dacă-i vorba să-l înlocuim, ne putem gîndi la Berl.

Avocatul hohoti sbuţire. Rîsul suna fals.

— La Berl? se miră Gold. La Berl, băcanul?

Da, la Berl, băcanul! repetă bătrînul cu un calm care ascun­dea o ener­vare adîncă. Adică Micu Braun a fost mai bun? Vă rog să încetaţi cu ipo­crizia asta caraghioasă. Noi avem nevoie de bani, societăţile noastre nu se întreţin din onorabilitatea sau capacitatea fruntaşilor. Cine are bani are şi dreptul de-a fi preşedinte al „Feri­cirii universale” şi de-a dona o sumă oarecare. Aşa e pretutindeni la noi!

Blumenfeld afirmă că bătrînul are dreptate. Şi-apoi Berl e un om de ispravă. Are o avere adevărată, o avere sănătoasă. Nu face ope­raţii de bursă. Nu cumpără acţiuni. Nu joacă la nici un club şi nici nu-şi cheltu­ieşte banii la cursele de cai. El vrea să fie unul dintre „bogătaşii” la modă ai oraşului. El nu vrea să fie decît ce e: Berl băcanul, Berl crîşmarul.

— Unde mai pui — adăugă bătrînul — că are să-l încînte foarte mult propunerea noastră. Făcu o pauză lungă, oftă şi spuse: Numai de-ar primi!

Gold surîse.

— Hm! „De-ar primi!” E în stare să nu primească, aşa-i?

— Da, e-n stare! se supără iar bătrînul. Nu cîştîgă nimic, între noi fie vorbă! Evreii nu ajung încă judecători, ofiţeri sau comisari de poliţie, nu parvin uşor în Cameră, în Senat sau în comisiile co­munale. Şi dacă nu e procuror, sau colonel, sau prefect, de ce n-ar fi marele sau micul burghez evreu, măcar preşedinte al societăţii „Frăţia” sau al templului „Solidarita­tea” sau al „Uniunii generale a vo­iajorilor comerciali”? Aşa judecăm cu toţii. Berl însă nu vrea să fie nimic. Dacă ar fi vrut, vă rog să mă credeţi, ar fi ajuns şi el ceva.

— O să stăruim pe lîngă el. O să-l convingem! vorbi Blumenfeld.

Bătrînul îl privi cîteva clipe spre a-i verifica seriozitatea. Cînd s-a convins că nu se înşală asupra intenţiilor cu care vorbise Blumen­feld, răspunse încet:

— Poate! O să vedem!

Grupul fu risipit de alt puhoi de oameni, care sosiseră tîrziu la incen­diu. Erau patronii dughenelor din cartier, vînzătorii lor şi lumea fără ocu­paţie a uliţelor întunecate. Ei înaintau călcîndu-se pe picioare şi înghion­tindu-se. Aveau obrajii asudaţi, dar în ochi le strălucea o bucurie ciudată. Participau, desigur, la o mare şi neaşteptată aventură. Pentru tot restul zi­lei, prăvăliile lor vor fi îngrijite de neveste şi copii. S-ar putea întîmpla să se pomenească şi cu ele aici. Nu le pasă, chiar dacă ar sta necontenit la tejghea tot n-ar vinde mult. Făcînd cu toţii sforţări s-ajungă în faţa gan­gului, se înjură de mamă şi se bles­temă, şi-apoi se împacă subit, ca şi cînd toate s-ar fi desfăşurat în chip firesc. Fiecare l-a cunoscut şi a lucrat într-un fel oarecare cu Micu Braun. Unul a împrumutat bani de la lemnar; altul a obţinut, cu mari jertfe, un gir pe-o poliţă de la dînsul; celui de-al treilea i-a dat tîlharul marfă, socotind-o pe un preţ întreit.

Împingîndu-se şi ocărîndu-se, ei dau de ştire celorlalţi despre pregă­tirile care se fac pentru înmormîntarea lui Micu Braun. Pînă la ora asta, susţine cineva, n-a sosit nici o floare. De ruşine, madam’ Ana, nevasta lui Micu, a comandat cîteva coroane lăsînd să se im­prime pe fiecare „regrete eterne”, şi încercînd, astfel, să convingă lumea că mortul a avut prieteni. Dar prăvăliaşii nu pot fi traşi pe sfoară. Ei ştiu că răposatul n-a avut nici un suflet apropiat, nici o inimă care să bată pentru el. Unde sînt boierii din strada Batişte cu care ciocnea paharele de vin? Unde sînt „mahării” cu care se bătea pe burtă? Au dispărut?. Au dispărut, parcă n-au existat niciodată!

— Adică să fi avut el prieteni între boieri? întrebă un omuleţ scund şi subţire. Privi speriat, în juru-i, ca şi cînd ar fi rostit o vorbă îndrăzneaţă.

— Eh, prieteni! Ce prieteni! Le vindea cîte-o pădure, cîte-o moşie, le cumpăra o casă, o recoltă. Afaceri! Atîta tot! Că-l luau la un pahar de vin? Păi sigur că-l luau. Ei şi? Asta-i prietenie! Aşa sînt ăştia! Cum au băut un şpriţ cu un boier, cum îl cred prieten. Acasă între rude şi cunoscuţi, se mîndresc. „Cutare? îl cunosc personal! Ieri am luat masa cu el!” El a băut numai un şpriţ cu el. Acasă pretinde c-a luat masa cu el! Bine? Ei şi? Asta-i prietenie?

— Ce vrei să spui cu asta? izbucni cineva. Crezi că boierii sînt mai deştepţi, mai cinstiţi, mai omenoşi decît evreii? Dacă ai sta să-i judeci pe fiecare în parte, mamă-mamă!...

— Nu-i vorba de asta! Nu ne interesează asta! E vorba că Micu Braun n-a avut prieteni între boieri, cum se credea. Asta e!

— Şi nici cu boieroaica aia... ştiţi... n-a fost nimic?

Un bătrîn privi spre întrerupător cu un sarcasm greu de ascuns în dosul mustăţilor cărunte.

— Hm! se mulţumi el să facă şi-i întoarse spatele.

— E cam sucit! observă un bărbat înalt şi cu obrajii spălăciţi.

Gold, care îşi căutase tovarăşii, izbuti să-i găsească răzleţi printre privitori şi să-i readune undeva, lîngă galantarul unui magazin.

— Şi cine are să vorbească la înmormîntare? se interesă el.

Blumenfeld ridică din umeri.

— Ei, o să ne ocupăm şi de discursuri?

Avocatul se încruntă.

— Îmi pare rău, Blumenfeld, că vorbeşti aşa. A fost doar pre­şedintele nostru. Trebuie să vorbească unul din comitet în numele societăţii.

Ceilalţi mişcară din cap.

— Aşa-i!

— Atunci vorbeşte dumneata! hotărî cineva din grup.

— Bine! Vorbesc eu! M-am gîndit c-o să apelaţi la mine, dar ce să spun de el! Ce dracu’ să spun de mort? Ştiţi că are o faimă... Să nu mai dea Dumnezeu! Toată lumea pretinde c-a fost un tîlhar şi că în faţa banu­lui nu cunoştea nici milă, nici părinţi, nici rude, nimic.

— Adevărat! Foarte adevărat! consimţiră cu toţii.

Se făcu linişte în rîndurile fruntaşilor „Fericirii universale”. Avocatul — gîndiră ei — are perfectă dreptate. Micu Braun, fără avere, ar fi sporit numărul vagabonzilor sau al puşcăriaşilor. Era în stare ticălosul să facă orice: să fure, să înşele, să omoare, poate...

— Numai de omorît n-ar fi fost în stare! observă cineva.

— Cred! spuse Gold. Toate ca toate, dar de asasinat nu-l cre­deam ca­pabil nici eu! Şi, după ce-şi şterse sudoarea de pe frunte! Ei, dar ce să spun de el?

Între societari coborî din nou liniştea grea a marilor îndoieli.

— Ştii ce? rosti într-un tîrziu Blumenfeld, privind spre tovarăşi ca spre a le lua şi lor consimţămîntul, ştii ce? Să spui c-a fost un filan- trop!

Toate frunţile se descreţiră. Pe cîteva guri au apărut zîmbete.

— Foarte bine! vorbi vicepreşedintele. A fost un filantrop. Asta se poate spune despre orice mort. Mai ales că Micu Braun avea atîta avere.

Fruntaşii „Fericirii universale”‘ abordară alt subiect.

Se însera. O uşoară adiere începu să sufle peste cheliile şi frun­ţile privitorilor. Pompierii observară, desperaţi, cum limbile de foc izbucneau mereu din alte părţi şi încingeau magaziile. Baloturile de stofe ardeau înăbuşit. Zăduful obosea pe soldaţi, care se războiau vite­jeşte cu incen­diul. Ofiţerul, palid şi istovit, comanda oamenii, umblînd sfîrlează, pretu­tindeni. De zece ori s-a stins focul şi de zece ori s-a reaprins...

În stradă privitorii s-au mai rărit. Babele, răzbite de nesomn, plecară spre casă. Două cîte două, şchioape şi surde, reumatice şi ţepene, ştirbe şi chioare mergeau încet în mijlocul străzii, bombănind. Se fereau, greoaie, de trăsuri şi de maşini şi-şi ştergeau nasul în bas­male roşii. Focul din Ha­nul cu tei a fost pentru ele un spectacol excepţional, care le-a pus, brusc, în contact cu o aventură nebănuită. Au uitat pentru o zi, agoniile de-aca­să, singurătăţile de fiecare ceas. Au uitat nopţile în care ochiul lor veghea timpul, durerile ascuţite de şale şi golul din jurul lor, imens ca o Sahară. A dispărut pentru ele imaginea fiului fugit de-acasă şi mort, poate, în cine ştie ce colţ de planetă neexplorată; a pierit capul neastîmpăratei adoles­cente, sinucisă într-o primăvară; toate celelalte făpturi care au respirat şi au trăit în jurul lor şi acum nu mai sînt. Au stat o zi în mijlocul lumii zgomotoase şi au privit focul şi au ieşit din propria lor viaţă cum ai da drumul unei păsări din colivie.

Acum se reîntorc în odăile scunde, să plîngă înăbuşit pe ruina amin­tirilor care le chinuie fără răgaz. Bătrînele îşi vor revedea copiii pierduţi, fetele înghiţite de oceanul vremii, bărbaţii îngropaţi cu ani în urmă, rube­­deniile, cunoştinţele. Vor tuşi mult, vor intra sub pla­pumă să-şi odih­nească mădularele şi nopţile vor continua să le tor­tureze aşteptările.

— Crezi că are să ţie mult focul? murmură o babă în urechea alteia.

— Sigur! Poate să ţie şi trei zile. Are să ardă tot hanul!

Cealaltă surîse. Faţa i se lumină o clipă. Devenise parcă mai sprin­tenă. Vorbi repede.

— Ce spui? Poate şi-o săptămînă?

— Poate! răspunse tovarăşa. Cînd eram fată, îmi aduc aminte c-a ars tot tîrgul. Focul a ţinut zile şi nopţi întregi. Oamenii au rămas fără case, fără haine, fără nimic.

— Spune-mi, sînt multe prăvălii acolo?

— Oho! interveni altă bătrînă. Multe şi îndesate toate cu marfă. Micu Braun ăsta a fost tare bogat.

Baba care se înveselise deveni brusc îngîndurată.

— Dar dacă vin pompieri mulţi şi sting focul?

— Dacă-i foc mare, n-ai ce-i face, oricîţi pompieri ar veni.

Bătrînica se calmă şi se învioră.

— Dac-ar bate vîntul, cred c-ar arde grozav! spuse ea.

— Păi... chiar bate vîntul. Nu-l simţi?

Bătrînele se înfăşurară mai bine în şalurile lor peticite,

— Adevărat. Brr! Ce vînt!

Babele mergeau încet-încet şi seara cădea peste ele pe neştiute, poate ultima seară.

...În faţa gangului au sosit alţi privitori. Fiecare avea cu sine o legăturică de mîncare, cîte-o pîine şi o felie de brînză sau de salam din care muşcau, lacomi, vorbind despre foc.

Un fost hingher, rămas fără ocupaţie şi cam zănatic, cutreierase de cu dimineaţă uliţele cartierului, trezind calicii şi vestindu-le in­cendiul. El bătea-n ferestrele caselor şi ţipa vesel:

— Arde-n han!

Cum unii îl alungau şi-l ocărau, închipuindu-şi că minte, fostul hingher dădea amănunte.

— E foc în Hanul cu tei! Arde de la patru dimineaţa. Au venit pompierii!

Bărbaţii îşi lăsau nevestele, renunţau să mai meargă la lucru şi por­neau spre centru. Curînd, femeile, plictisite şi necăjite, se iveau şi ele în faţa gangului incendiat.

Se încingeau certurile în faţa celorlalţi privitori. Nevestele, îndîrjite şi cu vechi experienţe adunate în decursul anilor, zbierau fără ruşine:

— De ce nu te duci la lucru, calicule, golanule, hămesitule? Focul are să ne dea pîine, mă ticălosule?

Bărbatul se îndepărta nepăsător de femeie, încercînd să-şi piardă ur­ma în mulţime. Dar ochiul nevestei era tot atît de viu ca gura-i neobosită.

— Unde te ascunzi, arde-ar pielea pe tine de vagabond!

— Ssst! Ssst! se auzea din diferite locuri.

Femeile încetau o clipă ocările, apoi reîncepeau şi mai fierbinte să-şi blesteme bărbaţii.

— Mă mir — spuse un omuleţ — că n-a venit încă fata lem­narului.

— Adevărat. N-a venit.

Casa lui Micu Braun se schimbase într-un singur ceas ca într-un se­col. O tăcere apăsătoare stăruia pretutindeni. Nimeni nu mai bă­tea la uşa din faţă. Calicii se opreau puţin înaintea grădinii, arun­cau o privire mirată şi speriată înăuntru şi-apoi se depărtau stînjeniţi.

Liza aflase tîrziu, spre amiază, de moartea părintelui. I-a trebuit un bun sfert de ceas ca să se familiarizeze cu gîndul dispariţiei înal­tului, ferocelui şi masivului bărbat pe care îl chema tată.

„A murit, prin urmare”, îşi spunea necontenit Liza, ca şi cum vorbele trebuiau repetate ca să-şi destăinuiască exact cuprinsul au­tentic. N-are să-i mai audă, din sufragerie, pasul greu colindînd prin odăi. Nici glasul spart n-are să-l mai audă, poruncind lui Niţă sau ciorovăindu-se cu dator­nicii.

Sta ghemuită într-un fotoliu, cu capul între palme. Berl, presupunînd un grav conflict interior, veni s-o mîngîie. Îşi pusese hai­nele de duminică şi, ca de obicei, puţea îngrozitor a parfum.

Liza ridică spre dînsul nişte ochi uscaţi, reci, pătrunzători. Îl rugă s-o lase singură. N-are nevoie de nimic. Berl ar fi stăruit să rămînă, dar pri­virea fără aderenţe cu nimeni a nevesti-si îl intimida.

Plecă în altă cameră. Moartea lui Micu Braun îi crea o ciu­dată stare de suflet. N-o putea vedea pe Liza suferind. (Aşa credea el că nevastă-sa suferă, izolată acolo în fotoliu de lume şi, mai ales, de devotamentul lui aprins.) Pe de altă parte se gîndea la moşte­nirea Lizei. Socru-său trebuie s-aibă avere. Cine îşi închipuie că un pezevenchi ca Micu şi-a băgat toţi banii în marfă se înşeală. Tre­buie s-aibă şi poliţe multe, şi capital lichid. Are să cerceteze el toa­te astea, împreună cu cei doi fii ai lemnarului.

Din odaia: Lizei se auzi un geamăt înăbuşit. Desigur că plînge nevas­tă-sa. Ar vrea să fugă dincolo, dar amintirea ochilor ei îl opreş­te să facă un pas.

Liza îl revede pe tat-său obosind noaptea peste registre. Atîta a ştiut să facă omul acesta, după ce s-a însurat şi a avut copii : să socoteasică şi s-adune bani. Apoi şi-l închipuie luptînd cu insom­nia. Se plimbă, cu ochii istoviţi, prin dormitor, încearcă să zărească dincolo de perdelele ferestrei imensitatea nopţii şi s-o biruie. Îl vede căzînd ostenit pe pat şi ridicîn-

du-se, din nou, ca sub povara unui blestem, incapabil s-adoarmă. I se face milă de tat-su, de acel bru­tal şi gros bărbat care i-a stricat poate viaţa, şi un plîns fierbinte i se urcă, de undeva, din adîncul pieptului spre gîtlej, spre ochi. Ce-a folosit de pe urma tuturor zbaterilor sale? De pe urma ca­selor, moşiilor, banilor adunaţi, cu spaimă şi lăcomie, ani de zile, ani grei de jertfe şi de cumplite oboseli? Acum e întins pe-o masă, în­gheţat şi de­finitiv absent. De mîine va fi sub pămînt; în cîteva luni se va descompune trupul acela robust, gata la trîntă cu oamenii şi cu împrejurările, fie ele oricît de vrăjmaşe, într-un an sau în doi nu va mai fi nimic sub grilajul mormîntului frumos ornamentat, nimic.

Au să-l plîngă, fireşte, ipocrit, patru membri ai comitetului „Fericirea universală” şi au să-i şi rostească un discurs. Fraţii ei vor sta crunţi şi molîi ca la un spectacol greu de înţeles. Apoi totul se va uita, chiar Micu Braun va fi o simplă amintire rar evocată. Nu, nu-l mai urăşte pe tat-su. Nu-l mai urăşte de mult, de cînd a putut privi în adîncurile lui şi l-a văzut cum era nevinovat de răutatea, de egoismul, de lăcomia, de animalitatea lui, cum era nevinovat de osînza care-i îngroşa trupul, de culoarea obraji­lor şi de forma nasului.

Se ridică, sprintenă, şi ieşi.

...Cînd a ajuns în faţa casei, s-a mirat de liniştea care o înconjura şi o domina. Un bărbat necunoscut o salută. O ceată de copii de obi­cei zgo­motoşi, îi făcu loc să treacă. Nimeni nu scoase un cuvînt.

— Mamă, mamă — şopti ea, căzînd în braţele Anei. Şi nu mai putu spune nimic.

Fraţii ei o priveau miraţi, cu aerul lor dintotdeauna caraghios şi nu ştiau ce trebuie să facă, să rămînă cu sora lor, să plece în altă odaie, sau să iasă în stradă?

Ana le făcu semn să iasă.

Rămasă cu fata şi cu ginerele ei, femeia vru să dea amănunte asu- jpra morţii lui Micu. Dar Liza ridică mîna, plictisită. Ştia, adică, totul şi nu mai dorea s-afle nimic.

Berl îşi privea nevasta, speriat. Cine ştie ce e în stare să mai facă! Odată n-a încercat să se omoare? E adevărat, au trecut ani de-atunci. S-a calmat. E o femeie liniştită, cît se poate de liniştită. Stă cam des singură, e adevărat, îl cam goneşte pe Berl — dar care femeie n-are gărgăuni în cap?

— Mamă — vorbi Berl — ar trebui să mai deschidem ferestrele!

Ana vru să cheme servitorul, dar Liza privi întîi la bărbat, apoi la mă-sa. Avea privirea de-acasă, ascuţită şi rea.

— Nu-i nevoie! spuse ea. E mai bine aşa. Sîntem parcă mai singuri.

Şi a rămas apoi toată vremea închisă în gîndurile ei, nepăsătoare la cei din juru-i.

Seara, tîrziu, auzi, nedesluşit, vocea muiată în miere a lui Berl:

— Eşti obosită. Hai să ne culcăm!

Femeia l-a privit o clipă.

S-a ridicat, fără a-i răspunde, şi a părăsit casa. Soţul o urma tă­cut, ob­sedat de moştenirea pe care va trebui s-o descurce împreună cu fraţii Lizei.

...Între timp, înaintea Hanului cu tei s-a strîns altă lume, de ne­gustori ambulanţi, de peşti şi de prostituate, de vechi clienţi ai caba­retelor şi-ai ceainăriilor de prin împrejurimi, care sînt deschise neîntre­rupt zi şi noapte.

Lenuş s-a repezit de două ori acasă ca să aducă surorilor noutăţi des­pre incendiu.

Ea nu pierdea nici un amănunt şi vorbea, încîntată de uşurinţa cu care vede şi pricepe toate, cu ceasurile.

Sor-sa, măritată, fu îngreţoşată de atîta pălăvrăgeală.

— Ia nu ne mai toca la cap! îndrăzni ea.

Lenuş păli.

Privi cu ură, cu ochii aprinşi, pe grăsana asta de sor-sa şi trînti uşa cu furie.

— O să mă căutaţi voi! şuieră ea printre dinţi şi se întoarse în centru.

În mulţime zări un obraz gras de vînzător de prăvălie sau chiar de mic patron cu zîmbet unsuros.

Lenuş îl măsură atent, de la pantofii galbeni bine lustruiţi pînă la pă­lăria de paie nouă. Întîrzie, apoi, asupra lanţului de aur al ceasului şi răs­punse şi ea, mulţumită de examen, cu un uşor zîmbet.

Peste cîteva clipe, ca din întîmplare, în înghesuiala care deplasa privi­torii, grasul cavaler se pomeni în apropierea fetei.

— Ce foc! Ce foc! vorbi el încet, în urechea lui Lenuş.

— O, e grozav! răspunse fata. E grozav.

Bărbatul îşi scoase pălăria, îşi şterse, cu batista din buzunarul de sus al hainei, sudoarea de pe frunte şi oftă:

— Poate voiţi să luaţi o îngheţată, domnişoară?

— Cu plăcere! spuse Lenuş, care era convinsă în clipa aceea că a nimerit, în sfîrşit, un soţ.

La hotel, înainte de a se dezbrăca, i-a pus mîinile pe umeri şi l-a privit în ochi, adînc.

— Spune-mi, mă iubeşti?

Grăsunul, neobişnuit cu asemenea scene, a răspuns repede :

— Da! Da!

Lenuş îşi spuse: „Nu mai încape nici o îndoială. Ăsta mă ia!”

Cînd a întors însă capul spre bărbat, a observat un zîmbet viclean flu­turînd pe buzele-i imense. Lenuş a priceput. Şi-a tras înapoi rochia pe trup, l-a fulgerat din ochi pe cavaler şi a descuiat, enervată, uşa.

— Să mai găseşti şi alta, nepricopsitule! i-a ţipat ea şi a părăsit camera.

Bărbatul, nedumerit, a deschis uşa în urma ei.

— Domnişoară, un moment, te rog...

Lenuş alerga pe scări.

— Ce vrei? Pentru îngheţata care mi-ai dat-o ţi-ai închipuit c-o să mă şi culc cu dum... cu tine, mă deşteptule?

Omul, zăpăcit şi asudat, alerga gîfîind în urma fetei.

— Ce ţi-am făcut, dragă?

Era numai în cămaşă, fără guler şi cu bretelele atîrnîndu-i pînă la căl­cîie.

Lenuş s-a oprit în stradă să-şi lege şiretul de la pantofi. Grăsu­nul a ajuns-o.

— Spune-mi, te rog, ce s-a-ntîmplat? Ce ţi-am făcut?

Fata îl privi rece.

— Ce s-a întîmplat? Mă mir că mai ai obraz! Ţi-ai găsit de cine să-ţi baţi joc! De multe persoane ca mine ai rîs, dum... tu, mă, ia zi?

Bărbatul nu pricepea.

— Îmi pare rău! murmura el. Eu ştiu să mă port cu...

— Da’ nu-i vorba d-asta, puiule! răcni Lenuş. Eu am crezut, cînd te-am văzut, că ţi-am plăcut, cu adevărat, ştii, nu pentru o noapte... că ai să mă iei! D-aia te-am întrebat dacă mă iubeşti!

Omul îşi ştergea mereu sudoarea de pe obraji.

— Hai sus! o rugă el pe fată. Hai sus, că ne înţelegem noi. P-onoarea mea că te iubesc! Ce mai vrei?

Lenuş l-a mai privit o dată şi-apoi i-a întors cu o mişcare repe­zită spatele, pornind cu pasul iute spre foc.

În drum n-a dat ascultare nici unei chemări şi nici unui surîs. Tinerii care ieşeau din bodegile cartierului o îndemnau inutil să se oprească o clipă. Lenuş, încăpăţînată şi furioasă, trecea pe lîngă băr­baţi ca pe lîngă nişte pietroaie, cu desăvîrşire surdă şi oarbă.

Cînd s-a înapoiat la incendiu a găsit intrarea covîrşită de lume. Chefliii sosiseră din cîrciumile uliţelor întunecate.

Flăcările luminau puternic strada.

Pretutindeni, în casele din împrejurimi, se făcea noapte albă. Chiar la mica sinagogă din apropiere au întîrziat, într-o lungă dispută asupra focu­lui, cîţiva credincioşi. Cantorul, un evreu bărbos, roşu şi şchiop, sosit cu ani în urmă din Polonia, vedea în foc şi în moartea lui Micu Braun un semn ceresc. Un tinerel, lucrător-gravor de meserie, dar foar­te învăţat, considerat ca talmudist, neîntrecut de nimeni în comentarea textelor sfin­te, observă că numai dacă ar fi ars şi Micu Braun, incen­diul ar fi avut semnificaţie. Focul e singurul mister care sperie încă pe om mai cumplit şi mai direct decît apa sau trăsnetul. Alţi credin­cioşi, care uitaseră cu totul de timp, fură de părerea tinerelului. Can­torul tuşi, scuipă şi ridică din umeri. „În timpurile astea — gîndi el — nimeni nu mai ascultă de batrîni”. Apoi propuse oamenilor să mear­gă cu toţii la foc. Cineva măr­turisi că trebuie să-şi ia şi familia, că­reia i-a făgăduit încă de dimineaţă s-o ducă la spectacol. Oamenii au plecat care spre casă, care spre han.

...Vorbind fără pauze, înjurîndu-se de marnă şi făcînd reflecţii în gura mare asupra incendiului, gloata petrecea veselă, ca la o serbare.

— Şeest! făcu un găligan, zărind-o pe Lenuş. Apoi, dulce: Bonsoir, domnişoară, mînca-ţi-aş...

Fata îl privi indiferentă şi răspunse calmă, dar hotărîtă:

— S-o mănînci p-a mă-ti şi p-a sor-ti! Şi, dacă ţi-e foame, des­chide gura. Sînt gata să...

Haimanalele rîsera gros.

— Bravo, Lenuş, adică domnişoară Lenuş! Spuse cineva.

Cînd îşi întoarse obrazul, fata îl recunoscu. Era Simhă.

Îi dădu mîua. Curtenitor, negustorul ambulant i-o sărută, închinîn- du-se adinc. Nu pusese în acest gest nici o intenţie batjocoritoare.

— Singură, Lenuş? o întrebă el încet.

— Singură! M-am acrit tot stînd acasă. Şi cu focu’ ăsta...

Negustorul ambulant vru să-i răspundă, dar fu tras de cineva de haină.

— Aaa, uite-l şi pe tata Bursuc! izbucni el vesel, strîngînd mîna prietenului.

Lenuş îl cunoştea pe noul venit. N-a avut niciodată nimic cu el, cum se exprimă dînsa familiar, dar la un chef, undeva, au fost împre­ună. Bur­suc a umblat toată ziua prin tîrg. A ciocnit zeci de păhărele de rachiu cu amicii negustori ai cartierului, a povestit de repetate ori „loviturile” pe care le-a dat, în tinereţea lui, alăturea de Micu, în America, a plîns, şi a rîs, şi a înjurat pe toţi cunoscuţii din mahala. Apoi s-a despărţit de lume şi s-a înfundat, singur, prin uliţe strîmte, mergînd încet-încet, obosit de bău­tură şi de bătrîneţe. Ehe! Micu ai încheiat-o uşor, lîngă nevastă, lîngă copii. El are să moară într-o seară pe trotuar, beat, fără nimeni lîngă dîn­-

sul. Fără nimeni! Gîndul îl du­rea, îl stînjenea ca un neg. Trecea pe lîngă căsuţe mărunte, pe lîngă uluci şubrede. În fiecare din căsuţele astea tre­buie să fie cîte-un bă­trîn ca el, ajuns bunic.

Apoi se răzvrăti. Ei şi? Ce mare scofală să fii tată şi bunic, şi să mori lîngă o nevasta care te-a otrăvit zeci de ani de zile? Să dai viaţa unor boi (se gîndea la băieţii lui Micu) şi să închizi ochii tîmpeşte, mulţumit că vei avea cine să-ţi mănînce banii lăsaţi. Şi el n-ar fi pu­tut — numai să fi vrut! — s-aibă nevastă şi copii?

Bursuc scuipă cu dispreţ pe trotuar. În sertarul mesei lui e o hîrtie pe care stă scris limpede, de mîna lui: „Vreau să fiu înmormîntat în mijlocul nopţii, fără lume. Banii mei şi toate obiectele de preţ rog să fie dăruiţi spitalului Colentina unde zac multe fete”. Atît. Îşi aminti, apoi, de nunta de argint a lemnarului. S-a cam îmbătat, atunci, şi l-a judecat?

Spre seară a intrat iar într-o ceainărie. Nu se duce acasă, astăzi nu se poate duce acasă. Toate îl vor chinui în odăiţa singuratică: mobilele ve­chi, sofaua, oglinda, toate. A ieşit tîrziu şi a pornit-o drept spre foc.

Eşti de mult aici, tată Bursuc? îl întrebă Simhă.

— De mult! răspunse în silă bătrînul.

Zîmbi către Lenuş.

— Te-au supărat băieţii?

— Aş! Ce să mă supere? Eu n-am gură? Şi-apoi nici uşă de bise­rică nu sînt!

Bursuc privi spre foc cîteva clipe.

— Arde frumos! spuse el, mişcînd din cap.

— Pe cinste! întări Simhă.

— Şi cînd te gîndeşti că fiecare balot, fiecare fir de lînă l-a durut atîta pe Micu...

Simhă scuipă, printre dinţi, plictisit.

— E, şi Micu ăsta...

Ar mai fi vrut să adauge ceva, o porcărie, o înjurătură, dar îl ţinea pe Bursuc prieten cu lemnarul şi tăcu.

— Ce vrei să zici? Hai, nu te opri! C-a fost tîlhar? Aşa e! A fost! Ei şi? Eu pretind că n-a fost? Eu pretind că l-a durut fie­care balot, fiecare bucată de marfă, asta pretind! Şi aici n-ai cum să mă baţi!

Simhă trase în piept aerul nopţii şi spuse domol:

— Lemnarul nu mă interesează. Nu m-a interesat niciodată. Nu mă interesează baliga!

Lenuş rîse. Al dracului Simhă!

Bursuc îl scutură uşor de umeri.

— Nu fi prost, mă Simhă! Şi tu eşti o baligă, ce crezi la urma urmei că eşti? Şi eu, şi ăla guleratu’, şi jobenatu’!

Arătă cu mîna spre un fruntaş al „Fericirii universale”.

— Toţi sîntem la fel. În tinereţe ne batem ca chiorii, alergăm, ca şi cînd am pierde cine ştie ce comoară, furăm sau iubim, ucidem sau ne sinucidem. Dacă scăpăm de cei dintîi treizeci de ani, înţele­gem mai bine că e zadarnic s-alergi. De ce s-alergi? Începem dru­mul ştiut. Ajungem la capătul lui oricum am merge! Atunci de ce s-alergăm? Parcă e mai bine să întîrziem cît mai mult, aici, sub luna asta bătrînă, lîngă Lenuş, la un rachiu vîrtos sau într-un pat încăpă­tor de fată bună, ce zici?

Simhă rîse.

— Ai haz, tată Bursuc.

— Eşti o gîlmă! N-ai priceput nimic.

Lenuş îl privi cu un ochi admirativ.

Bătrînul îi mîngîie uşor braţul gol.

— Ce face sor-ta, aia măritata?

— E candrie rău.

Şi fata refăcu tabloul domiciliului ei răzvrătit.

Bătrînul clătină din cap.

...Focul ardea necontenit. Mirosul greu de funingine covîrşea aerul. Pompierii luptau sleiţi, cu flăcările mereu sporite de vînt. Din stradă ima­ginea lor tulbura şi speria. Deodată, nu se ştie cum, mulţimea în­toarse ca­pul. Strigase cineva, sau se auzise dinspre partea aceea un zgomot, lămu­rit nimeni n-ar putea să spună de ce, dar toţi s-au dat un pas înapoi.

Alergînd, se ivi actorul. Faţa lui galbenă şi uscată era asudată.

— Vă rog, dom’lor — se rugă el — n-aţi zărit p-aci o beretă?

Ochii lui căutau spre pietrele străzii.

— O beretă de copil! lămuri el.

Lumea ridică din umeri. N-are decît să-şi caute bereta.

— Copilu’ meu, ştiţi, a căzut aici în han... a fost lovit de-o cărămidă... şi-acum e la spital. Poate că moare... Îmi cere bereta... bereta lui... Să fi fost ziua, cumpăram undeva una...

Şi umbla de colo pînă colo cu ochii între picioarele oamenilor. Izbuti s-ajungă în han, în zăduful sălbatic al gangului incendiat şi să se aplece peste pietrele şi obiectele arse şi azvîrlite în neştire pe jos.

Un soldat îl înghionti.

— Ieşi afară. Ce cauţi aici?

— Lasă-mă, te rog, caut... bereta... Copilu’ meu a pierdut aici bereta.

Soldatul îi strigă ceva tare în urechi. Actorul n-auzi nimic. Zgomotele creşteau, focul se înteţea. Fu zvîrlit în stradă, de două braţe îndîrjite.

...Hanul cu tei ardea viu, luminînd departe noaptea, cartierul, vieţile adunate laolaltă şi cele adormite sub plăpumi găurite, în mansarde, în be­ciuri, în spitale şi în aziluri.

Erau flăcări mari ca nişte flori roşii înălţate de vînt spre cerul aprins.