Un sentimental : I. Peltz

Cine citeşte astăzi Fantoşe vopsite, Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan, Horoscop sau Amor încuiat, primele cărţi tipărite de I. Peltz (între 1924-1933), va recunoaşte în paginiile lor motive cînd răzleţe şi firave, cînd categoric şi direct enunţate din romanele sale mature şi reprezentative: Călea Văcăreşti şi Foc în Hanul cu tei. De la începuturile lui literare, timpurii şi îndrăzneţe, pînă la Calea Văcăreşti se scurg aproape cinci­sprezece ani, timp în care bibliografia operei sale creşte, iar elementele ei specifice se delimitează mai ales prin renunţarea la anume procedee literare vetuste, în neconcordanţă cu personalitatea creatorului.

N-am putea afirma că Peltz din Calea Văcăreşti şi Foc în Hanul cu tei ar fi altul decît acela pe care l-am întîlnit în Fantoşe, Horoscop etc. Am spus că o înţelegere complexă a acestor două romane nu poate face abstracţie de tot ceea ce Peltz scrisese mai înainte. Îl regăsim şi aici, în lucrările de început, dar ascuns sub păienjenişul unei maniere stilistice care sufocă intenţiile pozitive ale scriitorului. Peltz exersa în aceste cărţi, cu temeritatea şi fantezia tinereţii, o claviatură amplă şi nu-şi refuza nici un acord, oricît de straniu, oricît de hazardat. Pînă cînd din toată această cascadă spumoasă şi inconsistentă s-a distilat arta adevărată, au trecut ani. Ani în care scrisul lui Peltz, lepădînd tot lustrul exterior şi toată strălucirea falsă, şi-a hotărnicit definitiv calităţile. Zăgazul puternic ce stătea în calea adevăratelor sale calităţi de artist psiholog şi de fin obser­vator al vieţii unei umanităţi suferinde era primatul excesiv şi dăunător acordat stilului şi imaginii. De aceea avea dreptate Perpessicius atunci cînd analiza Horoscop, să vorbească de „acele crudităţi de multe ori inutile, acele imagini multe dintr-însele bobîrnacuri metaforice, acel verniu de preţiozitate care dă scrisului d-lui I. Peltz uneori caracterul de manierism şi alteori pe acela de stil de copil teribil ”

Totuşi, de la o carte la alta, scrisul lui Peltz se cristaliza, se elibera de zgura imagisticii calpe, generosul fond uman al operei sale începînd să îmbrace, chiar dacă la început destul de timid, formule apropiate artei. Perpessicius a întrezărit încă din Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan faptul că Peltz: „excelează în evocarea existenţelor mizere, desene sumbre, în cărbunele cărora se strecoară şi multă amărăciune”, iar Horoscop avea să fie pentru acelaşi critic „nu numai imaginea naturalistă şi argotieră a vieţii de plăceri nocturne, dar şi un document de umanitate, amară şi dureroasă”.

Un studiu larg şi aprofundat al operei lui I. Peltz va reconstitui, din ţesătura dezlînată a acestor începuturi, două filoane care, pe măsură ce înaintăm în ani, capătă mai multă amploare: acea undă învăluitoare de înţelegere şi compasiune pentru omul apăsat de o existenţă mizeră şi meschină şi izbucnirea sarcastică, abia reţinuită, la adresa celor ce urîţesc şi mutilează fiinţa umană.

Urmărind evoluţia prozei lui Peltz, reţinem în primul rînd linia ascen­dentă spre un realism dezbărat de imixtiunile moderniste sau simboliste, rămas însă, din nefericire, mereu tributar naturalismului.

Calea Văcăreşti (1933) şi Foc în Hanul cu tei (1934) reprezintă mo­mentul în care triumfă toate însuşirile pozitive ale scriitorului, cheltuite pană atunci în formule artistice lipsite de viabilitate.

Calea Văcăreşti, roman de formaţie, urmăreşte evoluţia unui copil din epoca primei tinereţi pînă aproape de momentul pornirii sale în viaţă. Un roman în paginile căruia se încrucişează motive şi destine din această cale a suferinţei, mizeriei şi promiscuităţii. Cartea are o structură arbo­rescentă: din istoria vieţii lui Ficu şi a familiei sale cresc, se ramifică şi se împletesc zeci şi zeci de alte destine. Este o frescă socială a existen­ţelor mizere din casele de raport cu implicaţii în viaţă, ceainăriilor, hote­lurilor de noapte, prăvăliilor mici şi întunecoase, sălilor de dans.

Farmecul Căii Văcăreşti se degajă din fiecare pagină, din evocarea cînd îndurerată, cînd revoltată (o revoltă mocnită) a unui mediu „lipsit de lumină şi bucurii”, cum ne spune chiar autorul. Romanul lui Peltz este mai degrabă un amplu poem în proză, închinat suferinţei oamenilor săraci din societatea capitalistă. Un poem în proză, cu pasaje de mare virtuozitate, scris cu participare şi îndurerare. În lacrima lui Peltz se topeşte duioşia şi amarul, zîmbetul îngăduitor şi scrîşnetul de revoltă. E atîta simpatie pentru victimele societăţii, atîta minuţiozitate în surprinderea momentelor esen­ţiale din viaţa lui Ficu şi în redarea atmosferei, încît eroii romanului se contu­rează la lectură încărcaţi cu semnificaţii şi de o bogăţie sufletească neobişnuită faţă de ceea ce realizase pînă atunci scriitorul.

Peltz a fost comparat cu Şalom Alehem şi Dickens. Într-adevăr, fără a imita sau a pastişa, umorul lui Peltz vine de la aceşti doi maeştri. Este umorul îndurerat, înţelegător, plin de căldură şi bunătate. Umor care dezghioacă, sub aparenţe vesele sau întîmplări hilare, latura dureroasă, tragică a victimelor sociale. Umorul lui Peltz se răsfrînge asupra tuturor celor ce suferă. Pentru că în Calea Văcăreşti permanenţa absolută e sufe­rinţa. Iluzia, speranţa, visul sînt trecătoare fantoşe de carton poleit, care se sfărîmă la cea dintîi întîlnire cu înfăţişarea respingătoare a societăţii capitaliste. Din discrepanţa dintre himeră şi realitate rezultă una din principalele surse ale umorului cărţii.

Scriitorul considera că personalitatea lui Ficu este interesantă numai pînă în momentul căsătoriei: „Odată însurat, totul va sfîrşi. Aici, în cartier, însurătoarea e un final, un definitiv final. Nimic nu-l surprinde, toate se vor înfăptui după acelaşi tipar.

Odată însurat, viaţa se va reduce la cîteva aspecte: nici o deviere, nici o schimbare, nici o catastrofă nu mai e posibilă ”

De fapt, Calea Văcăreşti evidenţiază această idee cu multă pregnanţă: pe de o parte, înariparea, inutilă în ultimă instanţă, a tinereţii, pe de alţă parte, viaţa amorfă, lipsită de perspectivă, închistată a celor ce „au intrat în rîndul oamenilor”. Evoluţia lui Ficu de acum înainte n-ar mai fi spus nimic. Era perfect similară cu a părinţilor săi, cu a fraţilor, cu a miilor şi miilor de semeni de pe Calea Văcăreşti. Ar fi fost picătura din imensul şuvoi anodin care, într-om ritm greoi şi mereu egal, se îndreaptă spre marele final, moartea. Ficu era interesant numai la vîrsta cînd în sufletul său se aprindeau lumini şi speranţe, numai la vîrsta cînd, copil şi adoles­cent, căuta să înţeleagă lumea.

Totuşi scriitorul a simţit nevoia unei continuări, cu alte personaje, cu alte conflicte, cu alt centru de greutate. Şi această carte care să întregească imaginea cartierului evreiesc în anii dintre cele două războaie avea să fie Foc în Hanul cu tei.

Eroul romanului nu este altul decît Hanul cu tei, după oum eroul Căii Văcăreşti este mai înainte de toate... Calea Văcăreşti. Pentru că din suma tuturor figurilor din imensul furnicar omenesc care circulă în paginile cărţii, din toată această împletire de existenţe, impunătoare şi masivă, se ridică imaginea Căii Văcăreşti sau a Hanului cu tei.

Calea Văcăreşti şi Hanul cu tei devin generatoare de atitudini şi deter­mină moduri de existenţă. În limitele lor spaţiale se desfăşoară naşterea, căsătoria, moartea.

În Calea Văcăreşti şi în Hanul cu tei trăieşte o lume care şi-a transmis prin generaţii suferinţa, mizeria, încovoierea, o lume chinuită fizic şi moral, o lume năpădită de incertitudine.

Prin acest roman — Foc în Hanul cu tei — Peltz a vrut să arate punctul maxim al dezagregării visului şi destrămării oricărei încercări de evaziune şi de împotrivire la acţiunea nivelatoare a societăţii capitaliste. Şi Ioină, şi Mehală, şi cele două Lize (Braun şi Blum) sînt fiinţe care au trecut de vîrsta lui Ficu. Au depăşit naivitatea adolescentului şi acum nu mai au în faţă decît o singură soluţie: să dea ultima şi cea mai sfîşietoare luptă cu viaţa. Se îndîrjesc să mai creadă că pot schimba cursul existenţei lor, mai încearcă soluţii, dar se prăbuşesc obosiţi, înfrînţi.

Foc în Hanul cu tei surprinde momentul definitivei şi iremediabilei ratări. De aici începe sau moartea fizică sau viaţa golită de perspectivă. Este ultima încercare de a urca spre înălţimi, dar şi ultima înfrîngere. Omul, care chiar după trecerea tinereţii a mai păstrat o urmă de speranţă în suflet, care s-a tot gîndit că, cine ştie, poate odată va reuşi să se elibereze din chingile acestei vieţi şi să devină altul, se prăbuşeşte. Aici stă înţelesul Focului în Hanul cu tei: forţa distructivă a unei întocmiri sociale nedrepte şi a banului este neîndurătoare.

În Foc în Hanul cu tei, Peltz adînceşte viziunea sa asupra cartierului evreiesc şi din altă perspectivă: aceea a rezultatelor nefaste, degradante, ucigătoare, pe care le are asupra conştiinţei şi existenţei aurul, simbolul societăţii capitaliste. Mai mult decît Calea Văcăreşti, romanul pe care îl prezentăm cititorilor este lucrat cu tehnica unor contraste puternice, izbi­toare: contrastul dintre lumea averilor nemăsurate şi lumea celor săraci, goi, dar cu capul înfierbîntat de visuri. Din această ciocnire violentă dintre două puncte de vedere asupra vieţii, Peltz extrage substanţa noii sale cărţi. Consecinţele banului asupra structurii sufletului omenesc au fost urmărite încă de la sfîrşitul secolului trecut în literatura noastră. Nu ne referim aici la tipurile de avari şi parveniţi. Dinu Păturică, Tănase Scatiu, ci mai ales la figurile care circulă în literatura lui Slavici, Agîrbiceanu, Galaction. Sînt oameni care, căzuţi sub influenţa banului, se robesc întru totul puterii sale şi devin supuşii lui pe viaţă. Mara, Iosif Rodean, Constantin Fierăscu nu urmăresc cu ardoare ranguri şi situaţii deosebite în ierarhia socială. Dar posesiunea banului îi îmbată într-un asemenea grad, încît orice trăsă­turi morale se atrofiază. Sînt oameni cu sufletul posedat de o unică pasiune şi de o unică ţintă. Arivişti ca Dinu Păburică, Tănase Scatiu sau Iancu Urmatecu au un ţel complex în viaţă, doresc cucerirea puterii cu toate corolarele ei. Ei Vizează funcţii, titluri, demnităţi, ordine, distincţii, căsătorii strălucite pentru urmaşi.

La Micu Braun, personajul central din Foc în Hanul cu tei, banul este unicul său scop în viaţă şi raţiunea de a trăi. Întreaga sa existenţă este o simplă proiecţie a acestei pasiuni. De aceea îl asemuim cu Iosif Rodean. Pentru Micu Braun, ridicat de pe treptele de jos ale societăţii, om care în tinereţe nu s-a dat înapoi de la crimă, escrocherie, furt, relaţii dubioase, trafic de influenţă, banul este un adevărat idol. Averea îi dă o voluptate mereu înnoită. Pentru el sentimentul stăpînirii aurului reprezintă o adevărată forţă vitală, fără de care nu şi-ar mai putea concepe existenţa. Rîvneşte cu patimă banii: „Banii cît i-a iubit el, cît i-a dorit, cît îi preţuieşte şi azi, cînd pe capul obosit încep să ningă zăpezile anilor trişti, cînd se apropie ultimul drum în ultimul vehicul”. Nu se poate opri: îşi dă seama că banul îl face să fie temut, respectat, să i se ştie de frică. Iosif Rodean din Arhanghelii tră­ieşte aceeaşi beţie continuă, este cuprins de aceeaşi sete nepotolită, are acee­aşi aroganţă provenită din certitudinea puterii sale nelimitate asupra oame­nilor. Nici unul, nici altul nu sînt avari. Iosif Rodean este chiar risipitor. Micu Braun întreţine un interior luxos, oferă recepţii, nu-şi refuză nimic din ceea ce i-ar putea mări con­fortul, traiul îndestulat al său şi al familiei sale. Dar în acelaşi timp a ierta de rata chiriei o familie nenorocită de actori sau a îngădui un datornic cu o sumă de-a dreptul infimă în raport cu averea sa i se pare o monstruozitate. Invită la mese fastuoase tot cartierul, dar opreşte ca despăgubire pentru chiria neplătită de familia actorului... un gramofon. Averea lui nemăsurată sporeşte şi prin mari lovituri, dar şi prin aceste mărunte dar permanente cîştiguri. Nu e tipul capitalistului de mare anver­gură care dispreţuieşte combinaţiile mici, cămătăreşti. În Micu Braun tră­ieşte încă fostul băiat de prăvălie, care a adunat în zile şi nopţi de trudă şi linguşiri. Primeşte ca amanet cîteva sticle de băuturi ieftine. Acumulează pe orice căi. Nu dispreţuieşte nimic, nu refuză nimic din ce ar putea să-i aducă un cît de mic spor al uriaşei sale averi. Dar nu e nici un simplu cămătar de tip Grandet sau Gobsek. Nu imaginea mate­rială a banului îi dă satisfacţie, nu sunetul fizic al monedei îi trezeşte voluptatea, nu lucirea demonică a aurului îl umple de bucurie bolnă­vicioasă. Micu Braun este un bancher şi un aface­rist evoluat. El dă mari lovituri, regizează mari incendii pentru a încasa prime de asigurare uriaşe. Lucrează „în stil mare ” , îşi sporeşte averea prin achiziţii colosale şi neaşteptate, înghite necontenit întreprinderile mari şi magazinele confra­ţilor mai puţin abili sau pur şi simplu gîtuiţi de concurenţa lui banditească. Visează combinaţiile cele mai îndrăzneţe cu putinţă, însă o breşă cît de mică în planul său îl face să-şi piardă cumpătul, să se alarmeze, să-şi iasă din fire. E plin de încredere în viitorul său, însă destăinuirile fostu­lui prieten de mizerie şi tîlhărie îl dezechilibrează şi îl fac să riposteze dur, fără menajamente. Aroganţa şi agresivitatea lui sînt şi un reflex împotriva spaimei pe care necontenit o poartă în suflet: căderea în sărăcie. Îi place să se vadă stăpînul întregii mahalale, împarte mărinimos şi sfidător sfaturi, dă sentinţe obraznice, dispune de traiul şi existenţa oamenilor, însă în faţa even­tualităţii ca fiica sa să devină soţia unui „golan” este cuprins de o teroare cumplită şi nu se mai poate reface moral. în Micu Braun, Peltz a concentrat însuşirile caracatiţei capitaliste, care devorează şi distruge totul, cu obtuzi­tate şi duritate. Micu Braun este la antipodul oricăror considerente de umani­tate. El s-a ridicat prin „lovituri”. „El, Micu Braun, ştie să lucreze”, îşi spune mîndru stăpînul Hanului cu tei. Inteligenţa lui este prin excelenţă cămătărească şi comercială. N-are spirit, iar intelectul lui se află pervertit în direcţia speculaţiilor băneşti. Piedestalul lui social s-a înălţat din aur, el însuşi este un om care îşi justifică existenţa numai datorită puterii banilor pe care îi posedă. În momentul cînd Hanul cu tei (ce reprezintă moral şi mate­rial marea şi uriaşa sa forţă) este incendiat, Micu Braun moare subit. Întreaga sa viaţă era în funcţie de existenţa sau nonexistenţa acestei uriaşe averi mobile şi imobile ce o reprezenta Hanul cu tei.

Micu Braun nu este, fireşte, singurul personaj principal din cartea lui Peltz. Dar toţi ceilalţi gravitează în jurul lui şi depind într-o măsură mai mică sau mai mare de el. Hidoşenia chipului său n-ar ieşi atît de mult în evidenţă dacă Peltz nu l-ar fi urmărit într-un angrenaj de oameni, fapte şi întîmplări atît de complexe şi n-ar fi investigat repercusiunile conformaţiei sale spirituale şi ale caracterului său asupra celor care, direct sau indirect, trăiesc în sfera lui de influenţă.

Romanul lui Peltz dezvăluie urmările cumplite pe care capitalismul le are asupra fiinţei umane. Mutilarea existenţei sub călcîiul monstruos al unor relaţii economice hoţeşti şi a unei morale perfide, neîndurătoare, prin aplicarea unor legi de fier, este relevată de Peltz în pagini de un mare dra­matism. Viziunea autorului în 1934, cînd a scris cartea, era desigur unila­terală şi n-a putut surprinde în esenţă reţeaua complicată de fire ce guver­nează jungla lumii capitaliste. Legile şi mecanismul exploa­tării Peltz nu le-a cunoscut şi de aceea opera sa este deficitară sub rapor­tul viziunii adevărate, ştiinţifice. A sesizat lucrurile vădite, dar n-a putut merge în adîncul feno­menului, pe care numai ştiinţa marxist-leninistă despre lume îl poate lămuri.

Dar în cadrul acestor limite, Peltz a căutat să evidenţieze cît de tragice sînt consecinţele întocmirii sociale capitaliste, cu toate corolarele ei mate­riale şi sufleteşti, asupra omului simplu. Primul roman de răsunet al lui Peltz, Calea Văcăreşti, este o adevărată simfonie închinată suferinţei ome­neşti. Acolo parcă melopeea avea o desfăşurare mai lentă. În Foc în Hanul cu tei, elementele contrastante sînt mult mai puternice şi mai categoric subliniate. O vînă a romanului îşi extrage sursele din istoria măririi nemă­surate a lui Micu Braun, a ridicării lui pe cele mai înalte trepte ale bogăţiei, cealaltă, poate mai fecundă şi mai apropiată de structura artistică a lui Peltz, este hrănită de lumea victimelor sociale. Rar s-au scris în literatura noastră pagini mai patetice despre zadarnica trecere a vieţii şi despre sfărîmarea oricărui vis şi ideal în împrejurările sociale capitaliste. Pentru că şi Liza Braun, fiica lui Micu, şi Ioină, şi Mehală, şi Liza Blum trăiesc drama sfîşietoare a ratării iremediabile, a scufundării în mocirla vieţii banale, fără orizont, fără speranţe.

Liza, fiica lui Braun, este o fiinţă „romanţioasă”, are capul înfierbîntat de lectura romanelor în care „fete de vîrsta ei urcă munţii alăturea de băieţi chipeşi şi temerari, care le strîng uşor de braţ”. Deşi a trecut de douăzeci de ani, vădeşte totuşi o naivitate copilăroasă, rezultată dintr-o cunoaştere livrescă a vieţii, dar şi dintr-o inaderenţă la formulele mercan­tilismului burghez, lipsit de orizont. Să nu credem că Liza ar fi o protes­tatară, să nu ne închipuim că înţelegerea ei se ridică pînă la reprobarea sistemului social al cărui reprezentant este chiar tatăl ei. Liza Braun este numai plictisită de proza vieţii burgheze, de spectacolul oribil pe care i-l oferă părinţii şi fraţii ei obtuzi şi idioţi, predispuşi spre nemăsurată îngrăşare, devorînd imense cantităţi de hrană, sufocîndu-se de prea abun­dentă alimentaţie: „Cînd vine ora mesei, Liza lasă romanul, gazda bucu­riilor îngăduite, şi se aşază între părinţi şi fraţi, înfometaţi ca dulăii pofticioşi. Plescăie domnu’ Micu, se sufocă madam Ana, tuşesc de prea multă carne vîrîtă cu de-a sila în gură fraţii — şi iar se toarnă vin în paharele cît sticlele, şi iar se taie din friptură, şi iar se înghite o pîine două, şi tatăl face ochii mici, şi mama e copleşită de grăsime şi pretinde că pică de somn — şi deodată reîncepe sforăitul în dormitor.”

Liza are totuşi aripile deschise spre ideal, spre o dragoste curată, epurată de trivialitatea calculului meschin, o dragoste care să-i aducă evadarea din mediul acesta apăsător, viciat de mercantilism. Liza nu este o Emma Bovary (deşi unele din atributele sale morale, în special simţul atrofiat al realităţii şi o căutare himerică a unui alt fel de viaţă ne-ar putea furniza datele unei asemănări), ci un temperament mic-burghez, deosebit de mediul ce-o înconjoară, visînd frumuseţea spirituală, dorind o iubire pură şi o existenţă în afara oricăror considerente de natură materială. Şi dragostea Lizei pentru Ioină se înscrie pe aceleaşi coordonate spirituale. Ioină sau Ionel, bărbatul ajuns la vîrsta de treizeci şi cinci de ani fără nici un „rost” şi fără nici o ţintă în viaţă, este un învins. El semnifică tipul visătorului mic-burghez, incapabil să ia o hotărîre, să întreprindă o acţiune. A scris poezii, a citit, a fost vînzător de instrumente muzicale într-una din prăvăliile controlate de Micu Braun. Viaţa a trecut pe lîngă el fără să lase nici o urmă. N-a avuit niciodată o bucurie, n-a încercat un sentiment mare, a trăit retras, singuratic. Şi asta pentru că Ionel nu avea formaţia sufletească aptă să înfrunte această luptă acerbă cu orînduielile societăţii capitaliste. El nici n-a încercat să cucerească viaţa; slab şi dezarmat prea de timpuriu, s-a retras instinctiv într-o cochilie pe care arareori a încercat să o sfarme. Iar la treizeci şi cinci de ani, obosit şi sfîrşit, încearcă singura şi de altfel unica lui mare experienţă de viaţă. Dragostea pentru Liza Braun, fata lemnarului, pare să-l transfigureze. În sufletul lui se declanşează energii neştiute altădată. Dar totul are un sfîrşit tragic. Liza va trebui să înfrunte fără nici o speranţă furia părinţilor alarmaţi de perspectiva nemaiauzită: fata lor căsătorită cu un golan. Tinerii vor să fugă, să-şi clădească aiurea fericirea, dar îşi dau seama de imposibilitatea acestui gînd năstruşnic şi renunţă. Dragostea lor ar fi putut fi ideală, desăvîrşită, dar amîndoi se împotmolesc în noroiul vieţii burgheze. Ionel îi cumpără Lizei un buchet de garoafe, cu ultimii săi bani, iar la despărţire, după o plimbare însoţită de tăceri şi de o conver­saţie întreruptă şi înspăi­mîntată, nu găseşte să-i spună decît:

„— Liza!

— Da! răspunse tata.

— Să păstrezi garoafele!...”

Între ei se ridică zidul nemilos al banilor lui Micu Braun. Pînă la urmă, după o tentativă de sinucidere, Liza se resemnează. Eşuează într-o căsnicie cu respingătorul şi prea parfumatul comerciant Berl. Toate visurile ei de domnişoară, toate nopţile nedormite, petrecute în aşteptarea celui ce avea să o iubească cu o dragoste adevărată şi pătimaşă, toate gîndurile s-au spulberat prin căsătoria cu plicticosul Berl.

Nici sfîrşitul lui Ionel nu va fi mai fericit: dragostea pentru Liza l-a făcut să creadă că se mai poate realiza. Încearcă toate soluţiile posibile: vrea să se îmbogăţească şi colindă ca negustor ambulant tîrgurile ţărăneşti, dar se întoarce sărac şi obosit, caută tot soiul de expediente, dar e zdrobit ireme­diabil. Şi atunci singura lui răzbunare, singura lui satisfacţie, singura lui faptă cu adevărat hotărîtă şi energică este incendierea Hanului cu tei, aflat în stăpînirea lui Micu Braun, han doldora de mărfuri, simbolul puterii lemna­rului, din pricina căruia cel mai fierbinte vis al său s-a destrămat pentru totdeauna. Iar flăcările care mistuie hanul nu-l ucid numai pe Micu Braun, ci ard şi sufletul îmbătrînit al lui Ionel.

Observam mai sus că Foc în Hanul cu tei aduce în creaţia lui Peltz un spor sensibil, privind observaţia şi investigaţia complexului social din cartie­rul evreiesc. într-adevăr, am insistat mai mult asupra figurii lui Micu Braun, deoarece el domină prin consecinţele materiale şi morale întreaga acţiune a cărţii. Mai mult, Peltz a căutat prin zecile de destine umane sugerate numai, sau amplu dezvoltate în cartea lui, să redea tra­gismul vieţii omului azvîrlit în afara societăţii şi să releve frumuseţea lui spirituală. Pe acest tărîm Peltz realizează pagini de o rară sensibilitate artistică. Chiar şi evoluţia ulterioară a lui Peltz, de la Foc în Hanul cu tei pînă astăzi, ne-a convins că numai atunci cînd s-a aplecat asupra acestei umanităţi suferinde, apăsată de nesiguranţa traiului zilnic, redusă uneori poate la reacţii primare, desfigurată alteori de un trai la ultimele limite ale mizeriei, s-a realizat în pagini de artă. Numai atunci cînd a pornit cu îndurerare şi revoltă să descopere, sub pojghiţa de întuneric, grăuntele luminos de omenie, a dat paginilor sale o vibraţie neobişnuită. Mai ales că Peltz este înzestrat cu fineţe şi sobrietate în redarea gamelor suferinţei, încît dezvăluirea aspectelor dramatice nu are nimic grandilocvent şi artificial.

Să nu înţelegem de aici că Peltz nu ar fi un scriitor satiric înzestrat. Dimpotrivă, aşa cum am avut prilejul să vedem, Micu Braun, această figură monstruoasă, este gravat cu apă tare, deşi adeseori se apasă nefiresc asupra unor elemente cu totul secundare, ce nu contribuie la definirea caracterolo­gică a eroului şi la demascarea lui. Şi aici vedem noi limitele satirei lui Peltz. Nu are discreţia şi măsura umorului şi a duioşiei sale. Scriitorul este violent, dar ajunge adeseori să înfăţişeze crudităţi natura­liste. Este sarcastic, dar merge pînă la scormonirea unor aspecte lubrice. Este dur, dar nu se poate opri să nu dea pe faţă trivialul. În Foc în Hanul cu tei Peltz a concentrat un foc masiv asupra lui Micu Braun. Urmărind să realizeze imaginea monstruozităţii, recurge însă la amănuntul naturalist, la procedeul satiric primar. Găsim în cartea lui asemenea gratuităţi şi excese legate nu numai de persoana lui Micu Braun. Obser­văm că încă din Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan se distinge tendinţa spre îngroşarea satirei peste limitele reale şi o transpunere a ei în domeniul incredibilului flagrant. Aici faptele nu stau astfel. în portretul lui Micu şi în conturarea lumii de samsari, negustori, cămătari, Peltz n-a recurs la elementele care să treacă dincolo de hotarele verosimilului. Dar n-a întreprins nici o operaţiune de selecţie şi s-a lăsat antrenat pe alunecuşul unei nefireşti etalări de fapte nesemnificative. Peltz descrie cu insistenţă bolile care rod ascuns sau făţiş trupurile, îi place să amănunţească spec­tacolul oribil oferit de mizeria fiziologică, episoade întîlnite şi în Calea Văcăreşti.

E drept, Peltz are şi viziunea grotescului, dar condeiul cade prea des în excese naturaliste. Satira lui pierde de aceea din vedere esenţialul. Atacul împotriva lui Micu Braun nu merge totdeauna pe direcţiile frontale, ci se risipeşte în hărţuieli şi în divulgarea unor aspecte care trezesc uneori lectorului dezgust fiziologic şi nu moral.

Această insistenţă asupra laturilor triviale, diforme, ale vieţii, consti­tuie unul din elementele puternic restrictive ale prozei lui Peltz.

Cum spuneam în paginile de mai sus, Peltz s-a dovedit maestru în surprinderea dramei oamenilor sărmani şi în zugrăvirea cu umorul său indul­gent a faunei acelor pierde-vară ce îşi consumă existenţa în cafenele, ceai­nării şi pe străzile cartierului evreiesc.

I. Peltz are atîta putere de evocare a suferinţei omului umil, încît repovestirea unor episoade ni se pare că ar sărăci şi ar banaliza poezia dureroasă a cărţii. Dar am vrea să ne oprim asupra uneia din cele mai cuceritoare figuri: ambulantul Mehală, om de patruzeci de ani, cu suflet de copil mare. Destinul lui Mehală, viaţa lui chinuită, mereu rătăcitoare, poartă o semnificaţie simbolică şi acuzatoare. El este victima unei vieţi mizere, nenorocite, care i-a refuzat de mic copil orice bucurie. Şi poate cea mai înaltă pagină de poezie a cărţii o formează episodul în care Mehală îşi aminteşte de singura lui bucurie din copilăria chinuită: ghetele căpătate de la o societate de binefacere. Este atîta amărăciune şi durere în aceste pagini de o puternică intensitate artistică, încît te cutre­muri de suferinţa acestui om ajuns la patruzeci de ani şi care mai are o singură mîngîiere: că nu este „familiar”: „Patruzeci de ani, dom’le Ionel, şi mă bucur că sînt numai cu bătrîna: ce mă făceam dacă eram «familiar»?” Mehală este o victimă a orînduirii capitaliste. Mehală, necă­jitul negustor ambulant care umblă zile şi nopţi să vîndă ciorapi cu defect şi batiste clienţilor puţini şi cîrcotaşi, pare a fi antipodul lui Micu Braun. Înduioşătoare este mai ales vizita lui Mehală — după eliberarea din închisoare — la azil, unde îşi aflase adăpost bătrîna lui mamă oarbă, alun­gata din cămăruţa mizeră de puternicul proprietar Micu Braun: „Cînd el a chemat-o şi bătrîna l-a recunoscut, a fost ca într-un vis: mîinile ei îl mîngîiau stîngaci pe frunte, pe cap, pe faţă, nesigură că-l pipăie cu adevărat. Mehală a închis ochii şi ar fi vrut să prelungească clipele astea la nesfîrşit. N-a fost în stare să scoată un cuvînt, să-i înflorească viaţa cu o făgăduială măcar, să-i fluture pe dinaintea ochilor morţi flamura altei vremi. Plîngea fără lacrimi, gemea vătuit şi ţinea capul în piept, vinovat parcă de sărăcia lor.

— Mehală, Mehală!... îl alinta bătrîna şi nu ştia ce să mai spună, ce să-l întrebe.

— Da, eu sînt... eu sînt! răspundea el, negăsind nici el nimic altceva de spus .”

Mehală e un om istovit moral. Caută, pe cît îl ajută puterile sufle­teşti, un reazem în viaţă. Merge la întrunirile sindicatelor muncitoreşti, inima lui se înfierbîntă de idealurile aflate acolo şi pare că se apropie de înţelegerea rostului său. Dar se prăbuşeşte. Nu mai este capabil de un elan, de o hotărîre eroică. Viaţa lui aspră i-a retezat orice avînt. Dar rămîne un om de o infinită bunătate sufletească. El, ambulantul cu cîştigul puţin, ameninţat în fiecare zi, culege de pe drum familia actorului, eva­cuată de Micu Braun pentru neplata chiriei. Dar mai ales are o afecţiune de copil pentru mama lui. Şi nu putem uita acest fragment antologic;

„Odată, uitînd cît e de sărac şi de gol, a venit s-o mîngîie. Bătrîna suferise pur şi simplu de foame. Auzindu-l, se însenină şi bătu din palme.

— Mehală! îi strigă ea, cu o lumină în obraji. Mehală, puiule, ce-ai prin buzunare, hoţule?

Dar golanul n-avea nimic. Bătrînica a aşteptat puţin şi, cînd a înţeles, s-a întunecat ca un copil căruia i s-a refuzat o bomboană.

— Mamă! a oftat ambulantul. E prost al dracului. Nici saftea n-am făcut.”

Fiecare prezenţă din această carte este purtătoarea unei adînci şi cutremurătoare drame. Actorul cu o casă de copii, alergînd mereu să plaseze cîteva bilete pentru o reprezentaţie ce nu are loc, profesorul desti­tuit din învăţămînt pentru că a violat o elevă, trăind din expediente şi visuri. O singură mîngîiere mai au oamenii în viaţa lor plină de restrişti: visul înfier­bîntat şi himeric. Unii nutresc un vis în limitele existenţei burgheze, ale unei bunăstări relative: Mehală se vede coborînd la azilul maică-si dintr-un auto­mobil, îmbrăcat într-un palton căptuşit cu o blană bogată. Ionel crede că într-o bună zi va cumpăra hanul lui Druţă şi astfel o va putea cere în căsă­torie pe Liza, profesorul vînează afaceri mari şi posturi grase, geambaşul Nae Georgescu care nu s-a bucurat decît de dragostea grăbită a femeilor de stradă, murdare, lihnite, îmbătrînite prea devreme, (trăieşte cu nostalgia mărturisită a femeilor din Havana, socotite de el drept chintesenţa frumuseţii şi a graţiei. Femeile de stradă aspiră şi ele spre o altă viaţă, prostituatele îşi blestemă destinul şi ar vrea o casă unde să-şi poată petrece în linişte anii. Supliciul lor se multiplică: stigmatul profesiunii, nesiguranţa pîinii zilnice, bătăile îndurate în beciurile poliţiei.

Toţi aceşti oameni învinşi nu se pot ridica decît la gestul anarhic de revoltă instinctivă a lui Ionel. Ei nu mai au disponibilităţi sufleteşti.

Mehală se entuziasmează atunci cînd, participant la adunările clubu­rilor socialiste şi sindicale, ascultă cuvîntările celor ce propovăduiesc egalitatea între oameni şi o nouă viaţă făurită prin luptă. Dar el nu reuşeşte să rămînă credincios acestor clipe de înflăcărare, ci, sceptic şi blazat, se cufundă iarăşi în mlaştina îndoielii şi a renunţării mic-burgheze. Mehală, Ioină şi toţi ceilalţi oameni cinstiţi din acest infern au o cătuşă ce-i ţintuieşte nemilos şi fără drept de apel înăuntrul vieţii meschine, triviale, abrutizante, fără perspective: propria lor neputinţă şi laşitate, propria lor inerţie spirituală.

Peltz n-a văzut — şi aici trebuie să subliniem încă una din îngustimile concepţiei sale — decît învinsul, omul incapabil să se ridice pînă la gestul de voinţă şi faptă curajoasă. Eroii săi acceptă cu resemnare soarta şi orice clipă de entuziasm nu este decît o flăcăruie ce pîlpîie palid şi se stinge îndată.

De aceea cititorul acestui roman va trebui să delimiteze categoric cele două aspecte ale cărţii: unul pozitiv, de critică a orînduirii trecute, a lumii banului şi a speculei, a goanei neruşinate după îmbogăţire, şi altul negativ, acela al unei concepţii de viaţă categoric pesimistă, evidentă în paginile cărţii. Preluînd critic acest valoros roman al literaturii noastre dintre cele două războaie, vom respinge filozofia amară, tragică, filozofia resemnării şi a renunţării la luptă.

Atunci cînd Mehală îi spune lui Ioină: „Uite aşa! Să mai muncească şi ciocoii... Să nu ne uscăm noi aici în odăiţa asta păcătoasă şi ei să huzurească în căsoaie de nu le ştii cuprinsul niciodată! Să nu mai exploateze nimeni pe nimeni!” , Ioină manifestă o vădită neîncredere: „Toate astea, Mehală, n-au nici un rost! N-o să fie săraci, n-o să fie bogaţi! Ei şi? Peste zece sau peste douăzeci de ani putrezim în pămînt! Asta-i sigur, aşa-i?”

Această replică ne arată clrt se poate de clar cît de limitată era concepţia despre viaţă a autorului în acel moment. Aici aflăm cheia pesi­mismului acestei cărţi, cheia care ne duce la explicarea căderii şi înfrîn­gerii tuturor personajelor pozitive.

După cum se poate vedea, eroii lui Peltz se tem de acţiune hotărîtă, se îndoiesc de posibilitatea făuririi unei vieţi mai bune pentru cei umiliţi în societatea burgheză. Ei nu sînt firi luptătoare, nu sînt eroii care pot fi socotiţi drept un exemplu în comportarea şi în atitudinea lor. Ca şi alţi scriitori ai vremii sale, care nu au cunoscut ideologia proletariatului revoluţionar, I. Peltz a rămas prizonierul unei concepţii pesimiste de viaţă.

Peltz aduce în galeria învinşilor din literatura noastră cîteva tipuri bine conturate şi individualizate. Ei se aseamănă cu eroii romanelor despre viaţa cartierelor mărginaşe bucureştene, romane sorise între cele două războaie. O privire mai atentă ne-ar arăta că între mahalaua lui George Mihail-Zamfirescu şi cea a lui Peltz nu există decît deosebiri ce ţin de factorul peisaj şi atmosferă. în rest, problemele ce frămîntă oamenii, conturul lor sufletesc aparţin aceleiaşi plastici sufleteşti, modelată de suferinţe şi dureri comune. Rămîn pe planul al doilea apariţiile pitoreşti: Nae Georgescu, asemănător cu Fane, puşcăriaşul frumos din Cotroceni, eroul din Maidanul cu dragoste al lui G. M. Zamfirescu, şi se impune fizionomia acestei mul­ţimi anonime pe prim plan în ambele cărţi.

Ioină este un Iacov, eroul Maidanului, ajuns la maturitate, sau un Tănăsică, sluga de la birit, tip visător, romantic şi incapabil de acţiune.

Fără a forţa asemănarea dintre personaje, nu trebuie oare să ne gîndim la dramele, în esenţă aceleaşi, care se petrec şi în mahalaua evreiască, şi în cea romînească? Această cumplită dramă a nerealizării, a ratării, a înfrîngerii totale nu este specifică oare eroilor lui Peltz, Călugăru, Zamfirescu şi Carol Ardeleanu? Sau discrepanţa dintre mizeria fiziologică şi promiscuitate, pe de o parte, şi resursele morale de o neasemuită fru­museţe, pe de altă parte, nu caracterizează eroii tuturor scriitorilor numiţi mai sus? Mahalaua este în tot locul teritoriul suferinţei, durerii şi umi­linţei. Locuitorii lor au aceeaşi optică de viaţă, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi dorinţe şi visuri.

Există un fluid care îi leagă şi îi înfrăţeşte pe toţi aceşti oameni.

Şi, în ce priveşte viziunea asupra destinului uman, G. M. Zamfirescu, Ion Călugăru, I. Peltz sau Carol Ardeleanu se aseamănă. Ei n-au intuit în cel de-al patrulea deceniu al secolului nostru, cînd şi-au elaborat cărţile, eroul ce avea să depăşească neputinţa unui Ioină, Iacov, Buiumaş al Ţiprei sau Alexandru Gangu. Ei aduc în prim plan galeria deprimantă a eroilor învinşi, care nu se mai pot ridica. Nici unul din aceşti scriitori nu reuşeşte să contureze chipul unui luptător.

Ideea fundamentală a romanului de care ne ocupăm este resemnarea deplină, totală. Vrem să accentuăm asupra acestei caracteristici a viziunii autorului în anii respectivi. Eroii cărţii încearcă sau sinuciderea sau se con­formează (treptat, dar definitiv, vieţii burgheze şi se lasă îngenuncheaţi şi striviţi de rînduielile capitaliste. Nici unul nu poate lupta, nici unul nu poate porni pe calea acţiunii.

În ciuda acestor îngrădiri de viziune, cartea lui Peltz are un mesaj acuzator. Prin fiecare prezenţă omenească se dezvăluie încă una din cru­zimile societăţii burgheze, încă o racilă, poate ascunsă, poate evidentă, care sugrumă existenţa omului mărunt.

Romanul lui Peltz nu poartă pecetea obiectivării. Dimpotrivă, scriitorul îşi iubeşte şi îşi urăşte eroii cu o egală participare. Nu-şi disimulează sen­timentele. Cartea trădează şi un poet care cîntă frumuseţea spirituală a omului simplu. Lirismul şi sarcasmul sînt cele două mari coordonate ale operei lui Peltz. În Foc în Hanul cu tei se îmbină cele mai diverse moda­lităţi de expresie artistică: poemul incandescent, satira şfichiuitoare, umorul blînd şi îngăduitor, observaţia şi descripţia strict realistă, cruditatea natu­ralistă. Peltz nu este scriitorul unei singure maniere literare şi a unui unic procedeu. Cartea lui poate părea un amalgam de formule artistice. Peltz nu are un stil meşteşugit şi căutat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre construcţia romanului, dispersată, sfidînd legile comune ale epicii. Ni se pare că adeseori autorul cade pradă banalului, elementului neesenţial, lipsit de puterea evocării şi a sugerării unui detaliu de atmosferă. Să ne gîndim la paginile în care sînt descrise petrecerile din casa lui Micu Braun.

Rîndurile noastre au căutat să schiţeze sumar profilul unui scriitor, aşa cum se conturează el din romanul ce îl avem în faţă. Al unui soriitor care, la distanţă de mai bine de un sfert de veac de la apariţia acestei cărţi, va fi fericit să vadă că mesajul său de adîncă dragoste faţă de om şi de ură împotriva celor ce au înjosit atîta amar de vreme viaţa celor din jur se păstrează neştirbit şi îşi găseşte ecoul în inimile contemporanilor.

VALERIU RlPEANU