I

Lumea ceru muzicii să repete romanţa. Cîteva fete lipite una de alta aplaudară. O voce subţire şopti ceva în urechea vioristului. Tuciuriul zîmbi, măgulit. Un bărbat gras şi pomădat închise ochiul cu tîlc. Pricepuse. Prin fumul ţigaretelor şi al trabucelor de-abia se puteau desluşi feţele oaspeţilor. Lampa veneţiană, imensă, nu izbutea să împrăştie ceaţa. Mustăţile deveneau, astfel, mai stufoase, cheliile mai tăinuite şi grimasele aproape dispăreau de pe obrajii seculari ai bătrînilor înţepeniţi în jilţ. Rochiile de pe trupeşele matroane se bănuiau doar, şi nimeni nu putea înregistra zbaterea inimii sub catifea şi beznă. Cîte un chiot mic sublinia o glumă sau o nedumerire. Mirosea a apă de păr, a sudoare şi a cremă de ghete. O fereastră fu deschisă cu zgomot. Afară stăruia o seară calmă de vară grasă, venită de departe. Sărutări vătuite şi mîngîieri încete de-a lungul coapselor întregeau spectacolul stelar. În uliţă, nevestele au rămas gînditoare să-şi aştepte bărbaţii întîrziaţi, cine ştie unde, în seara de porţelan. Sînt fierbinţi femeile şi copleşite de o părere de rău, fără leac, care le apropie de un fel de moarte interioară. Au îngropat, în veri nenumărate, tinereţea şi visurile. Şi acum regretă părul lor lung şi neştiinţa anilor dintîi ai fetiei, mirarea din glasul curat pentru fiecare gînd şi neodihna lor victorioasă din tinereţea dusă. Omul lor nu mai rîde nu mai sărută. E mereu încruntat, mereu închis în gînduri. Dincolo, în bătaia vîntului calm, pe maidane, alte perechi îşi trăiesc destinul. Se aud pînă aici suspine şi şoapte, aceleaşi şoapte din vremi. Apoi vin iernile ca nişte pietre de mormînt şi acoperă cu zăpezi, oftatul obştesc... Vioristul lovi uşor, cu cotul, pe cîntăreţ. Îi porunci din ochi sa reînceapă. Dar ţiganul duse mîna la gît. Era obosit. Grupul de fete aliniat la perete, bătu din picior. I se alăturară o duzină de tineri asudaţi, înroşiţi de căldură şi nerăbdători. Alte aplauze implorau muzicii romanţa. Vocea subţire strecură, din nou, un îndemn în urechea tuciuriului. Cîntăreţul fu înduplecat. Lăutarii reluară uneltele şi se făcu linişte deplină pentru ascultarea melodiei. Cîntăreţul — se vedea — obosea peste cuvinte, lăutele se întristară, dansul devenea anevoios. Braţele se mişcau greu, automat, picioarele se dovediră de plumb şi veselia mai mult dorită decît autentică. Ţiganul care repeta romanţa punea pauze grele între silabe, ochii i se închideau şi răsufla necăjit golanul, ca şi cînd ar fi tăiat lemne. Lungind cuvintele înflorite ale cîntecului, el îşi aminti de Ghiocelul lui — aşa îşi numea fetiţa — căzută de ieri la pat, cu obrajii încinşi de căldură. În magazia care ţinea loc de casă neamului lui numeros de moşi, babe şi plozi, nu mai intrase de ani de zile bucuria. Nu se mai îmbătase, o dată măcar, de Paşti sau de Crăciun, cînd boierii sînt largi şi desfrînaţi, cum se şi cade în zile de sărbătoare. Simte privirile de foc ale brunetei decoltate, cu vocea de miere şi cu trupul şerpuind printre oaspeţi, care l-a şi convins să-şi chinuiască vocea, repetînd — pentru a cîta oară? — romanţa. Ghiocel mănîncă rar şi e uscată, fetiţă de lăutar, săraca! „Te înţeleg, domni­şoară, te miri că sînt ostenit, şi mi-e somn, şi mi-e rău aici, undeva, în fundul inimii...” Vioristul deschise ochii mari şi se încruntă. „Guristul strică petrecerea, lua-l- ar dracu ’ ! Sau o fi băut la bucătărie? ” Fetele grupului s-au aşezat pe scaune mici şi-au început să-şi amintească de alte serate, de alte petreceri în familiile onorabile ale cartierului. Rîseră mult pe seama cheliei tomnaticului cavaler — biet vînzător de prăvălie, ceva mai cuprins decît colegii săi întru meserie — care se îndrăgosteşte de prima întîlnită şi întrebuinţează, lăsîndu-şi capul pe spate, cuvinte tremurate şi frumoase: „mamzel”, „suflet”, „pasiune ” , „ideal”. În fiecare primăvară chelul e amorezat de altă fată cu zestre şi se depravează, ca să-şi uite suferinţa, la una din casele libere ale uliţelor de ruşine. Nici un ochi nu se opreşte asupra-i, nici o vorbă nu-i tremură la ureche mărturisirea rîvnită, toate drăcoaicele trec surîzînd, ca în vis, altora, şi el mai rupe o filă din calendarul vieţii, mai face o vizită doctorului să-l întrebe care-i preparatul cel mai nou pentru reumatismul său îndărătnic şi-şi mai comandă un rînd de haine la două rînduri. Bruneta a sărit de pe scaun, revoltată. Guristul îşi bate joc de lume. Aşa se cînta? Asta-i romanţa care răsunase acum un ceas-două, umplînd salonul de miresmele vorbelor ciudate şi de o viaţă vie ca niciodată? Dansatorii au încercat zadarnic să învioreze salonul. Fetele şi-au lăsat privirile în pămînt, subit melancolizate. Vioristul îşi spuse că petrecerea s-a sfîrşit prost. Îl ştie pe Mustea, ticălos şi iute la beţie. N-a mai făcut-o anu’ trecut, într-o familie, exact ca aici, între bătrîni negustori, îmbrăcaţi cuviincios în redingote negre şi cucoane imense şi vorbăreţe? Intrase ţiganu’ în bucătărie şi destupase la repezeală

cîteva sticle cu etichete roşii şi verzi, sa te minunezi, nu altceva! Cînd a revenit, era beat. Vioristu! l-a rugat să cînte obişnuitele romanţe. Dar Mustea rînjea şi pornea să-i zică de ruşine. Lumea: s-a supărat, domnişoarele au ţipat cu glas de sticlă că n-au să mai vie niciodată într-o asemenea casă, iar gazda, amărîtă, i-a luat la’ goană, şi pe gurist, şi pe viorist, şi pe ţambalagiu... Mustea tăcu, terminase romanţa într-un suspin. Dar nimeni nu-l mai asculta. Fetele din grup observară că nu se mai află la o „petrecere familiară”; toate frunţile sînt brăzdate de cute; privirile stinse, o adevărată jale. Vioristul îşi încerca arcuşul pe coarde, fără convingere, numai din dorinţa de a face ceva care să reînvie salonul. Ar fi imitat el raţa şi cîinele bătut sau miorlăitul pisicilor pe acoperiş în frigurile amorului de vară. S-ar fi dat şi peste cap — cîndva a trecut şi prin acrobaţie, as al meseriei, la Moşi. Dar simţea că va fi cu neputinţă să înveselească singur oaspeţii. Numai Mustea e în stare, cu vocea lui de miere, cînd vrea, să înnebu­nească fetele şi să presare scîntei în ochii morţi ai babelor şi zîmbete pe buzele grase ale bărbaţilor. Dar guristul e azi beat sau năuc — nu ştie ce dracu’ a păţit Mustea. Uite şi gazda! Cum îl mai fulgeră! Are dreptate, are toată dreptatea, nu mai încape vorbă. „Domnul Micu Braun îşi serbează azi douăzeci şi cinci de ani de convieţuire cu madam Ana”, aşa îl auzise pe ucenicul frizeriei şoptind, grav, în urechea clientului. Şi cînd l-a angajat, cu două zile înainte, i-a spus, rîzînd: „E nuntă de argint, frăţioare, şi vreau s-o facem lată! E nunta mea de argint!” Vioristul l-a încredinţat că va fi la datorie: are să-i placă! De unde să ştie că Mustea... Ţiganul pare adormit, cum şade aşa cu capul în piept. Tovarăşul îl zguduie puţin, cu năduf. Celălalt tresare. Îi spune cîteva vorbe. Ghiocel? Ei şi? Numai o dată a zăcut pe o rogojină, în friguri sau în fierbinţeli? Da’ pe la pivniţa boierului nu s-a dus? Nu? De loc! Nu-i beat, va să zică. Nici n-a gustat din vin? Eeei drăcie! Atunci e un fleac de oboseală. Se întîmplă! Mustea, băiete, ai să înveseleşti iar pe nuntaşi. Ghiocel se face bine, mînca-l-ar şoarecii de copil! Închide un sfert de ceas ochii, Musteo, şi-ai să te înzdrăveneşti tu, tîlharule! Peste un sfert de ceas reluăm romanţa, o împăcăm pe bruneta care are să bată iar din palme, îi liniştim pe oaspeţi şi toate vor fi cum se cuvine.

Domnul Micu Braun, vechi negustor de lemne, fala cartierului, a ţinut să-şi sărbătorească nunta de argint. E o zi însemnată, mahalaua n-are alt subiect de vorbă, toţi îl salută pe domnul Micu, toţi îl ştiu bogat şi zurliu în anumite împrejurări. În ajun de Paşti, de pildă, cînd vine din oraş, în trăsură, cu haina descheiată, cu cravata mototolită şi cu ochii strălucind de o veselie contagioasă. Atunci vecinii adică necăjiţii lui de „chiriaşi”,

ştiu că marele negustor de lemne a întîrziat la bodegă, în centru, unde se întîlneşte cu mărimi. Unii pretind că l-au văzut chiar stînd la o masă, în Batişte, cu nişte moşieri. Vorbea cu ei aşa, prieteneşte, ca în cartier. Nu se închina nimănuia, îndrăcitul! Le spunea tu, mă, ca acasă. Ba îi şi bătea pe burtî. E adevărat, unul dintre ciocoi îl „umfla”. Dar domnul Micu nici ca se sinchisea. Cînd camaradul de beţie îl întărîta cu cîte un: „oi, vei , Ruhălă”, imitînd vorba evreilor, negustorul de lemne tăcea o clipă şi apoi izbucnea şi el în rîs. Nu se prindea. Alţi chiriaşi l-au zărit în cupeuri elegante, alăturea de cucoane subţiri, boieroaice. S-au scornit zvonuri ciudate despre om. Ar trăi cu o fostă principesă, ar avea trei copii tăinuiţi la alt capăt al oraşului, ar fi chiar tatăl cunoscutului boxer Lulu de la Cioplea. I-au ajuns şi lui la ureche unele vorbe. A ridicat din umeri. Fleacuri. Prostii muiereşti. N-are nici o amantă, nici o prinţesă. Nici un copil altul decît ăştia, cunoscuţi de întreg cartierul. Pe Lulu, boxerul, l-a văzut doar pe afişele ilustrate. Nici nu ştie bine cum arată. E adevărat, se întîmplă să cutreiere oraşul cu cîte o boieroaică. Face, doar, negoţ de lemne. Cumpără şi alte mărfuri. Arendează păduri. Sînt atîtea femei bogate cu moşii şi păduri care de-abia-l aşteaptă să i le arendeze, să i le „propuie”: găseşte el cumpărători. Bucureştii au averi nesfîrşite. Că se încurcă din cînd în cînd la bodegă, în oraş? Da, asta i se întîmplă. Destul de rar însă, pentru că îşi cunoaşte metehnele; ştie cît e de slab la băutură şi cît de zurbagiu cînd prinde „cheag”. Atunci se urcă în trăsură, afumat rău, cum numai un beţivan ca el e în stare să fie, şi dă birjarului adresa. În mahala e primit cu surîsuri şi cu exclamaţii de simpatie. Dar domnul Micu ştie cum să le înţeleagă semnele astea de prietenie şi se înfurie. Arde, la repezeală, o palmă unui puştan care i-a spus o vorbă de ocară, înjură o femeie care scoate un ah! ascuţit, şi fuge să se plîngă omului ei, şi sparge fereastra propriei sale case, numai din dorinţa de a răspunde într-un fel măgarilor care îl stîrnesc. În odaie nimic nu-i place, nici nevasta, nici copiii, nici mîncarea. Răcneşte, bate cu pumnii în masă, obrajii îi devin prea roşii, ochii prea aprinşi, răsuflarea grea. Între timp puştanul pălmuit a venit cu tat-su. Plînge strident şi-l arată cu degetul pe agresor. Părintele, vexat, îndrăzneşte o întrebare d-abia şoptită. Dar negustorul s-a ridicat, uriaş în furia lui fără margini, şi omul a rămas mut. Cînd îl măsoară, încă o dată, cu privirea aprinsă, omul se face şi mai mic. N-are nici o pretenţie. Pleacă. Afară se întîlneşte cu bărbatul soţiei ofensate. Dar, cînd i se spune şi ăstuia cît de furios e negustorul, femeia

e aceea care îl opreşte să mai intre în casa „nebunului”. Mahalaua se retrage, în tăcere, şi nimeni nu mai reclamă nimic.

Domnul Micu a avut o tinereţe rătăcitoare. Părinţi săraci, lucră­tori într-un atelier de croitorie, fraţi şi surori cu nemiluita. Bătrînii s-au stins pe tăcute şi pe nesimţite, în nopţile fără bucurie ale uliţei. Fraţii şi surorile s-au risipit. Unii au devenit, la rîndul lor, lucrători-croitori sau tinichigii, cu neveste şi copii, fetele s-au măritat şi nici o surpriză nu li s-a ivit în viaţă. El a salahorit o vreme, copil, într-o prăvălie mică din Dudeşti — unde soarele nu intră decît la zile mari — cînd patronul era obligat de vechea lui oftică să se mute pentru o lună-doua la Filaret. Altminteri, om de ispravă Uşer, patronul. Avea o singură haină, încheiată ruseşte la gît, pe care o purta de douăzeci de ani. Numai la înmormîntări şi nunţi o schimba. Se îmbrăca atunci într-un fel de frac decolorat, băieţii de prăvălie susţineau că se „maschează” şi nu uita niciodată să-şi umple buzunarele cu basmale mari în care colecţiona lacrimi, muci şi flegme, în care tuşea, ofta, strănuta. Şi madam Betty, nevastă-sa, ce muiere! De două ori mai înaltă decît patronul şi mai zdravănă, venea în fiecare seară să-i „inspecteze” casa şi să-l certe, cu vorbe tari, pentru că şi-a îngăduit trei ţigări în loc de două, şi o portocală. Ea, săraca, aşa elefant cum se înfăţişa, nu mînca decît ciorbă de fasole cu pîine şi nu-şi risipea banii pe tramvaie sau pe alte drăcii costisitoare. Numai cînd Uşer, răpus de boală, trecea să se odihnească, un timp, pe patul spitalului, madam Betty devenea generoasă, risipitoare chiar: îi cumpăra mere şi lapte „suplimen­tar” şi închidea, între prînzuri, prăvălia. Altfel, dugheana nu se închidea niciodată: după plecarea singurului slujbaş înalt, uscat şi tembel, şi a lui Micu, practicantul, rămînea în dosul tejghelei madam Betty să aştepte clienţii care nu veneau mai de loc. Noaptea, în afară de simigeriile, ceainăriile şi cîrciumile Dudeştilor, numai prăvălia lui Uşer lumina strada. Pentru un ban de cinci sau de zece, femeia moţăia ceasuri întregi pe scaunul de paie, rupt, şi i se luminau obrajii de leşie de cîte ori — rar de tot — se ivea cîte-un muşteriu să cumpere un mosorel de aţă sau un nasture de palton. Cîteodată se înapoia acasă veselă. Nu-i păsa de oboseală, de ceasurile consumate în lungi aşteptări pe scaunul din dosul tejghelii. Părea fericită. Vînduse, peste ziua obişnuita, marfă de trei lei şi şaizeci de bani. În asemenea zile, pline de bucurii multiple, femeia cumpăra ofti­cosului un covrig cu sare, în dar. Nu-l mai întreba nici de ţigări, nici de portocale. Acolo, în prăvălia cu miros greu de naftalină, a întîlnit Micu faţa trandafirie a unei domnişoare înalte şi cărnoase, un fel de rubedenie depărtată a patronului. Era proaspătă, rîdea cu dinţii mari,

egali, impunători, zeflemisea cu vorba răsunătoare avariţia femeii de la tejghea şi-l ciupea de ureche pe copil. Madam Betty o cam duşmănea. Prea risipea optimism, prea glumea cu toata lumea, prea nu se potrivea cu prăvălia ei cocoşată şi pustie. Domnişoara venea cu trăsura, tolănită picior peste picior, pe perne, şi zîmbind uliţei. Cînd pleca, îl trimitea pe practicant să-i aducă alt vehicul. Nu umbla pe jos. Madam Betty, care nu se îndura să uzeze de tramvaiul cu cai, găsindu-l prea costisitor, nu-şi explica de unde are fata bani de trăsură. Şi clătina din cap, ca şi cînd ar fi spus: „nu-i bine! nu-i bine!” Dar pe Micu înfăţişarea domnişoarei, glasul ei înalt, profilul ei mîndru, curat, îl tulburase. Cînd, după ani, a aflat că domnişoara s-a măritat cu un cafegiu din Constanţa şi s-a despărţit definitiv de rubedeniile ei bucureştene, Micu nu şi-a putut ascunde tristeţea, o tristeţe de copil cu experienţă lumească şi lucid ca un om în toată firea. În Constanţa e marea, e cerul frumos, ca la cinematograf, e altă lume. Şi ea păzeşte, poate, ca madam Betty, aici, tejgheaua cafenelii. Cu ochii ei rotunzi şi miraţi, cu surîsul ei prietenos şi cu tot trupul ei voinic, întîrzie, desigur, la socoteli! Madam Betty pretindea că fata a fost luată de cafegiu cu gînd ascuns: s-o vîndă marinarilor dornici de femei, care s-o ducă dracu’ ştie unde. Da’ nu-i pare rău, aşa-i trebuie. „Să vedem — zbiera patroana — şi-acolo are să mai rîdă şi are să mai umble cu trăsura, tolănită, picior peste picior? ” Micu a tăcut, îngîndurat. Ar fi plecat la Constanţa s-o scape. Dar Constanţa i se părea la căpătui lumii şi el n-avea leţcaie. Anii s-au scurs, puţini, şi deodată s-a pomenit prăvălia lui madam Betty, din nou, cu făptura înaltă şi trupeşă a rubedeniei. Dar nu mai zîmbea fosta domnişoară, nu mai vorbea tare, nici veselă nu părea. Era o femeie oarecare, cu obrazul galben, defectat de timp, ici-colo zbîrcit şi cu ochii resemnaţi, privind în acelaşi punct al peretelui, ca şi cînd n-ar aştepta nimic de-aiurea, ca şi cînd şi-ar fi încheiat viaţa. L-a văzut pe Micu şi un licurici s-a ivit, o clipă numai, în pupila obosită. I-a întins mîna. L-a întrebat de sănătate. Îi spunea „domnule Micu”. A bă-tut-o şi a gonit-o cafegiul. Are un semn vînăt, spre gît. A venit aici, n-are pe unde să mai cutreiere, obosită şi aproape prăpădită cum se află. Băiatul i-a răspuns ceva, vesel. Femeia a zîmbit şi Micu i-a zărit dinţii. Erau îngăbeniţi acum şi avea cîţiva de aur, care o urîţeau şi mai mult. Micu n-a întrebat-o nimic. În aceeaşi searî a părăsit-o pe madam Betty. A dat o raită pe la Filaret, şi-a luat adio de la patron, care sta întins, corect în suferinţa iui, pe patul sanatoriului şi a plecat din ţară. Nu mai era copil, Constanţa nu i se mai părea capătul lumii. A ajuns în America. Fosta uliţă, tot cartierul s-a minunat. Micu Braun în America? O adevărată

grozăvie! Ce-o să facă nebunu’ acolo? Toţi nemîncaţii ăştia, cum se învîrtesc de o carte de vapor, cum o şterg! Ei părăsesc mame rebegite sau taţi cu un picior în groapă, neveste fără nici un ban în casă — împovărate însă de copii şi fraţi mărunţi şi mulţi — şi trimit apoi, din înfricoşătoarele cetăţi de piatră şi lemn, lungi scrisori sfîşietoare, în care tremură dorul de casă, de-ai lor, de tot ce au lăsat în urmă. S-au văzut unii, care, de acolo, din New York sau Washington, cereau rubedeniilor din Dudeşti să le întocmească o listă de subscripţie, să li se trimită cîţiva franci spre a se înapoia acasă. Bătrînii îi blestemau şi începeau colindul după gologani. Minţeau, jurîndu-se că omul se află pe patul de moarte sau că se sinucide într-o lună-două, dacă n-are cum reveni. Micu n-a trimis o asemenea epistolă. O soră de-a lui a primit însă o fotografie ciudată: un Micu în uniformă de soldat american, cu o pălărie moale cu borurile imense; purta şi jambiere, aşa că părea mai înalt. Femeia a arătat fotografia omului ei, grataragiul Dudeştilor. Acesta a dat fuga la Mehală, „ambu­lantul”, şi s-a mîndrit cu poza cumnatului, ajuns în cîteva luni, uite aşa, cum poate fi văzut, în uniformă americană, cu o pălărie fistichie, cu boruri uriaşe, pe cap şi, pe deasupra, cu jambiere strînse pe picioare. Vînzătorul de ciorapi „cu defect ” s-a mirat puţin, a scuipat puţin şi în cele din urmă a mişcat din cap, în semn de mare admiraţie. Apoi iute a dat de ştire despre întîmplare ceainăriei de puşlamale şi de golani, unde-şi odihnea oboselile. Într-un ceas, mahalaua ştia că Micu a ajuns general american, că soră-sa a primit o mie de dolari „cadou” şi că în cîteva luni are să plece acolo la noul îmbogăţit. America! Te joci cu America! În cîrciuma cu vinul vestit al podgoriilor odobeştene, bărbaţii au ţinut zile întregi sfat. Nimeni nu se mira. Dacă a izbutit Micu s-ajungă amiral sau prinţ sau cine ştie ce mărime, d-apoi băiatu’ lui Iulius, care a speriat şi pe dascăli, şi pe rabini, şi pe talmudiştii cei mai învăţaţi ai sinagogii Avrum Beirală şi Malbin, cu întrebările şi mai ales cu răspunsurile sale? Ce-ar deveni el, dacă ar pleca acolo? Iulius e un fleac de tinerel cu ochelari, galben, şubred, e în ai doilea an la medicină şi toată ziua şi-o trece răsfoind albume de anatomie şi tratate de fiziologie. Oamenii îl laudă, fără precupeţire, de cîte ori îl întîlnesc în lăcaşul de rugăciuni, adus de mînă de tat-său. Cîteodată, în cîrciumă, e consultat şi Fischer ceasorni­carul asupra miracolului Americii. Fischer tuşeşte cît zece, bea cît două­zeci, e bicisnic, să-l sufli cade răpus. N-are casă, n-are familie, umblă peticit şi e veşnic friguros, dar a fost în America! A fost acolo! Poate să nu-şi plătească sticla de vin, răfuindu-se necontenit cu cîrciumarul plictisit de atîtea chiuluri, poate să te şi înjure de mamă, după un chef prelungit în alte localuri cu hamalii, şi birjarii, şi căruţaşii cartierului, poate să te şi ameninţe cu bătaia, aşa pirpiriu şi nenorocit cum e, dar nu se poate să nu-l respecţi! A fost în America! Fischer ascultă povestea lui Micu tăcut, atent, adîncit în gînduri şi apoi se rosteşte. Se face linişte în cîrciumă. Patronul şi-a tras şi el un scaun lîngă ticălos, uitînd pentru o clipă lungul pomelnic al vinurilor şi ţuicilor neplătite de ceasornicar. Fischer îşi suge buzele, ştirb, închide un ochi şi spune că nu-i de mirare, nimic nu-i de mirare acolo! Apoi iar tace, ca şi cînd s-ar asculta. Pare o scoică în care ăuie continentul celălalt. Şi se ascultă, şi se ascultă omul, nepăsător la tot ce se petrece în juru-i. „Cum n-a ajuns el nimic?” se întreabă oamenii în şoaptă. Şi nimeni nu ştie ce răspuns să dea. Nimeni nu îndrăzneşte să-l aţîţe. Atît i-ar trebui! E de ajuns că Fischer binevoieşte să stea, un minut-două, de vorbă cu ei. Cineva îndrăzni să afirme, în lipsa prăpăditului, fireşte, că a dus-o foarte rău acolo, în America. A murit de foame şi numai cu ajutorul Comunităţii evreilor care, din milă, i-a adunat cîţiva gologani, a izbutit să se înapoieze în patrie. Mare a fost nedumerirea mahalalei cînd a aflat, de la unul înapoiat direct din New York, că domnul Micu, domnul Micu în persoană, care îşi trimisese fotografia de mareşal, general sau amiral sor-si, a ajuns un mizer încasator de tramvaie. „Cum se poate, se revoltase femeia gratara­giului, după ce a fost aşa de mare? ” „Se poate! ” i s-a răspuns. În America soldaţii sînt plătiţi ca slujbaşii particulari. Şi dacă vrea să ştie bine-bine, Micu nici n-a fost general! Nici măcar căprar n-a fost, săracu’! „Da ’ ce-a fost? ” A fost soldat ca atîtea haimanale din Dudeşti sau Tîrgul Cucului, din Vitan sau Rîpa Gal­benă, din Foişor sau Uliţa Calicilor, care îşi caută norocul acolo. A rătăcit cît a putut pe străzi şi, cînd foamea şi neodihna l-au răpus, s-a angajat în armata americană. Asta-i tot. A început apoi s-o rupă pe englezeşte şi aşa s-a învoit, cînd nu i-a mai convenit soldăţia sau cînd s-a sfîrşit termenul, încasator la tramvaie. „Nu-i nici o catastrofă, madam!” i s-a spus nevestei grataragiului, sora amărîtă a domnului Micu, aventurierul. Au venit şi scrisori de la tînăr care vesteau cu mare bucurie „norocul”: avea leafă mai bună decît în armată şi toată ziua se plimba cu tramvaiul electric, nu cu cai, ca acasă în cartier. Apoi anii s-au aşternut, unii peste alţii, strat, cu primăveri zvîcnind în sînge şi cu veri ca astea calde şi gustoase, cu ierni înmormîntînd, în ţipătul vîntului şi în gerul nopţilor de sticlă, vechi amintiri, şi cu toamne cu cimitire desfundate de paşii cernitelor femei sau ai băieţilor încă nevîrstnici, petrecîndu-şi la ultimul lăcaş mama, părintele sau sora — şi despre Micu nu s-a mai aflat nimic. Uliţa a început iară să şop­tească, să născocească, să zburde. „Micu

e tîlhar la drumu’ mare : de mic a fost crud şi cam sărit. Jefuieşte trenuri întregi, în bandă, exact ca în America.” „Micu nu-i tîlhar — rectificau alţii — e numai atlet în circurile ambulante. Sperie lumea cu năzdrăvănii. Trînteşte dintr-o mişcare un vlăjgan uriaş, sigur pe meşteşugul lui, şi e îndrăgostit de-o arăboaică pe care a şi luat-o cu el, în Europa. Acu ’ e la Paris sau la Berlin.” „Da ’ de unde! face altă categorie de localnici: „Micu habar n-are de circ, nici de arăboaice. E tot la New York. S-a angajat într-o prăvălie de «manufactură».” Nu-i el atît de priceput în branşa asta? L-a şi întîlnit cutare şi l-a întrebat de ce nu scrie un rînd acasă, sor-si? Dar Micu a înjurat-o ca la Bucureşti, şi a răspuns că n-are de ce şi nici ce să-i scrie. Vinde stambă, aţă şi cămăşi. Mănîncă puţin, strînge ban lîngă ban, din cînd în cînd îi trage un chef şi atîta tot. Altceva nu face. Să-i scrie astea? A crezut că-i mort? Ei şi? Mort, viu, nu-i tot aia pentru nevasta grataragiului? În fine, unii susţineau că Micu e într-adevăr mort. A căzut din tramvai şi l-a tăiat... drăcia aia... electrică, în două. Nimeni nu ştie ceva precis. Într-o seară, pe-un frig alb, ca pe vremuri, Micu a descins, dintr-un vagon de clasa a III-a, în Bucureştii tinereţilor lui regăsite. Mahalaua a rămas trăsnită înaintea proaspătului american, cu obrazul torturat, e drept, de brici, dar nu mai puţin brăzdat. N-a mîncat întotdeauna la timp, săracu’ nici n-a prea dormit cum­secade. Omul a reintrat la o prăvălie oarecare de mărunţişuri şi viaţa ar fi continuat ca dintotdeauna. Peste drum de prăvălia lui Micu locuia însă croitorul „elitei”, Solomon. Venea des în dugheană să cumpere puţină aţă, un pumn de ace sau de nasturi. Om necăjit, scund, pistruiat şi bîlbîit. Cîteodată sosea cu domnişoara Ana, o mîndreţe de balabustă, în miniatură, solidă pe cît era tată-său de subţirel, şi sentimentală cum rar s-a pomenit fată în cartier. Micu a întrebat-o odată dacă-i plac seratele dansante. Începuse moda „reu­niunilor duminicale” la „Dacia”, unde ţopăia pînă la ivirea zorilor tot neamul negustoraşilor, vînzătorilor şi ambulanţilor. Dudeştii se regăsea în ritmul molatic al valsului şi se înnodau iubiri aprinse în sala grea de fum, de miros de sudoare şi de parfum ieftin, vîndut în sticluţe colorate de droghiştii stilaţi ai străzii. Domnişoara Ana n-a fost niciodată la „Dacia ” . Dacă-i plac seratele dansante? O, se înnebuneşte după ele! Atunci are s-o vadă duminică! Şi Micu o îmbrăţişează deocamdată cu privirea: rotund corp, masive picioare! În aceeaşi duminică, domnu ’ Solomon şi-a umflat fata în nişte fuste cît baloanele şi a sărutat, cu o lacrimă în ochiul miop, pe viitorul său ginere... Au făcut nunta, domnu’ Micu s-a întovărăşit cu patronul, a strîns ban lîngă, ban şi şi-a deschis o băcănie. Vindea mult sărăcimii.

Deschidea lungi „conturi”. Nevoiaşul cumpăra într-o zi de un leu, în alta de trei şi plătea apoi totalul, după socoteala lu ’ domnu’ Micu, exact şase lei şi optzeci. Zadarnic încerca nenorocitul să-i dovedească, negru pe alb, că un leu cu trei fac tocmai patru, în cap. Domnu’ Micu nici nu sta de vorbă. Şi clienţii plateau, şi domnu’ Micu aduna. Apoi a preluat un depozit de lemne, un depozit de benzină şi unul de spirt. Şi s-a pornit, la timp potrivit, un vînt năprasnic şi un foc, şi depozitele domnului Micu s-au mistuit, ca şi cînd n-ar fi fost. Tămbălău. Nemţii l-au bănuit, a intrat în joc şi poliţia. Nu s-a aflat nimic în sarcina lui Micu. Nemţii societăţii de asigurare i-au plătit cu bani de aur paguba. O avere a încasat negustorul. Şi a crescut, pe maidanul imens al străzii Labirint, un depozit uriaş de lemne şi de cherestea. Domnul Micu a legat prietenii cu boierii şi a înce­put să „furnizeze” vagoane, zeci, sute, mii de vagoane de lemne dregătorilor, şi-a pus blană, şi-a luat o brişcă, şi-a clădit o casă, apoi încă una şi în cele din urmă a cumpărat şi hanul cu cincizeci de chiriaşi — toată calicimea cartierului. Între timp, din ce în ce mai rotunda-i nevastă l-a milostivit cu doi feciori şi o fată. Băieţii aduceau cu muma lor: nişte matahale peste care viaţa — cu bucu­riile, cu durerile, cu dramele ei — trecea fără urmare. Fata, în schimb, nu semăna cu nimeni. Slăbuţă, sensibilă, cu ochii în romane toata ziua, cîntînd la pian pe înserate şi suspinînd şi plîngînd chiar, adesea fără să ştie de ce. Şi aşa s-a pomenit domnu ’ Micu bogătaş, salutat şi de rabinii comunităţii, şi de doctori, în tandreţe cu moşieri şi boieroaice, client al bodegilor din centru şi popular în cartier. Acum, după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie, îşi destinde o clipă nervii, nervi obosiţi de vagabond şi de zurbagiu.

Mustea a înviat din somnul lui voluntar. E proaspăt acum şi fier­binte ţiganul, şi poate să reia cîntecul. Ghiocel se face bine, dă-l dra­cului de pui de cioară! Bruneta s-a luminat la faţă ca o fereastră.

— Aşa, mă, bravo, mă! Zi, mă!

Domnul Micu se apropiase de gurist.

— Era să mă superi! P-onoarea mea! Era să mă superi!

Ţiganul zîmbeşte slugarnic. Îl ştie pe negustor generos. A fost măgar, îşi dă seama. Tocmai acum, la nunta de argint a jidanului, să se tîmpească? Şi, ca să-şi scoată pîrleala, guristul pune foc între cuvinte, le lungeşte, le stropeşte cu apa vie a suspinelor, îşi dă ochii peste cap, surîde şi plînge. Domnu’ Micu e mulţumit. Bruneta dan­sează. Lumea şi-a intrat în apele ei. Pe faţa vioristului s-a aşternut un voal purpuriu de fericire. Doar domnişoara Liza Braun e tăcută şi absentă. Nu vede pe nimeni, nu-i surîde nimeni. Între domnu’ Micu şi madam Ana îşi trăieşte fiecare zi ca

o osîndă. Niciodată n-a fost mîngîiată. Au crescut-o, burghez, la şcoala catolică, au ţinut-o şi-n pension, mama l-a convins pe tata că „aşa se cuvine”, şi-apoi au închis-o în salon, să se îngroape tot mai adînc în romane, sa-şi consume nopţile la pian şi să viseze, uitată, la fereastră, în timp ce, în dormitor, lemnarul se războieşte, în somn, cu clienţii, iar mama, largă şi lată cît un pat, sforăie cu zgomot... Lîngă pere­tele opus, singurul izolat între oaspeţi e Ionel, un tînăr galben, cu părul despicat în două, egal, şi cu o privire lungă şi parcă din altă lume. Ionel vinde viori şi flaute în rate la un magazin în Hanul cu tei. Patronul s-a încurcat în socoteli şi domnu’ Micu i-a preluat ne­gustoria. Îl priveşte cam rece însă, domnu’ Micu. Ionel întîrzie şi el prea mult, la mandolină, în paginile cărţilor, sau rămîne adormit, cu ochii deschişi pe fereastră. Tot hanul freamătă. Vînzătorii cheamă, cu glas de miere, lumea. Pe şovăielnici îi trag de mînecă, strecoară cîte-o glumă cucoanelor din provincie şi zîmbesc boierilor scăpătaţi, rătăciţi aici să cumpere marfa mai ieftin. În han e o vijelie, un vacarm, un amestec de voci şi de urlete, o întrecere între negustori în momirea pietonilor sceptici. Singur Ionel priveşte întristat pe fereastră şi nu cheamă pe nimeni şi nu surîde nimănui. În cartier se spune că urîtu’ e poet!... Fata ridică o clipă ochii şi privirile li se întîlnesc. Da, nu mai încape nici o îndoială, Ionel a întîrziat privirea asupra obrazului, asupra capului, asupra făpturii ei, subţiri şi triste. Liza a pălit şi s-a ridicat, tremurînd, de pe scaun. Voia să plece tocmai în odaia de sus, ferită de zgomot, de lăutari şi cheflii. Ionel are un ochi adînc, luceşte cîteodată drăceşte, şi respiră persoana lui o mare tristeţe, care o biruie şi pe dînsa. Dar în mijlo­cul salonului, încercînd să se strecoare printre perechile corect înbrăţişate în ritmul valsului, e uşor atinsă pe umăr.

— Mamzel, se poate să ne părăseşti?

Vorbise cu un zîmbet gelatinos, covîrşindu-i tot obrazul, domnul Costică Sţamatescu, edecul magazinului de încălţăminte: „La gheata eternă”.

Liza rămîne surprinsă în mijlocul salonului. Nu ştie ce să răs­pundă. Se sileşte să zîmbească... Dar figura ei refuză orice îndulcire a trăsăturilor.

— Mă înapoiez imediat, dom’le Costică! Imediat!

Trebuia să-i spuie aşa: „dom’le Costică! ” Altfel l-ar fi jignit, ştie bine Liza.

— Aa, mă iertaţi atunci! Mă rog, mă rog, poftiţi, făcu repede şi binevoitor primul vînzător al „Ghetei eterne”.

Fata se depărtă, călcînd cu paşi de vată.

Domnul Costică Stamatescu era în slujbă la firma Herşcovici de treizeci de ani în cap. Intrase băieţandru şi s-a pomenit tot acolo bărbat cu o pereche de mustăţi negre şi stufoase, cum puţine se întîlnesc în piaţă. Îi plăceau... israeliţii. Le spunea „israeliţi” pen­tru că simţea că-i flatează, că-i încîntă vorba şi domnu ’ Costică n-avea motiv să nemulţumească pe cineva. Altminteri, dibaci vînzător.

— Bine c-au plecat hoţii ăştia! spune dumnealui agentului electoral guvernamental, pe care-l cunoaşte din mahala.

— Aşa-i, nea Costică?

— Păi ce cînt eu, dom’le? se aprinde domnu’ Costică. Nu mai era de trăit. Comerţul se stingea ca lumînarea în bătaia vîntului!

Cum ieşea guvernamentalul, nea Costică trecea peste drum la florar, care fusese ceva la primărie sub vechea stapînire.

— L-ai văzut, nea Mitule? făcea domnu’ Costică. A prins mămă­liga coajă!... E măreţ, puşlamaua! Cică-i la putere, nemîncatu’ dracului. Ascultă ici, nene Mitule, pînă-ntr-o lună venim!

Florarul rîde mulţumit, îl bate vesel pe burtă şi-l îndeamnă:

— O ţuiculiţă, o sardea, ceva?

Domnu ’ Costică Stamatescu nu refuză pe nimeni. La cîrciumă, dacă întîlneşte pe conu’ Haralambie, mare patriot şi vrăjmaş al evreilor, domnu ’ Costică îl salută cu un răsunător:

— Să te văd, cucoane, unde vrei şi ’ mneata!

Şi-apoi, ştergîndu-şi sudoarea imaginară de pe fruntea uscată :

— Rău mai salahoresc, cucoane, la jidan!

Cînd se-ntoarce la prăvălie, îi şopteşte domnului Herşcovici, în­cruntat:

— L-am ars pe nebunu’ ăla de Haralambie, să mă ţie minte cît o trăi!

Patronul îl cunoaşte bine pe domnu’ Costică, şi tace surîzînd.

— Nu crezi, jupîne, nu crezi, aşa-i? Ei bine, uite, îţi declar pe viitorul meu (nea Costică e om de aproape cincizeci de ani, gos­podar la casa lui, proprietar, tatăl unei jumătăţi de duzini de copii şi nu mai cere vieţii nimic) că l-am repezit. „Da ’ pînă cînd o să ne ameţeşti, dom’le, cu porcăriile astea? i-am spus. Ce, numai grecii (e cam grec conu’ Haralambie, mi se pare!) au dreptul să fie pa­trioţi, adică? ’Mneata spui că jidanii — mă scuzi, jupîne, da’ aşa i-am vorbit lui — ne sug sîngele? Eu văd că nu ne sug de loc! P-onoarea mea! Să faci bine să ne mai slăbeşti! Hai şefule, vizavi, că aici mă înec...” Şi-am plecat, jupîne, dincolo, cu ţuica nebăută! Ţi-o declar pe... viitorul meu!

Dacă intră în prăvălie o femeie cu bariş negru în cap, venită aici tocmai din Fundătura Lupului, nea Costică îşi şterge ochii, subit înlăcrimaţi.

— A murit? Aşa-i, a murit!

Femeia îl priveşte mută şi surprinsă. Apoi, într-un trîziu :

— L-ai cunoscut pe Buligă, pe răposatu’?

Domnu’ Costică se încruntă ofensat.

— Pe Buligă să nu-l fi cunoscut, cucoană? Pe Buligă, saracu’ de el!

Şi îşi scoate batista, ştergîndu-şi ochii şi suflîndu-şi nasul, lung.

— Om în toată firea! mai adăuga. Păcat de el, a murit cu zile. Uite, şoşonii ăştia îţi trebuie dumitale! N-am să te-nşel, tocmai eu!

Femeia cumpără şi nu se prea tocmeşte. Domnu’ Costică îi strînge mîna, întristat mereu, şi o roagă să mai treacă p-aici, să-şi mai spuie unul altuia din necazurile soartei. Adevărul e că nea Costică nici n-are s-o mai recunoască. Nici pe Buligă nu l-a zărit în viaţa lui... I se înfăţişează cîte-un plutonier, indignat că ghetele i s-au desfăcut după o săptămînă.

— Asta-i talpă, dom’le? Asta-i piele, dom’le? tună plutonierul.

La început domnu’ Costică încearcă să-l convingă că ploaia e vinovată sau că s-a greşit cutia. Omul însă nu se îndoaie. Zbiară, se înroşeşte, dă cu pumnul în tejghea. Atunci, domnu ’ Costică se apropie, cu privirea dintr-o dată severă, către plutonier şi-i strigă răspicat:

— Îmi pare rău, camarade, că nu ştii să vorbeşti cum se cuvine cu un căpitan?

Plutonierul încremeneşte :

— Sînteţi căpitan?

— Bine-nţeles! Căpitan! Căpitan în rezervă! Da’ nu face nimic! Cumperi altă pereche de ghete cu şaizeci la sută reduceri şi peste cinci ani îi porţi încă, nevătămaţi!

Plutonierul, fie că primeşte oferta, fie că nu, pleacă însă intimidat. Pare chiar mulţumit că a scăpat uşor.

Domnu’ Costică a fost simplu soldat în armată. Dai: nu se încurcă nici cu ofiţerii, cărora le spune, de asemenea, că e ba căpitan, ba maior, ba locotenent. Unul l-a întrebat, odată:

— Cum se poate, dom’le maior, să faci d-ta pe vînzătoru ’?...

— Nici un „vînzător”! i-a tăiat, scurt, domnu’ Costică. Sînt coproprietarul magazinului. Ce vrei? Munca nu-i ruşinoasă!

Ofiţerul aprobă, salută şi pleacă, strîngînd cu căldură mîna domnului maior Costică.

...Se auzi vocea văduvei Glas, o persoană obeză, gîfîind sub povara bijuteriilor care îi copleşeau piepţii şi spatele.

— D a ’ Liza noastră ce face?

Domnul Costică se apropie, în pas grăbit, spre grup, de unde pornise întrebarea.

— Vine imediat Liza! spuse el surîzînd tolerant. E cam supă­rată, mititica!

Un bărbat negricios, cu capul lunguieţ se întoarce către vînzător.

— Cum aşa, dom’le Stamatescu?

Voi să mai spuie un cuvînt, care să tălmăcească adînca sa nedu­merire, dar femeia cu aurării îl repezi:

— Ei, şi ’mneata acu’ toate le crezi! Nu-l ştii pe Costică?

Vînzătorul începu să se apere. Dar văduva îi făcu un semn cu mîna: să tacă!

Bărbatul tuciuriu rîse către ceilalţi şi continuă:

— Aşa cum vă spuneam: nicăieri nu petrec mai bine ca la Micu Braun!

Ceilalţi îl aprobară, cu mişcări repezi din cap şi din oclii. Ne­gustorii din Lipscani şi Carol, din Bărăţie şi Văcăreşti, aveau în mare cinste un angrosist, care izbutise, dintr-un pierde-vară american ce era, să ajungă milionar, proprietarul cîtorva case şi-acum, se zvonea, curînd-curînd, al prăvăliilor Hanului cu tei. Un bătrînel, amestecînd cuvintele nemţeşti cu cele romîneşti, îl bătu pe umăr pe tuciuriu:

— Aşa-i! Aşa-i! Dumneata te pricepi! Feiner Mam! ¹

Văduva Glas l-a împins pe Costică într-un ungher şi-l descoase.

Ce s-a întîmplat cu Liza? Nimic? S-a dus o clipă sus? O doare, poate, capul?... Mulţumită, văduva revine spre oaspeţi.

— Ia spune, dom’le inspector, ce-ai păţit ieri la cafenea?

Bărbatul căruia îi plăcea să petreacă la Micu Braun îndreptă spre madam Glas un obraz şi mai lunguieţ, covîrşit de o mirare adîncă.

— Da’ de unde ştii?

— Cum să nu ştiu? Costică!...

Domnul „inspector” Popescu e un fost comisar de poliţie, pen­sionar. A domnit peste o circumscripţie, în cartier, vreo douăzeci de ani şi are prieteni aproape numai printre evreii de-aici. De cînd e pensionar şi-a pus şi ochelari cu ramă de aur, numai din necesitatea de-a înlocui prestigiul titlului dispărut printr-o podoabă exterioară. Are avere. Cîţiva ani a

călătorit prin Franţa şi Anglia. Vorbeşte franţuzeşte şi englezeşte, cu şi fără prilej, şi e mîndru de banii lui, de hainele lui croite la Londra, de ghetele ascuţite, de întreaga sa făptură. Susţine că „trăieşte în străinătate ” deşi, de cînd s-a îna­poiat, n-a mai părăsit cartierul o singură zî.

— Să vedeţi! spune, fără mofturi domnul Popescu. Tocmai ve­neam de la bancă. Aveam vreo zece mii de franci în buzunarul de la piept. Aici. Intru în cafenea. Un nenorocit se cam îndeasă în mine, la intrare. Ei, ce să vă mai spun? Obişnuit ca la Londra, îi fac loc. Sîntem civilizaţi, nu? Dar cineva spune: „Dom’le in­spector, vedeţi că v-a furat o hîrtie de-o sută! — „Cine? ” strig eu. — „Ăsta!” Şi mi-l arată, dom’le, pe individ. Pui mîna pe el. Îl trag afară în stradă. îi iau suta. Mă închei bine la haină, şi arde-i una, întîi peste obraz. Dom’le... ce să vă spun? Vînăt s-a făcut. Ţine-l bine de gît — că era slab ca un chibrit — şi loveşte-l cu pumnul drept între sprîncene. Hoţul tremură şi da să cada. Ehee! Cu mine nu merge! Cîţi am mardit eu în poliţie, mamă-mamă?! Cînd îi loveşti mai zdravăn, mai ales la cap, imediat cad! Atunci le mai tragi una, şi să-i vezi cum se scoală, ameţiţi, nu-i vorbă, dar în picioare. „Stai, puişorule, — îi spun — tocmai pe mine m-ai găsit, mă?” Şi jar! încă una! Şi jar! alta! şi dă-i cu piciorul în genunchi. Eu port gheată d-asta masivă, cu talpă dublă. Se vede ca de astă dată l-am izbit bine. A căzut, dom’le! Mi-a scăpat din mînă! Nu mă las. Îl ameţesc în picioare: pe piept, pe faţă, în coaste. Chem şi gardistul. „Ştii cine sînt eu? ” — „Cum nu, să trăiţi! ” — „Du-l”, zic. Şi eu, după el. Ce l-am mai bătut la secţie, mamă-mamăă! Îmi spunea subcomisarul de serviciu: „Dom’le in­spector, vă rog, nu aici! Se aude! ” Zic: „Bine! Las ’ că ştiu eu ce-i trebuie.” L- am trezit cu apă. L-am cercetat. Ieşise în ziua aia de la puşcărie: era cunoscut, cu cazier. Şi — să mă iertaţi! — era israelit, p-onoarea mea! L-am dus la beci şi eu am plecat. Ce să-i mai fac? L-am lăsat în plata domnului!

Grupul de negustori încuviinţă zîmbind şi rostind mereu cîte-un „aşa-i” sau „ai dreptate”.

Încurajat inspectorul reluă:

— Dom ’ lor, mă ştiţi, nu de acum! Toată viaţa mi-a plăcut ordi­nea şi cinstea... Eu...

Rămase cu gîndul neterminat, privind, atent, spre uşă. Lumea se mişca de colo pînă colo. Intrase bătrînul Vasilescu, fost prefect al judeţului Ilfov, care-şi avea casa în cartier. Vasilescu e o glorie a străzii Mircea-vodă şi a întregii mahalale. Vechi liberal, se bucura de o mare trecere la „mărimi”. Pe vremuri organiza în grădiniţa casei chefuri care

durau zile şi nopţi! Vai de perciunatul care se întîmpla să treacă p-acolo în asemenea nopţi! Băieţii lui Vasilescu îl prindeau, îl dezbrăcau pîn’la piele şi-l puneau să cînte evreieşte sau să simuleze rugăciunea. Îl băteau şi-l goneau apoi, gol-goluţ, în stradă. Cui era să reclame, cînd vinovat era însuşi prefectul? Azi, Vasilescu e bătrîn, nu mai face politică, dar e în tandreţe cu domnu’ Micu. Avusese cîndva nişte socoteli cu dînsul şi se purtase bine chiristigiul.

Inspectorul s-a ridicat.

— O clipă, vă rog!

A salutat, înclinîndu-se adînc, pe Vasilescu, i-a spus o vorba, a rîs singur, fericit de efect, şi apoi a revenit la negustori.

— Mă iertaţi!... A fost odată şefu’ meu, deee!

Negustorii îl încredinţară că se simt încîntaţi de venirea prefectului. Vasilescu fu aşezat într-un fotoliu şi domnul Micu începu o convorbire cu dînsul, în şoaptă. Grupul vedea numai pe lemnar gesticulînd. Vasilescu asculta tăcut.

— Straşnic bărbat! spuse inspectorul. I-am fost cîţiva ani, în tinereţe, subaltern... Dacă avea nevoie de ceva, în oraş, pe mine mă chema. „Popescule — zicea — dacă treci pe la «Independenţa» ia-mi te rog o cutie de «Intime», ştii tu, de care fumez eu!” — „Bine-bine, răspundeam. S-a făcut.” — „Aşa, băiete-puiule, bravo! ” Şi nu-mi dădea banii de ţigări. Puneam de la mine. Aşa şi cu o cutie de icre negre, cu o sticlă de şampanie... Mă rog : avea manie! Şi numai eu mă pricepeam!

Negustorii îl încuviinţau mereu, mărturisind o mare admiraţie pentru tinereţile domnului inspector... Mustea răguşise, dar nu cedat. Şi cînta mereu alte romanţe. Dansatorii obosiră. Perechi-perechi ieşeau în curte la aer. În saldn căldura covîrşise pe oaspeţi. Ca într-o baie de aburi oamenii vorbeau greoi, ştergîndu-şi sudoarea. Femeile agitau evantaiele. Ionel a închis ochii, în colţul lui, fără să doarmă. Observase plecarea Lizei. Numai domnu ’ Popescu şi grupul de negus­tori care îl înconjurau rezistau căldurii. Petrecerea începuse dimineaţa, devreme. Eră duminică, prăvă­liaşii liberi, deopotrivă cu slujbaşii. Profitînd de atenţia evreilor, inspectorul continuă:

— Mie, ; dom’lor, îmi place străinătatea! D-aia trăiesc la Paris. Nu vă luaţi după unii care pretind că stau tot timpul aici. Nu! Stau şi eu aici cîte-o lună-două. Toată vremea, însă, mi-o petrec afară...

Închise ochii.

— Eeee! Ce ştiţi dumneavoastră! Cînd am văzut prima şi pentru întîia dată Parisul, am rămas aşa!

Domnul Popescu zgîieşte ochii ca să arate prietenilor săi efectul metropolei şi reia surîzînd:

— Merg foarte des la Nisa! Odată m-am încurcat şi cu o contesă americană.

— Păi... îndrăzneşte unul dintre croitorii cu magazin în centru care fusese şi el cîţiva ani la New York... Era gata să-l întrebe dacă există contese americane. Că după ştiinţa lui...

— Mă rog, aţi spus ceva, poate?

— Hm! face croitorul. Mă gîndeam... Ştiţi... America n-are titluri de nobleţe...

Domnul Popescu surîse dispreţuitor. Şe cunoaşte că vorbeşte agea­miilor.

— Dom’le — tună el — cînd îţi afirm că era contesă americană, rog sa nu mai insişti!

Grupul de negustori îl aprobă iar, cu mîinile, cu capetele, cu toate feţele lor încălzite şi asudate. Unul îl şi înfruntă pe croitor.

— Ce-ntrerupi, dom’le, ce-ntrerupi? Dacă ai făcut ramazan un an printre calici în America, ştii tot?

Croitorul tăcu. Domnul Popescu nici nu-l mai privi.

— Cum vă spuneam... mă-ncurc cu o contesă americană...

Apăsă pe cuvînt.

— ...o invit la masă. Merge. Mîncăm, dom’lor, la ăl mai fain restaurant. Scoici, şampanie, castane pisate, ce mai? Ca afară! A doua zi mă invită la ea. Aşa sînt, dom’lor, astea: îşi iau revanşa. Le-ai oferit ceva, să zicem un inel? Imediat îşi iau revanşa: îţi dăruiesc şi ele un ceas, ori o tabacheră, ceva... Eu nu fumez. I-am dat, ca amintire, o brăţară. Ce credeţi că mi-a dat, în schimb? Ştiţi; revanşa!

— Un inel! face unul din grup.

— No, no, no, no! răspunde domnu’ inspector.

— Un ceasornic! încearcă altul.

— No, no, no, no!

Şi, pentru că toţi tăceau, lămuri tot dumnealui :

— O tabacheră, dom’lor!

— Şi ’mneata nu fumezi! observă un negustor..

— Tocmai! Ai ghicit! O tabacheră, dom’lor! Am vîndut-o imediat, cu toate că era amintire! Ce să fi făcut? Îmi umplea buzu­narul din spate, pardon, şi... nu făcea!

Ceilalţi rîseră prietenoşi faţă de inspector... Mustea a pornit să „zică ” iar de „inimă albastră”, precum poruncise madam Ana, gazda fericită ca niciodată de oaspeţii aleşi pe care-i avea... În curte se plimbau cîteva

perechi de amorezaţi, obosiţi de dans.

Sus, în odaia izolată a casei, Liza, trîntită în fotoliu, cu mîna spriji­nindu-şi bărbia care tremura, îşi refăcea viaţa. Are douăzeci şi trei de ani, douăzeci şi trei de ani! repeta ea, în panică. Dimi­neaţa şi-o risipeşte foile­tînd romanele în care fete de vîrsta ei urcă munţii alăturea de băieţi chipeşi şi temerari, care le strîng uşor de braţ. Sînt fete ca ea, subţiri, dar vesele, proaspete, descinse din altă lume. Ele iubesc la poalele munţilor şi se şi sărută cu însoţitorii sprinteni... Chiar pe dinaintea ferestrei lor trec, adesea, lucrătoare în rochii ieftine, care îmbracă un trup jucăuş, ală­turea de tineri pudraţi (băieţi de prăvălie, meseriaşi mai curăţei, electri­cieni şi mecanici), vorbind în şoaptă şi rîzînd, înclinîndu-şi capul necon­tenit spre gura roşie şi neastîmpărată a partenerei. Rar de tot, la cinema­tograf, ochii ei întîrzie pe atîtea feţe luminate de jocul dragostei. „Nu e nevoie şă ai bani ca să iubeşti”, îşi spune Liza gîndindu-se la domnu’ Micu şi la madam Ana care o supraveghează ca într-o puşcărie. În roma­ne, ca şi în viaţă, domnişoarele de douăzeci şi trei de ani vin la întîlnire în parcul oraşului sau în odaia mobilată a studentului. Sînt sălbatice în vioiciunea lor, şi calde, şi nepăsătoare. Altele vînează amoruri supreme, se sinucid pentru ele bărbaţi slabi şi palizi, cu ochii încinşi de călduri, şi ajung iubitele teatrelor, glorioase, invidiate, dominatoare... Una sau două — sau Dumnezeu ştie cîte — au intrat în istorie, întocmai ca marii cuce­ritori de lumi, ca poeţii, ca muzicienii... Ea întoarce filă după filă, oftează cu fiica marchizului înşelată de blondul principe nestatornic şi observă, cu groază, că merge pe douăzeci şi patru de ani... Apoi va împlini două­zeci şi cinci, douăzeci şi şase... Îşi scutură capul, ca şi cînd ar obosi-o povara viziunii din­lăuntru. Acum, chiar acum, pe maidanul din stînga, sub lună şi sub stele, fetele de croitorie sînt strivite sub strînsoarea braţu­lui-bărbat al băieţilor timizi în lumina zilei. (Aceiaşi tinerei mergeau corect pe lîngă ele, oprindu-se în faţa hanului, salutîndu-le cu simplitate şi d-abia îndrăznind să le sărute mîna.)

...Cînd vine ora mesei. Liza lasă romanul, gazda bucuriilor îngă­duite, şi se aşază între părinţi şi fraţi, înfometaţi, ca dulăii pofticioşi Plescăie domnu’ Micu, se sufocă madam Ana, tuşesc de prea multă carne vîrîtă cu de-a sila în gură fraţii — şi iar se toarnă vin în paharele cît sticlele, şi iar se taie din friptură, şi iar se înghite o pîine-două, şi tatăl face ochii mici, şi mama e copleşită de grăsime şi pretinde că pică de somn — şi deodată reîncepe sforăitul în dormi­tor... Singură Liza s-a înapoiat la fereastră, cu gîndurile amare adunate sub frunte, cu buzele uscate şi cu o spaimă de golul care creşte-ntr-însa, uriaş, fără oprire... Deodată îşi simte obrajii aprinşi. Fără pauză, de la o stare de suflet la alta. Ce s-a întîmplat? Ard sub bluza de mătase o mie de lumînări, bărbia îi tremură şi mai mult. Ionel! Ciudat cap, ciudaţi ochi. E galben tînărul ăsta, galben şi altul decît toţi vînzătorii prăvăliilor cartierului. E cuminte, în liniştea lui de ceară. E obosit, mereu obosit. Şi a privit-o lung. Ochii li s-au întîlnit. O dată. O singură dată. Ce ochi are Ionel? Adînci şi frumoşi. Dar au strălucit o clipă. Prea au strălucit. Ochi de timid? Ochi de nebun? ... Liza pleacă pleoapele, îşi simte inima în zbatere şi nu-i nimeni alăturea, nimeni.

Un foşnet de rochie o trezeşte. În spate simte mîna văduvei Glas, care o mîngîie în felul ei: lovind-o, adică, uşor şi repetat din loc în loc.

— Fata noastră! Fata noastră! Ce face aici singurică şi supă­rată?

Liza se miră de familiaritatea văduvei. O ştia circulînd printre chiria­şii hanului şi printre locuitori, la orice oră şi neinvitată, cumetrindu-se cu întreg oraşul, gata oricînd să ofere un leac împotriva pleşuviei sau să înlesnească un măritiş fetelor sărmane şi înfricoşate de singurătate.

— Mă odihnesc puţin! răspunde Liza, vădit plictisită.

— Mă odihnesc puţin! Poftim! Vorbe de domnişoară, vorbe de dansa­toare! Se poate? Hai-hai-hai! Nu mai face mofturi. Hai jos! E un vals, o nebunie.

Văduva Glas închide ochii. Mîna ei vînjoasă a apucat-o de umăr. Vrea s-o ridice cu tot dinadinsul.

— Madam Glas, dumitale îţi plac păsărelele? întreabă, subit învese­lită, Liza.

— Ce să-mi placă?

Şi rămîne cu mîna în vînt, nehotărîtă. Văduvei Glas i-a pierit zîmbe­tul, familiaritatea, buna ei dispoziţie săltăreaţă.

— Ce-ai spus? încearcă moale.

— Ai auzit foarte bine, madam. Am vrut să ştiu dacă-ţi plac păsă­relele.

— Păsărelele? ... Îmi plac! Ce vrei să zici? Nu pricep,

— Şi de ce nu pricepi? Îţi plac, va să zică! Îţi plac tot felul de păsări?

Văduva Glas face un pas înapoi, şovăind. Liza se ridică, fixînd-o necruţător.

— Orice fel de păsări, am întrebat? Orice fel?

— Da! răspunde moale-moale văduva Glas şi se mai depărtează un pas, mereu cu faţa speriată.

— Ai spus: orice fel! Biine! Prin urmare şi pasările de noapte, cu ochi de drac, cu aripi negre... păsările morţii...

Liza se apropie pe măsură ce femeia se grăbeşte spre ieşire.

— Oooh! ţipă văduva Glas şi năvăleşte pe scară, în derută.

Ar voi să spuie tuturor că Liza, „fata noastră”, a înnebunit deodată. Ar vrea să-l vestească îndeosebi pe Ioină (ea nu-l cheamă Ionel, pentru că-l ştie de-acasă), care şade liniştit ca un bătrîn pe scaun, cu ochii pe jumătate închişi. Să-l zguduie din toropeală şi să-l alarmeze. Ionel mai are încă în ochi privirea fetei şi tristeţea dintr-însa îl supără ca un furun­cul. Ar fi voit o privire mai caldă, mai apropiată... Văduva Glas, izbutind să reintre în salon, gîfîie şi-şi caută sprijin în fiecare întîlnit. E gata să tragă de mînecă pe acest negustoraş de-o şchioapă cu o barbă frumos fre­zată şi cu ochelari groşi pe nasul voluminos şi să-l anunţe: Liza, „fata noastră”... Dar domnişoara Braun s-a ivit între dansatori, calmă şi surîzătoare, şi salută pe noii veniţi. Se apropie dintr-un pas de madam Glas şi-i spune, făcînd haz:

— Da ’ ce-ai, madam, de te sperii de mine? Nu ştii de glumă?

Inima văduvei Glas s-a liniştit. Prin urmare, Liza s-a amuzat, atîta tot, de nervii ei uzaţi. Atunci, toate merg bine. Bravo, Musteo, balaure! Mai spune o dată: „Cînd te ţineam pe braţe!” schimonosind romanţa şi strivind melodia, între gingii, cum ştii tu, tîlharule!

Domnişoara Braun se apropie de Ionel. Îi surîde. Băiatul s-a ridicat, şovăind între o înclinare a capului şi un gest al mîinii, pe care ar fi vrut s-o întindă în chip de salut, spre piept.

— Ce mai faci, dom’le Ionel? îl întreabă Liza şi priveşte peste umăr în salon.

Din celălalt colţ, domnu’ Micu, deşi asculta în aparenţă foarte atent pe fostul prefect Vasilescu, şi-a zărit fata lîngă Ionel. Strîmbă din nas. Chiristigiul ştie că vînzătorul de viori în rate întîrzie noapte după noapte peste un caiet de „versuri”. Zăpăcit, deci, copilu’...

— Mulţumesc de gentileţe, domnişoară. Sînt bine. Dumneavoastră?

Şi-i caută ochii, ca înainte, ochii cu tristeţea dintr-înşii, care, îl tul­bură. Fata are însă mereu privirea aiurea. Şi ei îi e frică de ochii, cîteo­dată prea strălucitori, ai tînărului cu obrazul galben. O frică de bolnavă singuratică, dornică totuşi de căldura altei priviri.

...Domnul Micu se apleacă iar la urechea fostului prefect. Bătrînul tuşea. Negustorul ascultă, respectuos, tuşea domnului Vasilescu şi-apoi îi cere îngăduinţa de-a lipsi o clipă. Fostul demnitar încuviinţă... Micu Braun pleacă grăbit spre alţi oaspeţi sosiţi tîrziu şi flămînzi. Strînge mîna fabricantului de pantofi de pîslă, onorabilul Mihelsohn, un bărbat spătos, roşu la faţă şi cu ochii verzi, scăpărători, dar lipsiţi de gene. Anul trecut a stat o săptămînă la puşcărie — desigur, o neînţelegere — cică ar fi furni­zat altă marfă, nu se ştie cui, decît cea indicată în factură şi acum e vesel ca de obicei, şi-şi saltă nevasta, o femeie care d-abia-i ajunge pîn’ la umeri şi pare de-o slăbiciune, nemaipomenită, şi rîde şi vorbeşte tare. Domnu’ Micu Braun primeşti felicitări de pretutindenea: fierarul i-a adus o vază de porţelan! Berl — cîrciumarul despre care mahalaua pretinde că a găsit o comoară îngropată în fundul haznalei de scînduri a caselor darîmate, cumpărate de el mai an — îi strînge în braţe şi-i sărută sudoa­rea de pe obraji; grasul Kestenbaum, negustorul de jucării, mişcîndu-se greoi, îi urează nu se aude ce; cîţiva invitaţi, dintre arătoşi, toţi burtoşi şi gîfîind sub povara osînzii şi-a căldurii, închină pentru gazdă; nevestele lor, scunde sau înalte, dar la fel de voluminoase, surîd, fericite, către sărbătoriţi, şi Mustea vrea să cînte iar: „Îţi aminteeeeşti”. Dar dinspre fereastră, unde s-a adunat o duzină de bătrîni bolnăvicioşi şi alta de tineri decoloraţi, şubrezi şi necăjiţi — slujbaşii întreprinderilor domnului Micu — pe lîngă care roiesc fete gălăgioase şi mîndre de cinstea de a fi che­mate şi ele la petrecere, se aude o voce spartă:

— Să se mai odihnească guristul!

— Să se mai odihnească! Să se mai odihnească! întăriră alte voci.

Mustea n-avu încotro şi ieşi în grădiniţă, la aer...

Domnu’ Micu reveni la Vasilescu, îl încredinţă că a fost foarte atent la spusele dumisale şi-l rugă să-l mai îngăduie: are atîtea pe cap, atîtea pe cap!

Batrînul făcu un semn cu mina prin care îi spunea: să-şi vadă de treabă! Şi închise ochii, continuînd să viseze la argaţi, la spătari şi la che­furile din vremuri... Unde sînt lăutarii? Unde băieţii lui îndrăciţi la beţie, iuţi şi frumoşi? Vasilescu adoarme, cuminte ca orice alt oaspete doborît de ani şi de regrete.

Domnu’ Micu a dat mîna şi cu negustorii de la „margine”, şi cu pros­timea. Invitase pe cunoscuţi, fără deosebire: de la marii bogătaşi ai cartierului pînă la golani. Nu-l uitase nici pe Mehală, cu mamă-sa nici pe Nae, geambaşul nici pe rubedeniile sărace sau pe Zicebine sau pe Trăienel, prietenii negustorilor-ambulanţi. A strîns mîini grase, mîini uscate, mîini putrede... A ascultat jelaniile tuturor bolnavilor : ale diabeticilor, ale reu­maticilor, ale ofticoşilor, ale anemicilor... Şi-apoi a poruncit să se destupe şampania.

Tîrziu, s-a apropiat de Liza. Fata vorbea cu Ionel despre un film.

— Tot aşa, mă Ioină, cu „papagulu’ ” ?

Şi duse mîna la cap, zîmbind.

Băiatul îl privi trist, căutînd zadarnic cuvintele.

— Un adevărat poet, domnu’ Ionel, nu? se adresă el fetei.

Liza ridică din umeri.

— Nu te pricepi, papa! îi spuse.

Domnu’ Micu ridică sprîncenele, amuzat şi nedumerit în acelaşi timp: nu i se spusese niciodată papa.

Vesel, ceru asistenţei să-i asculte.

— Sssst! Sssst! Domnu’ Micu vrea să spuie ceva! rosti domnu’ Costică Stamatescu.

— Dom’lor — făcu chiristigiul — dom’lor...

Şi tuşi.

— Sssst! S-auzim! repetă îndemnul Costică.

— Vă rog... adică... să-l rugăm pe Ioină... asta... pe domnu’ Ionel să ne spuie o poezie. Hai, zău, puiule se adresă, apoi, direct către tînăr, surîzînd de propria-i idee — spune ceva!...

Ionel se înroşi. Privi spre Liza, în chip de apărare. Dar fata lăsase ochii în pămînt.

— Are să ne spuie! întări domnul Feler, negustor cu vază în han şi care ştia că Ionel adună, în caiete groase, gîndurile care îl anima. Feler a absolvit o şcoala comercială superioară, citeşte reviste umoristice şi are o fată la pension.

— Fii drăguţ! îl îmbie negustorul. Vezi că toată lumea te roagă!

Domnu’ Micu a făcut un semn şi Lizei.

— Vrei? îl întrebă domnişoara Braun.

Ionel consimţi.

...S-au adunat, în picioare, în juru-i toţi oaspeţii, toate femeile, toţi vagabonzii. Fetele, chemate de-afară, au reintrat grăbite ca la o nouă şi mare petrecere. Muzicanţii au încremenit, în aşteptare. Domnu’ Braun a lăsat capul în jos: îi place trăsnaia!

— Am să vă recit — face înăbuşit Ionel — „Aspecte citadine”.

Domnu’ Micu încuviinţează din cap, cucoanele se privesc mirate şi golanii, mai ales Nae geambaşul şi Mehală, au rămas cu gura căscată, pătrunşi de vorbele ciudate ale vînzătorului. Mehală ar fi vrut, chiar, să-i şoptească tovarăşului: „ce-o mai fi şi cu drăcia asta?”, dar se stăpîneşte, speriat de liniştea salonului.

Ionel a început cu aceeaşi voce sugrumată: „Peisaj de toamnă, dezolant şi grav!... Frunza de vis, frunza de aramă...”

Domnu’ Micu şi-a aplecat şi mai mult capul. E o tăcere, în salon, ca niciodată. Îi vine să rîdă. Se ciupeşte de braţ ca să-şi reprime rîsul care i se urcă de undeva, din gîtlej, tocmai spre gură. Ionel continuă. Rosteşte, în tăcerea de vată a salonului, alte cuvinte: „marmoreană fată”... „cimitire”... „avatare”...

Domnu ’ Micu a ridicat, fără să vrea, capul. A întîlnit mutra lui Nae,

pezevenghiul, care îşi muşcă buzele. Se uită şi la Mehală. Ţine mîna la gură, ticălosul! Două femei îşi lovesc coatele, cu înţeles, Domnu’ Micu ascultă iar pe Ionel. „Alean tulburător... în bulevarde autohtone...”

Deodată, toate privirile se îndreaptă spre Nae. Ce s-a întîmplat? Nae a izbucnit, aşa, fulgerător, în rîs. O femeie s-a înroşit: plesneşte! Nu, rîde şi ea! Un hohot răsună de la un capăt la altul al salonului. Ionel a tăcut. Priveşte lumea. Domnu ’ Micu are ochii în pămînt, dar îi tremură spinarea de rîs. Burţile celorlalţi se mişcă, de asemenea, subit înveselite. Nevestele îşi ascund obrazul în evantai. E-o veselie? pe care oaspeţii încearcă zadarnic s-o înfrîngă. Singur Nae rîde liber, cu gura de-un metru, şi liniş­tit. Domnişoara Liza priveşte cu tristeţe, spre tată-său şi-apoi spre Ionel. Tînărul a plecat spre uşă. Domnu’ Micu îl urmează. Ar vrea să-i spuie o vorbă — nu ştie bine ce anume — dar nu poate articula o silabă: îl cople­şeşte rîsul. Şi se întoarce în salon, lăsîndu-şi oaspetele să plece, escortat de hohote sălbatice.

Domnişoara Liza îl ia de braţ, îl trage într-un ungher şi-i spună răspicat:

— Mare porcărie!

Domnu ’ Micu îşi priveşte fata cu o mirare adîncă. O priveşte ca şi cînd ar vedea-o acuma pentru întîiaşi dată. „Mare porcărie?!” De ce? Ionel a „spus” o poezie... o drăcie, în sfîrşit!... Da’ Nae!... Asta e sigur! Să nu fi rîs tîmpitu’ de Nae, toată lumea ar fi ascultat, liniştită... Dacă-i om bun, domnu’ Micu, şi nu se mîndreşte cu averile lui! Dacă ţine cu tot dinadinsul să invite la petrecere şi pe golani, şi pe vagabonzi!...

— Da’ nu trebuia să-l rogi să declame! Ba să mă pui şi pe mine să stărui! Voi nu pricepeţi nimic! vorbi fata.

Domnu’ Braun tace. Ar vrea să se apere. Dar nu-şi găseşte cuvintele.

— Bine! Bine! face el în neştire. Dacă-i aşa... atunci eu sînt vinovat! Eu!...

Şi către lăutari :

— Hai, băieţi! Daţi-i drumu’! Vreau să dansez cu baba mea vreau să danseze toată lumea! Toată lumea!

— Şi domnu’ Vasilescu! strigă cineva vesel.

— Sigur! îi răspunde altă voce răguşită.

Fostul prefect moţăie în fotel. Gazda îl atinge uşor pe umăr. Bătrînul tresare.

— Da! Da! Da! consimte el... Să-i zică o sîrbă!

Lăutarii au pornit cîntecul. Domnu’ Braun se plimbă febril printre oaspeţi şi-i îndeamnă la joc.

S-au alăturat bărbaţii de neveste şi băieţii de fetele familiilor, înghe­suite în salon. Negustorii mărunţi, groşi şi burtoşi au dat mîna cu aventu­rierii marilor întreprinderi, înalţi şi dispreţuitori în hainele lor negre şi fine, femei cu vaste bogăţii carnale şi cu kilograme de brăţări şi coliere s-au alăturat de necăjitele neveste de vagabonzi şi cerşetori, băieţii de prăvălie şi rabinii, cîrciumarii şi actorii chemaţi cu stăruinţă să învese­lească pe oaspeţi, toată omenirea de boşorogi şi de sanguini, de tîlhari şi mucenici, de blegi şi de sprinteni au pornit jocul în sunetul lăutelor. Un negustor de umbrele, subţire şi transpa­rent după pleurezia lui rebelă, rîde cu dinţi galbeni, săltîndu-şi tova­răşa cu semne de vărsat pe nasul cît un semnal de firmă. Doi bătrîni rebegiţi, chinuiţi de astmă, de-abia se mişcă pe picioarele lor şubrede, o bunică îşi simte genunchii fulgeraţi de reuma­tism, băieţii din fund vor odihni mîine în pat, cu temperatura ridicată, babele rîd şi tuşesc, alţii scuipă şi suspină, cineva se screme şi-apoi strănută. Prăvăliaşii, cămătarii, ambulanţii se trag de guşă, îşi şoptesc glume de tot felul şi dansează Fetele, leoarcă de sudoare, surîd, îşi nete­zesc fustele sărace şi se îndeamnă la joc... E un dans al reumatismelor dezlăn­ţuite, al diabetelor stîrnite, al astmelor reînviate, al ftiziilor trezite din somn, un dans al bolilor, şi al veseliilor, şi al tristeţilor mascate, un dans al cărnurilor obosite şi al deznădejdilor milenare, al gîndurilor des­ferecate, şi al durerilor pînă mai ieri îngropate, adînc, sub haine şi căma­şă, un dans al rinichilor putrezi, al plămînilor şubrezi, al ovarelor moarte...

Domnu’ Micu s-a desprins din grup... Păşeşte încet, ameţit de dans şi de şampanie. Se apropie de madam Ana şi o strînge de mijloc. Face semn muzicii să schimbe cîntecul. Oaspeţii au încetat să ţopăie. Domnu’ Micu şi madam Ana vor dansa, iar toţi ceilalţi vor privi, doar...

Lăutarii au început un cîntec iute, o bătută. Strînşi trup lîngă ţtrup, domnu’ Micu şi madam Ana îşi saltă, ferindu-se de mişcări prea repezi, cărnurile feţei, gîtului şi bucii. Au înfăţişarea, mai ales lem­narul, a unor oameni concentraţi asupra unui singur gînd: să nu gre­şească o măsură, doamne fereşte! Oaspeţii aplaudă. Se-aude cîte-o urare: „Trăiască!...” Obosită, perechea a încetat subit să-şi mişte membrele în jocul hilar. Oas­peţii aplaudă iar şi-şi copleşesc gazdele cu complimente: „Aşa frumos aţi jucat, p-onoarea mea! „Bravo, nene Micule!” „Să ne trăieşti, madam Ana!”

Lăutarii se odihnesc. Mustea nu se mai gîndeşte la Ghiocel. „Las’că se înzdrăveneşte cioara!” îşi spune. Vioristul e vesel şi în stare sa cînte ca la început. În salon apar mereu mutre noi. Cel din urmă sosit e un bătrînel

cu barbişon şi cu ochii înlăcrimaţi. Şi-a trimis aici de cu seară, nevasta şi fetele. El a mai dormit puţin... Şi-acum, spre dimineaţă, vine să vadă ce se mai petrece la Braunii.

Vioristul îl salută cu o mişcare exagerată a capului şi-l întîmpină cu familiaritate:

— De ce aşa tîrziu, jupîne?

Bătrînelul priveşte mirat la ţigan. Nu-l cunoaşte. Sau, poate, l-a uitat. Îi mulţumeşte însă, surîzînd.

— M-a durut capul. Am dormit oleacă!

— Aşa? se lămureşte ţiganul. Noi te-aşteptam!

Şi clipeşte din ochi, peste capul jupînului, spre Mustea. Lăutării n-au văzut pe bătrînel niciodată. Omul se trudeşte, de asemenea, să-şi amintească de unde îl ştiu lăutarii. De treizeci de ani, de cînd e însurat şi tată, n-a mai făcut un singur chef în „Piaţă” sau Ia „Rotaru” în grădină, unde e muzică şi vin vechi. Poate ca l-au văzut la o nuntă, cine ştie? În vreo familie înrudită?...

— Aşa? face el. Uite, am venit atunci!

— Foarte bine, jupîne! îl încuviinţează vioristul. O să te vedem la dans.

Bătrînul pleacă să-şi caute nevasta şi fetele...

Domnu’ Micu Braun, odihnit cîteva clipe, reîncepe dansul.

— Toată lumea joacă hora! strigă lemnarul.

Bătrînii s-au ridicat anevoie, femeile groase şi asudate zîmbesc artifi­cial, ca să nu-şi indispună gazda, burţile, cheliile şi tusele s-au alăturat iar şi hora reîncepe... Un prăpădit de ambulant, chinuit de hernie, se apleacă în mijlocul jocului, ca şi cînd ar căuta ceva. Tova­răşii îl înghiontesc: „Hai, măi...” Bătrînelul cu barbişon a intrat în cercul băieţilor de prăvălie, care îl privesc cu semne din ochi şi din cap. Îşi simte cureaua slabă; vrea să-şi ridice pantalonii, dar mîinile îi sînt strîns ţinute de tovarăşi şi omul se pomeneşte deodată în redingotă şi în izmene; rîsetele se amestecă, iureş, cu tusele, şi hora se sfîrşeşte într-un vacarm cumplit.

...S-a întins din nou masa, a treia de la începutul petrecerii. Domnul Micu Braun îşi conduce invitaţii şi-i aşază pe locul destinat fiecăruia, după „rang”, cum se exprimă el, clipind din ochi.

La sfîrşit, „brancardierul” ramîne stingher.

— N-are loc Bursuc! strigă cineva.

Domnu’ Micu a şi băgat de seamă lipsa: uite-l cu un scaun alăturat de masă.

— Şezi, Bursuc, tată!

Vlăjganul, suflînd greu (dansase cu bronşita şi cu osînza lui şi-acum se simte stingherit în căptuşeala de carne), mulţumeşte, aşezîndu-se pe scaunul neîncăpător.

— Bursuc! face un bătrîn către altul. Ce avere! Ce avere!

— Cum a facut-o... să nu mai dea Dumnezeul! răspunde celălalt.

— Cum a făcut-o? Cum a făcut-o... a făcut-o! Asta-i !...

Paharele se ciocniră şi un glas ferm spuse ceva pentru „domnu’ gine­rică” şi pentru „coana mireasă”.

Bursuc ascultă cu gîndul dus... Mergea vorba în mahala că a fost „bancardier” Bursuc ăsta, în timpul războiului cu burii... dracu’ să-l ia!... în America, undeva. Acolo ar fi jefuit morţii şi răniţii căzuţi pe cîmp... de-aia are avere.

Dar nimeni nu ştia nimic precis.

Bursuc bea, şi mănîncă, şi ciocneşte paharul plin pînă în vîrf cu fata din stînga, roşie de emoţie, singură nu pricepe de ce, şi cu bărbatul presti­gios din dreapta, datorită mustăţilor lui sure, bine tăiate, şi vorbeşte prie­tenului de la capătul celălalt al mesei, nepăsător faţă de oaspeţi, cu liber­tatea de mişcări a unuia „d-ai casii”. Bursuc iarăşi mai toarnă vin, glumeşte cu gura umpluta de mîncare şi se laudă:

— Am fost în... da’ unde... mă-si n-am fost? în America... în Chili... În... Să trăiţi, fraţilor şi ’mneavoastră, damelor! O viaţă întreagă mi-au plăcut...

Mai cere o sticlă, sărută pe vecin şi-l umple de bale, se ridică să vorbească, dar recade zdrobit.

— Eu am avut şi „casă” în... asta... în America... şopteşte el dom­nişoarei din stînga. „Casă”... mişto! Cu fetişcane şi dame... pă cinste!

Vecina îl priveşte mirată. Încearcă să-nţeleagă. La început crede că Bursuc evocă pe membrii familiei sale. Dar, vlăjganul se gîndeşte la alt­ceva. Fata se dumireşte tîrziu. Şi se mişcă pe scaun, stînjenită, prefăcîn­du-se că e atentă la romanţa lui Mustea.

— ’Mneata... eşti fată mare! Boboc!... continuă Bursuc. Nu ştii nimic... Am avut „casă” — „casă”, nu glumă!... Aveam dame înalte, uite pîn’la tavan!... Şi de-alea mici aveam, ce crezi ’mneata?... Uite aşa mici!

Bursuc se apleacă într-o parte şi îşi pierde echilibrul. Se balan­sează o clipă şi-apoi cade cu zgomot.

— Ce s-a întîmplat? sare vecinul cu mustaţa frezată. Ce s-a întîmplat?

— Nimic! îl linişteşte, de jos, Bursuc.

Reaşezîndu-se la masă, îşi umple paharul, îl înghite plescăind şi-apoi reia povestea:

— Să mă crezi, refuzam eu clienţii!... Erau şi două surori, Mary şi Fany... olandeze, boanghene, dracu’ să le ia! Că nici nu mai ştiu unde... mă-si rătăcesc acu’!... Cred c-au mierlit!... Ei bine, să mă crezi! Făceau fiecare cîte douăzeci de bărbaţi pe noapte!... Da... a... mai cuminte tot Nata, negresa...

Scuipă, îşi şterge sudoarea cu şervetul de masă, pretinde altă sticlă şi se apleacă spre vecină:

— A venit cu mă-sa, dom’le!... Aşa-i acolo!... Cu mă-sa!... E „casă” faină, au auzit ele, nu ştie nimeni!... Eu sînt băiat bun şi-aşa mai departe... Da’ ’mneata eşti fată mare!... Boboc!... Nu te pricepi! Micule, pungaşule — se adresează el gazdei — o mai ţii minte pe Nata... negresa... Nata!

Domnu’ Micu Braun e ocupat. Pare să fie copleşit de „atenţiile” fostului prefect Vasilescu.

— Eei, nu mai auzi?... Nu-ţi convine? Micule! zbiară Bursuc.

Madam Ana îşi priveşte bărbatul. A îngălbenit Micu? Toată roşeaţa i-a dispărut din obraji. Leşină? Madam Ana s-a apropiat de bărbat, îi strînge mîna, îl mîngîie.

— Ce-ai? Ce-ai?

Domnu’ Micu se ridică.

— Un moment! spune. Trec la fereastră! La aer! I se face loc. Bursucu îl trage de haină.

— Faci pe nebunu’, Micule? strigă beţivanul. Eu te-ntreb de Nata, Nata negresa, mă... şi tu te cari?

Domnu’ Micu ştie de ce-şi simte capul încins şi inima în zbatere. Ticălosu’! Îl face de rîs!... În faţa tuturor cucoanelor, şi a fetelor, şi a rabinului... şi a calicilor... Beţivanu’! Ar fi ieşit în grădină să înghită aerul sfîrşitului de noapte, cînd totul e proaspăt!... Dar vrea să-l audă pe Bursuc. Te pomeneşti că spune... dracu’ ştie ce-i mai trece prin minte!... Păcătosul!

— Nu veneai să-ţi iei... tainul, Micule, tîlharule?

— Ce tain? îndrăzneşte vecinul cu mustaţa frezată.

— Tainu’... tainu’... lui Micu!... Micu umbla cu daiboju’ prin New York... P-ormă s-a făcut peşte!... Peştele negresei...

Domnişoara din stînga s-a ridicat. Bărbaţii din celelalte unghere ale odăii, aşezaţi la alte mese, au rămas cu paharul în mînă, în aş­teptare.

— Bursuc îi dă drumul! spuse cineva. Are să fie nostim.

— Despre mine se zice că jefuiam răniţii sau morţii în războiul... ăla cu burii!... Biine! Foarte bine!... Da’ Micu, domnu’ Micu, bogătaşul Bucureştilor, proprietarul hanului, omu’ iubit, omu’... respectat... n-a fost

peştele curvelor mele... ai? N-a fost caramangiu, în bandă cu toţi „băieţii”? Ei şi? A adunat gologani!... Acu’ bea la bodegă, în strada Batişte, cu boieri... cu moşieri! Aşa-i, mă Micule, măă?

De la fereastră, lemnarul priveşte uimit la beţivan. Nu-i scapă nimic. Îi vede pe bărboşi alăturîndu-şi scaunele de pezevenghiul care-i dă îna­inte, fără să-i pese măcar de năduful lui... Uite-l şi pe Vasilescu, cu mîna la ureche, ca s-audă mai bine... Uite şi cocoanele angrosiş­tilor, cu ochii-n şervet, dar cu atenţie vie... Şi pe rabin, şi pe chiriaşi, pe toţi chiriaşii ha­nului cumpărat de el... Şi pe negustorii din Lipscani, pe datornicii cărora curînd-curînd le va fi tot el stăpîn! Toţi vor s-audă... Toţi vor să ştie! Pînă şi Mehală... şi mă-sa, amărîta de mă-sa, care nu-i în stare să-i plătească nici „restanţa” chiriei! Şi Nae!... Da! Nae rîde iar, liber, vesel, şmecher! Zicebine, de asemenea... Trăienel s-a şi apropiat de Costică Stamatescu. Fireşte îl vorbeşte de rău. Îi spune: „Ce pramatie!...”

Bursuc continuă:

— Ei şi? Ei şi ce-i dacă bei o dată pe lună cu boierii în strada Batişte? Ce te grozăveşti aşa? Ai biştari? Foarte bine! Ai! Bafta ta! Dar mie să nu-mi faci mutre! Te ştiu eu cum ai ajuns să-i ai!... Uite la el!... Face nun­tă de argint!... Nevastă-sa... Cine-i nevastă-sa, adică? Nu-i fata croitoru­lui, care nici el n-avea leţcaie şi umbla după un franc pînă-i ieşeau ochii din cap!

Micu nu mai poate. Se ridică. E palid şi şovăitor. Se apropie de Bursuc.

— Taici, frăţioare, taci! îl roagă, cu vocea stinsă.

Şi la ureche:

— Te fac borş, mă!

Bursuc n-aude bine.

— Ce-ai spus, mă tată, mă?

Domnu’ Micu gîfîie.

— Isprăveşte cu basmele, puiule, Bursucule, asta am spus.

Şi iar şopti în urechea beţivanului:

— Te achit, scîrbă! Te umflu-n pumni, putoare!

Bursuc a mişcat din umeri în semn de plictiseală.

— Ia nu mă pisa!... Ţi-e ruşine că ai făcut pescărie la New York?! Nu-i nici o ruşine! Ai bani? Ai! Şi încă din gros! Atunci?

Ar fi voit să mai adauge un cuvînt. Micu l-a lovit însă cu dosul palmei în obraz şi anume exact la încheietura nasului unde-l ştia pe beţiv şubred. Pungaşii şi „şmecherii” americani, de cîte ori îl încol­ţeau, acolo îl izbeau dintr-o mişcare scurtă... Bursuc s-a ferit o clipă. Prea tîrziu. Lovi­tura fusese dată repede şi cu sete. Din nas începu să-i curgă sînge.

— Aşa, mă dom’le Micu, mă baţi aici... în casa ta?...

Se adunară în juru-i oaspeţii. Bursuc puse mîna pe-un clondir. Cineva îl opri.

— Nu-i frumos, spuse şi Vasilescu, nemişcat de pe scaun, dar urmărind cu ochii lui de copoi întîmplarea.

— Nu-i frumos! mai adăugară alte voci.

— E ruşine! spuse o femeie, ştergîndu-şi grăsimea de pe buze cu degetul gros.

— E ruşine! o aprobă alta.

Bărbaţii îl potoliră pe Bursuc. Unul merse spre Micu şi-l rugă să-l ierte... A băut... nu ştie ce vorbeşte...

Domnu’ Micu sufla greu.

— Eu — spuse lemnarul — am vrut să petrec cu toţii... E nunta mea de argint... Paştele mă-si de nuntă?... Să mă iertaţi că mi-am ieşit din fire... I-am chemat pe toţi... şi pe nemernicu’ ăsta... parcă nu ştiu cît cîntăreşte puşlamaua... Mi-am spus: lasă, Micule, nu-i nimic, lasă-i pe toţi să pe­treacă?...

Bursuc îşi duse batista la nas.

— Peşte murmură el ca pentru sine. Hoţ de buzunare! Caramangiu!... Huidumă!

Domnu’ Micu face o pauză, ca şi cînd ar voi cu tot dinadinsul să prindă vorbele înăbuşite ale beţivanului.

Brusuc a tăcut însă deodată. S-a ridicat de pe scaun.

— Unde pleci? îl întreabă vecinul din dreapta.

— S-a supărat! observă domnişoara izmenită din stînga.

— Unde pleci? îl întreabă şi alţi oaspeţi.

Bursuc e încruntat. Lui Micu nu-i pare rău de lovitura dată în plin. Dar parcă n-ar vrea să-l vadă plecat... supărat! Cine ştie ce e-n stare tică­losu’ să-i mai facă?

— Unde pleci, mă băiete? îl întreabă dulce.

Bursuc îl priveşte mereu încruntat.

— La privată! răspunde el. Mă duc să borăsc!

Şi printre dinţi:

— Peşte!

Domnu’ Micu îl aude bine, dar n-are încotro şi zîmbeşte ca şi cînd toate i se împlinesc după pofta inimii... Cu Bursuc făcuse viaţa la New York! Şi cu Nata, cu negresa Nata!... Soarele intra pe feres­trele mici, să nici nu crezi că sînt ferestre, ale „apartamentelor” de sus... Ehe! Veneau barosani la Nata, nu pierde-vară! Fată filotimă. Ţinea la el, arăboaica, şi nu-l minţea, doamne fereşte! Alţii n-aveai norocu’ lui. Se băteau, se ucideau, vai de mama lor! Bursuc ştie el ce ştie! Dar e nevoie să mai ştie şi evreii ăştia din cartier toate drăcoveniile? Dacă-l lasă, beţivanul e în stare să vorbească şi de porcăria aia cu hangioaica!... Poveste urîtă. A mers cu „băieţii” să şterpelească nişte tutun de la un depozit de ţară... Şi a dat de hangioaică, o bătrînă amărîtă şi sperioasă. Cînd l-a văzut pe Micu sărind gardul să fure tutunul, a căzut moartă, dintr-o dată... L-au ţinut la închisoare săptămîni de zile... l-au iscodit, l-au chinuit. Apoi i-au dat drumul. N-avea nici o vină: el venea la tîlhărie, nici prin minte nu-i trăs­nea să omoare hangioaica. Nici nu se pricepe, nici nu se încumetă el să se dea la om, pentru nimic în lume. Hoţie, tîlhărie la drumu’ mare, dragoste cu fetele caselor vesele, şmecherii la cărţi, toate astea da, cît pofteşti!... Dar moarte de om n-a făcut şi n-ar face de l-ar auri cineva de sus pînă jos!... Acum Bursuc fireşte că revine şi povesteşte iar la drăcovenii... Mai bine nu-l chema la nuntă.

Beţivanul se întoarce, călcînd greoi, dar cu privirea mai limpezită ca înainte. Se uşurase.

— Să mă ierţi, Micule! face el liniştit.

Şi către oaspeţi:

— Am fost beat. Am vorbit prostii. Nu-i nimic adevărat! Aşa sînt eu: damblagiu! Cînd iau damf, s-a isprăvit! Nu mai ştiu ce fac! Nu mai ştiu ce vorbesc! Să nu credeţi nimic. V-o jur că le-am năs­cocit, din beţie, chiar în noaptea asta! Să mă bată Dumnezeu dacă mint! Domnu’ Micu e un om fain, un mare negustor şi cinstit!... Dom’lor, trăiască ginerică! Trăiască şi coana mireasă! Uraaa!

Duse paharul la gură. Asistenţa îl imită. Fiecare strigă o urare. Micu Braun privea, cu ochii umezi, spre Bursuc.

Se apropie de el. îl îmbrăţişă:

— Bursuc, puiule, eşti o bomboană! N-am să te uit!

Şi voi să-l sărute. Beţivanul îl îndepărtă uşor. Domnu’ Micu staruia:

— Bursuc, puiule, nici nu ştii cît te iubesc!

Celălalt îi şuieră la ureche, mereu zîmbind către oaspeţi :

— Peşte!

...Se luminase încăperea. Mustea sforăia învins de oboseală. A în- ceput altă zi, altă viaţă în oraş.