Capitolul II

„Era un moşneag lung la vorbă, care povestea istorii mâhnite despre morţi şi despre vii.”

Nimic. Un drum mocirlos, fără şanţuri şi fără pietriş, sfârşind, după câteva sute de metri, în şosea.

Iar în dreapta şi-n stânga, în sus şi-n jos, nici o urmă de locaş omenesc, nici o zare de sat cu turlă de biserică; o mută pustietate scufundată în ploaia vânătă de octombrie…

Departe, pe şosea, se mişca o căruţă. Întâi a fost nevoie s-o urmărească atent, pe distanţa dintre doi plopi, ca să-şi dea seama dacă venea sau se depărta.

Se apropia.

Dar se apropia cu o încetineală de gânganie. Nicolae Apostol grăbi paşii pe marginea drumeagului, să-i iasă în cale. Acolo avu de aşteptat.

Calul era bătrân şi înainta poticnindu-se. Căruţa, hodorogită. Căruţaşul, ascuns sub o glugă alcătuită dintr-un sac cu colţurile îndoite.

Când află despre ce e vorba, scoase mai întâi sacul, pe urmă pălăria de pâslă, rotundă ca un fund de ceaunaş, şi începu să se scarpirne îndelung şi metodic.

— Hm! Asta-i alta! făcu a mirare. Aşadară, vrei să mergi la Ponoare? Apoi ce să cauţi dumneata la Ponoare? Acuma-i vreme de umblat la Ponoare…?

Părea un moşneag tot aşa de încet la minte pe cât de înceată era gloaba la pas.

Înainta cu operaţia scărpinatului de la creştet spre ceafă, minunându-se cumplit de intenţiile lui Nicolae Apostol:

— Asta încă n-am mai văzut-o! Ţî-ţî-ţî! Stai în drum şi vrei s-ajungi la Ponoare! Mare drăcie…!

— Moşule, înţelege odată! rosti tânărul căutând să-şi stăpânească nerăbdarea. Am picat acum cu trenul. Ce caut la Ponoare e altă poveste. Este destulă vreme să afli. Deocamdată te întreb cât ceri să mă duci până în sat: pe mine şi nişte buclucuri. Am două. Două geamantane, uite-atâta! Nici cincizeci de kilograme… Spune ce preţ, şi ne-am înţeles. Cât e de aci până la Ponoare?

Moşneagul medită profund. Se scărpină după ureche, ca şi cum de acolo avea să ţâşnească rezultatul calcu-lului:

— De! rosti cu îndoială. Cât să fie? Asta numai pi-cherul de la şuşăle o ştie, că el măsură şi de aceea-i plătit. Pe el îl tot văd cu lanţuri şi ţăruşi. Eu ce să-ţi spun dumitale? Dacă ai cal bun, apoi într-o jumătate de ceas eşti la Ponoare. Dacă ai o gloabă păcătoasă ca a mea, faci ca la un ceas de vreme…

— Ei, cât ceri atuncea pentru un ceas de drum?

— Cât să cer! Parcă dacă eu am să cer, dumneata ai să-mi dai cât cer eu?

— Moşule, rosti tânărul aproape rugător, m-a pătruns apa până la os. Îmi strică lucrurile, afară, în ploaie. Spune cât vrei, atâta am să dau!… Şi întoarce calul, să luăm bagajele. Fii om al lui Dumnezeu… Haide! Poate vrei să-ţi plătesc înainte?

Moşul sfârşise de cugetat şi de scărpinat. Îşi puse pălăria pe cap, trase deasupra gluga din sac şi rosti cu simplitate:

— Am stat şi m-am socotit, domnule!… Adică de ce mă tot întrebi dumneata cât cer să te duc până la Ponoare? Apoi nu mă duc eu tot la Ponoare? Nu-s eu tot de la Ponoare?… Poate dumneata nu mă cunoşti…?

Atuncea am să-ţi spun şi ai să mă cunoşti. Eu îs Lecachi Colţun de la Ponoare. Dară lumea mi-o scornit în sat o poreclă. Îmi spune moş Zamă-Lungă, fiindcă aşa am ajuns eu de feleşagul meu, cam lung de vorbă şi cam târziu la faptă. Asta mi-o scos-o mie Culiţă, ficiorul lui Maftei. Avem noi în sat unu Culiţă al lui Maftei, un băitănaş care se ţine numai de scorneli şi porecle. Aşa mi-o spus el mie: moş Zamă-Lungă, şi aşa am rămas, că n-o nimerit rău, bată-l tămâia lui, că-mi vine şi mie să râd acum de câte-i mai dă prin cap hâtrului!

Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă, avea şi râsul cam târziu.

Întâi se mişcară numai câteva cute pe obrazul lui în-creţit ca un măr veşted. Pe urmă trecură de la una la alta, cum se încreţeşte faţa lacurilor zbârlită de-o suflare de vânt. Şi tocmai târziu izbucni râsul înveselit şi întreg, la amintirea împrejurărilor în care Culiţă al lui Maftei i-a scornit porecla schimbată în renume.

Când sfârşi de râs, îşi luă seama şi urmă:

— Aşadară, eu tot merg la Ponoare, că doar n-am să dorm pe drum, şi dumneata tot la Ponoare caţi a merge. De ce vrei dumneata atuncea să-ţi cer numaidecât plata ca să te duc la Ponoare? Parcă te duc eu în spate? Te cară haramu ista, cât o mai putea căra… Unde încape unu-n căruţă, merg ei şi doi… Vezi cum se-nţeleg oame-nii care-s de-nţeles? Nu-ţi cer nimica. Nu-mi dai nimica. Suie-te alături şi cu ajutorul lui Dumnezeu ajungem în ies' seară şi la Ponoare, că n-or hi la capătul pămân-tului!

Nicolae Apostol răsuflă uşurat, parcă ar fi biruit într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

— Păi de ce nu spuseşi aşa de la început, moşule?

— Tinereţii uşor îi este a vorbi! declară Lecachi Col-ţun, zis în satul său moş Zamă-Lungă. Întâi se pripeşte şi pe urmă se căieşte… M-ai întrebat. Am stat atât şi m-am socotit. Pe urmă am răspuns cum mi-a ajutat priceperea mea. Că nu dădeau turcii, să strig:Zvârle-te repede, colea, că ne-ajung păgânii din urmă!” Cu îndu-rarea lui Dumnezeu, a trecut vremea păgânilor!… Numai bine, cât am stat noi şi ne-am chibzuit, s-a hodinit şi Bălan, ca să prindă putere ca pentru doi… Urcatu-te-ai?

Tânărul se urcă în paie, alături de moş Lecachi Colţun.

Moşneagul dădu bici şi întoarse la gara din câmp, să ia şi geamantanele din ploaie.

Un timp au mers în tăcere. Pătruns de apă, în pardesiul pirpiriu, Nicolae Apostol îşi stăpânea clănţănitul dinţilor, cu fălcile încleştate. Se gândi că nu-l aşteaptă un pahar de băutură fierbinte, o încăpere caldă, ci numai necunoscutul, feţe străine, locuri străine. Iar întinderile scufundate în ploaie şi neguri îi păreau încă mai posomorite şi fără nădejde.

— Cam tremuri! luă aminte moş Lecachi Colţun. Se cunoaşte că eşti târgovăţ de-ai pornit îmbrăcat în straie de Paşti.

— Nu sunt fârţângău de Uliţa Mare în straie de Paşti!… se apără tânărul. De felul meu sunt copil de la ţară, fecior de clăcaşi. Dar am fost crescut la târg, unde am căpătat învăţături de care n-aş fi avut parte în sat…

Vru să adauge: „Şi acuma mă întorc la matcă, să le împărtăşesc şi altora”. Dar găsi cuvântul cam emfatic, ca într-o disertaţie de şcoală. Şi lăsă vorba fără sfârşit.

Concluzia o rosti moşneagul:

— Atuncea eşti… Cum să spun? Un fel de ţăran de-ai noştri, stricat. Nici pe jos, nici în căruţă; nici în car, nici în teleguţă. De când a început să se amestece lumea, văd prin alte sate mulţi ca dumneata. Pe noi, la Ponoare, ne-a cam ferit Dumnezeu până acuma de asemenea corciuri, în afară doar de alde notarele…

Nicolae Apostol socoti de prisos să combată părerile lui Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă, fiindcă e lung la vorbă, târziu la faptă şi, după cum se arăta, mai târziu încă la minte.

Se gândi însă în clipa aceea că într-adevăr poate în-semna tot un ţărari „stricat”, un „corciu” şi pentru alţii.

Îşi făcuse viaţa într-o margine de oraş. Orfan înainte de vârsta şcolii, fusese ridicat de la ţară şi crescut de niş-te rubedenii nevoiaşe şi cu bunătate de inimă, ca toţi săracii, care la opt guri flămânde mai adăugaseră una. Bursier normalist mai apoi, îşi petrecea tot anul la şcoală – iar vacanţele, în mahalaua aceea de salahori şi fanaragii, de mărunţi slujbaşi pe la primărie şi prefectură, percepţii şi tribunal.

Astfel, nu cunoscuse deplin nici viaţa cea adevărată a oraşului, se înstrăinase şi de aceea a satului. Nici în car, nici în teleguţă.

Dar din aceşti dintâi ani ai copilăriei îi rămăsese în amintire, dincolo de toate asprimile şi de toată sărăcia, un fel de lumină şi de curăţenie, o iubire de câmp şi de oamenii câmpurilor, care îl urmărise în viaţa de mai târziu. Tot timpul şcolii l-a întărit dorinţa îndărătnică să se întoarcă îndărăt, să fie de-un folos celor rămaşi la obârşie. Camarazii îi luau îndârjirea lui focoasă în glumă. Şi cum se numea Apostol, îi spuneau Apostolul. Cuvânt aruncat cu uşurătatea tinereţii, de prieteni fără răutate, care îl iubeau şi simţeau în el o putere de altă calitate omenească, dar nu puteau înţelege fanatica lui însetare de a se da, de a se uita pre sine, de a se cheltui pentru idei vagi şi generale. Apostol – îi rămăsese numele după cea dintâi cuvântare de şcolar, în care făcuse apologia dascălului de ţară cu menirile lui apostolice. Iar Nicolae Apostol îşi însuşise de atunci celălalt înţeles al numelui din certificatul de stare civilă, ca un fel de predestinare de la care nu putea dezerta.,Ia spune tu, Apostole!” apăsau pe numele lui, cu o anumită intenţie, profesorii cu surâs blajin.

Nicolae Apostol avea răspuns la toate, trecea peste măsura colegilor de rând, se ştia iubit, preţuit şi respectat: fusese o mândrie a şcolii, era o speranţă a unei generaţii de elevi. Şi acum, deodată, în câmpul suflat de vânturi şi de bura măruntă, zgribulit în pardesiul pirpiriu, ud până la os, mergând spre o ţintă, necunoscută şi ostilă, se simţi fără pricină un „ţăran stricat”.

Cum spusese moşneagul de alături: un om dezvăţat să înfrunte duşmăniile elementelor şi duşmănia seme-nilor, cu acea răbdurie înţelepciune sub care se ascunde îndârjeala ţăranului întreg, cu puterile lui adânc înrădăcinate în sucul pământului.

„Are să treacă şi aceasta! se îmbărbătă singur. Ceasul dintâi e totdeauna mai greu.”

Moşneagul se răsuci şi îl privi bănuitor. I se năzărise o părere:

— Nu-ţi fi fiind cumva vreun inspect, ceva? Taman aşa a mai venit anu trecut, din senin, un boier de la Bucureşti. Intră el la han, se opreşte la postu de jan-darmi, merge la primărie. Nu spune cine-i şi de unde-i şi ce vrea. Iară pe urmă, după ce iscodeşte şi află el ce avea de aflat, numai ce începe a răcni şi a se mânia şi a-i trânti şi a-i face pe toţi cu ou şi cu oţet, mamă-mamă! de nu ştia care unde să intre mai degrabă-n pământ! Acuma mă tot cugetam eu, ce-i fi căutând adică dumneata la Ponoare? Nu ţi-am mai văzut ochii şi nici dumneata nu ştiai încotro-s Ponoarele noastre. Şi după ce m-am socotit eu bine, îmi pare mie că i-am dat o chicuşoară de rost… Mă tem că-i fi tot un inspect ca turbatul de mai an şi să vii să le mai faci o dată pocinogul prema-rului şi notarului şi jăndarului şi lui jupân Aizic, cu hanul lui… Ghicit-am?

Nicolae Apostol se grăbi, râzând, să înlăture acest prepus al moşneagului:

— Fii fără teamă, moş Lecachi Colţun! Nu-s nici un fel de inspector ca să cad din senin, ceea ce ar fi greu pe asemenea vreme cu ploaie şi nori. Nu-s nici turbat, nici n-am nărav să răcnesc şi să mă mânii, nici n-am venit să fac nimănui nici un pocinog. Sunt numai învăţătorul cel nou. Trimis de stăpânire să-ţi învăţ nepoţii, dacă ai cumva nepoţi…

— Am. Nepoţi am destui! De-aş avea atâţia viţei câţi nepoţi şi de-aş ieşi cu dânşii la iarmaroc, m-aş întoarce cu droşca acasă, nu cu haramu ista de cal. Şi te-aş pofti şi pe dumneata să stai alături şi să te-nvăleşti în blănuri, ca să nu mai tremuri ca un pui de bogdaproste, de-mi zgâlţui căruţa…

În vreme ce spunea acestea, în mintea lui Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă, se petrecea desigur un proces mult mai încet şi mai laborios, căci numai după aceea părea că s-a lămurit asupra lui Nicolae Apostol şi rostului său la Ponoare.

— Aşadară, dumneata eşti învăţătorul nostru cel nou?… Iaca-i bun!

Aprobarea lui moş Zamă-Lungă nu prea avea de ce să ţină de cald lui Nicolae Apostol, îngheţat până în mă-duva oaselor. Dar tot îl bucură, fiindcă era cea dintâi vorbă omenoasă de când pornise pe drumuri străine şi duşmane. Nu ţinu mult însă nici această iluzie. Căci moşneagul se grăbi să rectifice aprobarea totală şi necondiţionată de la început, adăugând oarecare rezerve:

— Bun? Adică vorba vine. Să vedem dacă are să zică tot aşa, că-i bun, notarul, şi părintele, şi domnu Atila de la gară…!

— Domnul Atila de la gară mi-a şi dat să înţeleg cu prisosinţă că nu-i bun ploconul care i-a căzut! se simţi dator să-l pună în curent Nicolae Apostol. Pe dânsul l-am priceput. Aştepta altceva şi i-a căzut plocon altcineva. Dar ceilalţi? De ce crezi dumneata că şi ceilalţi, notarul şi părintele, au să găsească şi dânşii că nu-i bun şi că n-au de ce se bucura?

— De!… rosti deodată prudent moş Zamă-Lungă. Spun şi eu o vorbă, ca omu… Pe urmă patima vorbei îl trase de limbă şi, lăsând la o parte prudenţa, adăugă: Poate are şi domnu notar un cumnat ori un frate care ardea numaidecât de nerăbdare să-mi înveţe nepoţii carte. Poate are şi părintele un cumătru, ori un ginere, ori un nepot, ori o nepoată… Lumea-i făcută din neamuri.

Nicolae Apostol simţi frigul pătrunzând mai adânc. Se cutremură cu un fior la gândul duşmăniilor care poate încă îl mai aşteptau.

Dar moşneagul uitase de notar şi de părinte. Vorbi, îmboldind gloaba cu codiriştea biciului:

— O ţâră de necaz ai să ai, nu zic! Necazurile trec însă cu ajutorul Domnului, şi oamenii se liniştesc. Vorba e să te ţii tare şi să nu calci şi dumneata pe urmele răposatului domnu Andrieş, Dumnezeu să-l ierte. Ca să nu păţi ca el! Mai întâi au vrut să-l mănânce alţii fript. Pe urmă s-a mâncat el singur fript…

Nicolae Apostol se răsuci, cu atenţia ascuţită.

Nu era întâia oară când auzea pomenindu-se numele predecesorului său, Andrei Colibăşeanu, ca un nume, o faimă, un exemplu de care trebuie neapărat să se pă-zească. Ieri şi astăzi dimineaţă, la revizorat, un funcţionar mai mărunt întâi, mai apoi revizorul îl avertizară enigmatic: „Ai să ai de lucru acolo! După ceea ce a lăsat în urmă nenorocitul de Colibăşeanu, nu e uşoară situaţia unui învăţător nou şi străin.”

Funcţionarul mărunt spusese: „Bietul Colibăşeanu”. Revizorul: „Nenorocitul de Colibăşeanu”.

Două nuanţe pentru aceeaşi compătimire, în care ghi-cise şi un adaos de dezaprobare, de dispreţ, de condamnare.

— Ce-a fost, mă rog, cu bietul acela de Andrieş Colibăşeanu? întrebă Nicolae Apostol, însuşindu-şi şi el cu-vântul de milă al celorlalţi.

— Ce să fie? N-a fost nimica. A venit şi el, ca dumneata, acum douăzeci şi cinci de ani, din toată lumea, învăţător aicea în sat, la Ponoare. A fost învăţător două-zeci şi cinci de ani. Pe urmă, astă-primăvară, a pus mâi-nile pe piept şi a închis ochii. O pierit ca un pui de găină. Asta a fost…!

Nicolae Apostol, cu tot frigul şi umezeala care-i în-crâncenaseră carnea, mai găsi putere să glumească, fă-când din glumă oarecare diplomaţie, ca să afle ceea ce neapărat voia să ştie:

— Moş Lecachi Colţun, pot să-ţi spun că flăcăiandrul care ţi-a pus dumitale porecla de moş Zamă-Lungă n-a cam nimerit-o! Ce fel de vorbă lungă zici singur că eşti dacă strângi baierile gurii cum strânge un zgârcit baierile pungii, tocmai când vorba lungă ar face să ni se pară drumul mai scurt?

Moşneagul râse sub glugă şi încuviinţă:

— Drept este că-mi strâng baierile gurii. Dară o fac pe sfânta învăţătură creştină… De ce să mai judecăm morţii? Omul păcătuieşte în viaţă, cade la patimi urâte, unul la băutură, altul la altele – pe urmă închide ochii şi toate i se iartă… Rămâne să-l judece numai Cel-de-sus, fiindcă numai el are cumpăna cea dreaptă în mână. Pe sărmanul domn Andrieş l-au judecat toţi în viaţă, che-maţi şi nechemaţi. Acuma îl mai judecă şi nu-l iartă nici după moarte. Eu, cu mintea mea de moşneag, pot spune, să nu-mi fie păcat, că acuma, dacă Cel-de-sus l-a judecat cumva, nu i-a dat mare osândă. Mai degrabă socot că l-o iertat, cum n-are să ierte pe mulţi din cei care-l judecă şi l-au judecat pe răposatul domnu Andrieş, fie-i ţărâna uşoară! Dumneata eşti tânăr. Tinereţea-i grăbită şi necruţătoare. Repede vede, repede ju-decă, repede osândeşte! Eu pot să-ţi spun că n-a făcut nimănui nici un rău… De aceea las să-ţi spună alţii, ca să-l osândeşti după spusele, şi judecata altora… Îţi istoriseam dumitale că a venit aci, la noi în Ponoare, acum douăzeci şi cinci de ani. Şi să vezi potriveala de-a mi-nune! Tot eu l-am adus de la gară. În altă căruţă, cu altă gloabă… Eram şi eu mai în putere. Căruţa de-atunci – mai bună; calul – oleacă mai de soi; fiindcă mai tânăr şi mai în putere fiind, uşor îmi era să muncesc din greu şi să câştig, în loc să mă lungesc la vorbă de clacă, de-am ajuns un moş Zamă-Lungă! Eu l-am adus aşadară de la gară… Era o primăvară şi sufla o boare caldă, şi era o mândreaţă pe câmpuri de-ţi mergeau toate la inimă. Pe aici pe unde trecem acum, de-s cireşii aiştia urâţi şi negri, numai floarea albă se scutura… Stătea ală-turi de mine pe scaunul căruţei şi nu-şi mai găsea astâm-păr. Se răsucea încolo şi încoace, să se uite la câmp, şi la florile de cireş, şi la florile de pe marginea drumului, şi la cer, şi la păsările cerului, care taman atuncea ve-neau noaptea, de ne trezeam dimineaţa sub streaşină cu rândunelele de anul trecut. Şi se bucura sărmanu domnu Andrieş, parcă atuncea deschidea ochii la minu-nile lumii! Pe urmă… Pe urmă a fost învăţător la noi douăzeci şi cinci-de ani şi s-a stins astă-primăvară. Era tot aşa o vreme frumoasă şi un soare şi o mândreţe ca atunci. Dară el nu mai avea ochi să le vadă toate! A pus mâinile pe piept şi i-a închis pe vecie. Iară lumea a rămas să-l judece şi să nu-l ierte nici după ce-a intrat în pământ… Asta o ştiu şi asta poate să ţi-o spună un moş Zamă-Lungă despre sărmanu domnu Andrieş, fie-i ţărâna uşoară…!

Moşneagul tăcu, privind în noroiul şoselei, unde lăsa să se târâie cureaua biciuştii, cum se joacă copiii să li se pară drumul mai scurt.

Nicolae Apostol se uita la el cu alţi ochi. Nu-i mai părea atât de lung la vorbă şi târziu la minte cum îl judecase adineauri. Sau poate ceva de altădată, o tresărire de omenie deşteptase în moşneagul osificat şi cu mintea sleită o isteţime de ochi şi de înţelegere, care-a murit de mult în torpoarea dintotdeauna. Nu-i mai păru rău că omul cel dintâi din Ponoare, întâlnit în drum, a fost acest moş Zamă-Lungă. Dar ce, ce-a putut săvârşi înaintaşul lui, acel biet, acel nenorocit Andrei Colibăşeanu, de-l judecă toţi şi-l osândesc toţi, şi nu-l mai iartă decât un moşneag cu poreclă scornită de râsul şi ocara satului?!

Nu-şi isprăvi însă întrebările, care se mai adunau încă.

Moşneagul ridică biciuşca şi arătă spre dealurile sur-pate din stânga:

— Iacă şi Ponoarele noastre!

Satul era negru şi trist în bura mucedă a toamnei.