Capitolul III

„În ochii oamenilor întâlni aceeaşi împâclire ca în ochii vitelor răpuse de jug. Iar şcoala îi răsări înainte sub chip de aşezare pustie, cu proptele-n pereţi, să nu fugă la vale…”

Satul era negru şi trist în bura mucedă a toamnei. Case fără împrejmuiri, risipite pe surpături mâncate de ploi.

Mai degrabă bordeie decât statornice aşezări omeneşti.

Nu se vedeau pomi de livadă, nici semne de gospodărie întemeiată, acele pătule, şuri, grajduri, hambare, stoguri de fân şi ocoale care dau înfăţişare de muncă şi de agoniseală satelor harnice în ţinuturi ceva mai scoase din sălbăticie după îndelungată luptă din tată în fiu.

O adunare de suflete şi de sălaşuri primitive, părăsite de Dumnezeu şi uitate de stăpânire.

Şoseaua trecea înainte, lăsând cu un fel de scârbă, la stânga, un asemenea sat însemnat pe harta ţării cu un punct mărunt ca o murdărie de muscă.

Într-acolo cotea un drum povârnit, desfundat de şuvoaie, oblu şi lăţindu-se în şleauri glodoase.

— Aieste-s Ponoarele! rosti moşneagul, arătându-le cu vârful biciuştii. Cine le-a botezat aşa, buni ochi şi sfântă gură a mai avut! Nici că se putea să-i găsească un nume mai pe măsură.

„Aici este de lucru”, se încordă Nicolae Apostol, su-meţindu-şi pieptul în pardesiul leoarcă de apă.

Iar tristeţea şi sărăcia aşezărilor, în loc să-l înspăi-mânte, i-au îndârjit deodată hotărârea cu care venise, ca o strună întinsă de arc.

Căci el voise satul acela, sau, în orice caz, un sat ca acela.

Într-adevăr, la minister, când a fost vorba să-i caute numele într-o listă cu ordinea de clasificaţii şi l-a găsit fruntaş printre fruntaşi, un personaj umflat de grăsime şi de solemnitate l-a privit din dosul biroului pe sub ochelari, cu oarecare uimire.

„Bravo, tinere! grăise, bătând cu latul palmei lista de clasificaţii şi certificatele care însoţeau petiţia. După cele ce citesc aci, eşti un adevărat fenomen! Iar după cuvântul directorului dumitale, înţeleg că ai drept la un loc, cum să-ţi spun? într-ales! Să-ţi alegem unul unde să-ţi cruţăm puterile, ca să ne dai altceva. Mai o carte, mai un studiu, mai nişte conferinţe – să te pregătim pentru o carieră de elită, cu înaintări la excepţional. În-ţelegi dumneata ce vreau să-ţi spun? Cu oarecare po-litică şi diplomaţie, poţi ajunge departe! Eu am nevoie de oameni de credinţă. Şi dacă-mi rămân de credinţă, pot să-i împing departe. Ce zici…?”

El a înlăturat băţos ispita şi a cerut înadins un post depărtat şi modest; o şcoală ruinată, un sat de oameni sărmani.

Împrejurări cât mai aspre, ca biruinţa să-i fie cât mai întreagă.

„Mi-ai trimis un încăpăţânat! telefonase, mai târziu personajul directorului bătrân şi blajin de şcoală nor-mală. Mă aşteptam la altceva. Şi văd că e un element care n-are să fie de fel maleabil. O pramatie din soiul ălor colţoşi, care au început a se ivi acuma… Păcat.

Aşa îl categorisise înaltul personaj din minister, vânător de protejaţi credincioşi, pe care să-i sprijine şi care mai târziu, la rândul lor, să-l sprijine, ca să alcătuiască o cimentată fortificaţie pentru procopsiri personale. Iar fiindcă nu era ceea ce căutase, personajul a strâns din umeri, lăsându-l în plata Domnului să se descurce singur, ba încă mai trăgându-i pe lista numirilor o cruciuliţă cu cerneală roşie, să-l aibă sub observaţie pe viitor.

Directorul bătrân şi blajin aşezase receptorul pe suport fără să mai răspundă. Ce-ar fi răspuns? Cui ar fi răspuns? Cine l-ar fi înţeles? El numai îşi cunoştea şi îşi preţuia flăcăii lui, „pramatiile colţoase” pornite de bunăvoie la posturile de rezistenţă cele mai grele, cum în război se oferă voluntarii cei mai curajoşi pentru misiuni de sacrificiu, de unde adesea nu se mai întorc.

Aşa încât nu întâmplarea, ci Nicolae Apostol voise sa-tul acela, sau un sat ca acela.

— Aici este de lucru! rosti pentru el singur, îndreptându-se pe scaunul căruţei fără spătar, ca să cuprindă mai bine cu ochii mâhnitele aşezări omeneşti. Şi îndată întrebă cu nerăbdare: Iară şcoala? Unde e şcoala, mo-şule?

Moş Lecachi Colţun arătă spre case cu o mişcare rotundă de biciuşcă:

— Lasă, că tot ai s-o vezi dumneata, până ce ţi s-o înăcri sufletul de dânsa! De-aici nu-i chip s-o cunoşti chiar dacă m-aş canoni eu să te lămuresc cumu-i şi unde-i. Că nu-i fi crezând că te aşteaptă o şcoală cum au cei de la Trifeşti şi de la Vlădoaia şi de la PisculVoievodesei? La aşa sat, aşa şcoală! Cum spune vorba românului: La aşa cap, aşa căciulă! Pe aiurea oamenii s-au mai zbătut, s-au mai luminat un pic la minte, s-au mai învrednicit a face ceva. La noi?… Dacă te-ai aşteptat cumva la cine ştie ce mândreaţă, apoi putem întoarce Bălanul înapoi, să te duc la gară, de unde te-am luat… Un bordei păcătos ca toate celelalte; asta-i şcoala! O casă de babă vădană şi beteagă, care s-a tras la altă colibă, să-şi ţină zilele ca vai de dânsa, cu o sută cinci lei, cât capătă pe an orândă… Iaca, acuma, că începem să ne-apropiem, începe şi şcoala dumitale a se arăta câtu-i de mândră! Vezi din vârful biciuştii hardughia ceia mare şi galbenă, cu tabla roşă? Acolo-i hanul şi crâşma lui jupân Aizic… Apoi de-acolo mergi dumneata cu ochii în sus după biciuşca mea şi opreşte-te la a şaptea casă. Aceea-i şcoala! Taman cum o vezi, fără poartă şi fără ferestre, de parcă-i casă pustie, cum şi este.

Nicolae Apostol îşi încorda privirea ca să desluşească printre celelalte lăcaşuri cu înfăţişare pustie şi părăginită pe cea mai pustie şi căzută-n paragină.

— Aşadar, aceea e şcoala! exclamă cu o strângere de inimă.

— Aceea-i şcoala! întări moş Lecachi Colţun. Ai s-o vezi şi mai de aproape, că pe lângă dânsa trecem.

Pe urmă, căruţa a cotit pe drumuri strâmbe şi priporâte, prin noroiul hlisos, peste o gârlă tulbure şi fără podeţ, în satul care nu se va fi deosebit prea mult de aşezările getice de acum două mii cinci sute de ani.

În ploaie, vite nemişcate, cu botul în pământ, cu copitele înfipte în băltoace presărate cu scuturătură de paie, îşi arătau sub pielea udă coastele fantomatice, ca vacile cele şapte din visul de foamete al faraonului egiptean. Una mugi plângător, chemând la o uşă închisă.

O nevastă cu doniţa deşartă îi privi trecând, cu ochii tot atât de somnoroşi şi indiferenţi ca ai vitelor.

De aproape, casele, lipite cu lut, altele cu varul străvechi, coşcovit şi mânjit cu noroi, cu acoperişul de paie putrede şi cu ochiul ferestrelor tulbure şi posomorât, păreau bordeiele unui trib african decimat de ciumă.

— Iaca şi şcoala dumitale! vesti moş Lecachi Colţun. Văd că i-au pus nişte proptele-n perete s-o ţină de subsuori. Asta-i treabă nouă. Până acuma stătea în picioare şi fără cârji. Se vede c-au proptit-o să nu fugă la vale, la hanul lui jupân Aizic!

Nicolae Apostol îşi privi şcoala cu ochi dureroşi.

Şcoala îl privi şi ea, cu ferestrele ei sparte şi negre, ca două orbite dintr-o tidvă de mort.