Capitolul IV

„Poate nimeni nu este de osândit, fiindcă nimeni nu poale deosebi vinovaţii de victime?”

— Nu-mi tot scoate dumneata mie ochii cu legea, domnule învăţător! Legea spune, legea drege, legea face! Cunoaştem noi câtă putere are legea, că nu suntem întâia oară primarele comunei. Este, domnule notar…?

Notarul Ilie Bosânceanu nu spuse nici că este, nici că nu este. Îşi căută de lucru în sertar, tot răsucind nişte sigilii pe care parcă atunci le vedea întâia oară.

Domnul primar interpretă în felul său această abţinere.

Se întoarse, făcând cu ochiul întâi spre părintele Ştefan şi şeful de post; pe urmă spre Nicolae Apostol:

— Nu spune nici că da, nici că ba, fiindcă asta-i aduce aminte de-un rămăşag pe care l-a pierdut anţărţ la jupân Aizic! Atuncea i-am numărat noi tuleiele sale de spân şi-am pus rămăşag că mai degrabă ajung eu a şăsa oară primar decât să-i crească lui al şaselea fir de păr în barbă. Ceea ce s-a fost văzut înainte de vremea secerii, când iar au venit conu Lascarachi şi ai noştri la putere, şi iar s-a trezit cu mine pe cap primar. Dară fir nou de păr în barbă nu s-a aflat să-i mai fi crescut. Fiindcă trebuie să ştii, domnule învăţător, că asta-i regulă!… Conu Lascarachi n-are nădejde în altcineva decât în mine când vin ai noştri la putere. Şi după cum ai băgat poate de seamă, vin cam des. Iară când vin, stau cam mult. Este, domnule notar?

— Asta-i drept! aprobă notarul trântind un sigiliu cu tuş pe o foaie de hârtie – poate o adeverinţă autentificată, garantând că partidul lui conu Lascarachi şi al domnului primar vine cam des la putere, şi când vine, stă cam mult.

— Nu înţeleg ce are de-a face partidul şi puterea lui conu Lascarachi al dumneavoastră cu cele ce spuneam eu?! se mişcă Nicolae Apostol de pe scaun, ridicându-se cu un început de nerăbdare.

— Are de-a face, şi ai să vezi că are dacă ai şi dumneata puţintică răbdare! îl asigură domnul primar Ioniţă Ţăpu. Te rog aşază-te pe scaun şi ascultă-ne şi dumneata. Ne-ai chemat, ne-am lăsat alte treburi, am venit şi te-am ascultat. E rândul dumitale acuma. De trei zile de când ai picat aicea, am stat şi te-am lăsat să vorbeşti şi să te frămânţi, ca să mă lămuresc. Eu, domnule învăţător, pot spune că sunt straşnic cunoscător la oameni. Acum te cunosc, cum l-aş cunoaşte pe frate-meu, dac-aş avea frate. Şi am să-ţi spun verde în faţă ce-am văzut şi ce-am cunoscut… Cred că nu te supără?

— Dimpotrivă…!

— Mai întâi, iată ce-am înţeles eu la dumneata: eşti tânăr. Tânăr grozav…

— Pentru ca să se vadă cât sunt de tânăr, nu era nevoie de trei zile, domnule primar. Mă arăta chipul şi puteam să arăt la nevoie şi certificatul de naştere. Nu pricep, însă, de când tinereţea e un păcat…?

— Nu zic că e păcat. Dar tinereţea are păcatele ei, şi dumneata ai păcatele tinereţii. Tinereţea vrea să schimbe lumea! Şi lumea nu vrea să se schimbe cu una, cu două. O fi scriind el frumos la cărţile dumitale, că bine-ar fi să se prefacă lumea aşa şi pe dincolo. Aşa scrie şi în evangheliile părintelui. Numai că ceea ce scrie frumos la carte rămâne în carte, iar lumea merge înainte după tocmelile ei. Răposatu Andrieş Colibăşeanu tot aşa venise, valvârtej, vestind că face şi drege, că schimbă şi primeneşte. Pe urmă ce-a făcut şi ce-a dres el nu-ţi doresc să faci şi să dregi dumneata! Este, domnule notar?

— Ba încă ce fel de este! fu de acord notarul, înălţând de pe condici ochii spălăciţi şi faţa lui roşcată de spân.

Domnul primar Ioniţă Ţăpu păru deplin încântat de aceste aprobări, care dovedeau deplina armonie între cele două organe administrative.

Urmă:

— Asta e una! Al doilea, domnule învăţător, este că dumneata, fiind străin de locurile şi de oamenii de aici, prea te pripeşti să te amesteci în treburile lor şi ale noastre. Las la o parte că n-ai căderea. Dar o spun pentru binele dumitale. De asta am ţinut să ştii că mă aflu a şăsa oară primarul Ponoarelor. De treizeci de ani îi cunosc pe toţi, ştiu cum merg lucrurile şi cât poate pielea fiecăruia. Încât, dă-mi voie să mă mir că te-ai găsit dumneata, venit din toată lumea, să ne înveţi cum şi ce trebuie să facem. Mă rog, cine te sileşte pe dumneata să dai sfoară în sat, să chemi şi să aduni oamenii? Dumneata ai şcoala dumitale. Te duci la datoria dumi-tale şi aştepţi. Vin diavolii la şcoală? Bine! Liber eşti să-i muştruluieşti până ce scoţi duhul dintr-înşii, să-i faci dobă de carte, dacă statul te-a trimis pentru asta. Acolo eşti dumneata stăpân. Nu vin? Se schimbă socoteala. Lasă-mă pe mine să văd de ce nu vin şi să iau eu urmările mele… Este, părinte?

Părintele Ştefan privea pe fereastră, cu mâinile în poalele anteriului, ca şi cum n-ar fi auzit.

— Este, domnule şef de post? se adresă atunci dom-nul primar către altă persoană din auditoriu: şeful de post, strâns în tunica albastră, încătărămat în curele şi cu cizmele gemând o gamă întreagă de scârţâituri la cea mai mică mişcare.

— Este, domnule primar! Dumneata, care va să zică, ne ceri concursul nostru, şi noi, ca organe de execuţie, care va să zică, executăm. Dacă e cazul. Spun dinainte: care va să zică, dacă e cazul!

— Vezi? triumfă domnul primar Ioniţă Ţăpu. Dar să ne întoarcem la ale noastre. Să zicem că n-am nimic împotrivă. Dumneata eşti tânăr, vii cu orânduieli noi, aşa cum te-au învăţat profesorii de la Bucureşti. Aduni gos-podarii, le spui câte-n lună şi-n soare despre foloasele cărţii, îi sfătuieşti să-şi trimeată plodurile la şcoală, îi ameninţi cu amenda. Ce-ai făcut dumneata cu asta? Te înşeli amar dacă-ţi închipui că de trimis plodurile la şcoală le arde lor acuma. De două săptămâni de când tot curge de sus, de-au putrezit şi pietrele, abia ieri s-a îndurat Domnul şi s-a răzbunat vremea de bine, de rău. Toţi aşteaptă să se zvânteze oleacă pământul, şi n-au să mai ajungă cum să se împartă la câmp, până ce nu dă îngheţul. Pentru dânşii şi pentru boieresc. Ţi-ai făcut dumneata întrebarea cum rămân cu datoriile la boieresc? Unii au contract făcut colea la primărie, cu bani luaţi înainte de la conu Lascarache, alţii de la coana Catinca Ştirbuleasca, alţii de la domnul Solomonică Fişer. Au luat astă-iarnă şi nu s-au plătit, iar la iarnă din nou au să mai ceară şi din nou au să mai capete. Că nu-i fi crezând dumneata că la iarnă au să pună cartea dumitale în ceaun s-o fiarbă, fiindcă încă n-am auzit pe ni-meni că s-a săturat mâncând hârtie. Este, domnule notar?

Notarul înlocui răspunsul cu o strâmbătură chicotită de râs, destinată să arate lui Nicolae Apostol cât de absurdă şi comică îi este pretenţia să convingă autorităţile comunei Ponoare despre utilitatea născocirii lui Gutenberg.

Părintele Ştefan privea absent şi trist pe fereastra tulbure, afară, cu palmele sprijinite pe genunchi. Şeful de post surise pe sub mustaţa răsucită în sfârcuri, scârţâindu-şi uşor cizmele într-o destindere de om care vrea să arate că e grăbit şi că mai are, „care va să zică”, şi alte treburi decât să asculte atâta vorbă de clacă.

Mulţumit de această aprobare generală şi de acest modest succes oratoric, domnul primar Ioniţă Ţăpu se întoarse din nou către învăţătorul cu idei năzdrăvane:

— Poftim! Merg mai departe. Ca să vezi de ce vreau eu să te apăr spre binele dumitale. Să zicem că i-ai adunat. Binee! Le vorbeşti despre foloasele cărţii şi ale învăţăturii. Că numai cine are carte are parte. Că numai învăţătura, deşteaptă pe om. Mă rog, tot ce-am mai auzit! şi când le vorbeşti dumneata mai frumos, are să se ridice unul şi are să te întrebe pe dumneata la ce i-a folosit oare cartea răposatului Andrieş Colibăşeanu? Atuncea toţi au să-şi dea ghionţi, şi tare aş vrea să ştiu cum ai să le poţi răspunde…?

— Nu purta dumneata grijă de asta, domnule primar. Am să mă descurc eu.

— Poate…

— Nu poate. Sigur.

— Ehei! Tinereţe-tinereţe! Tot aşa l-am auzit acum vreo douăzeci şi cinci de ani şi pe răposatul Andrieş. Nu se îndoia de nimica. Şi mai ales, săracul, nu se îndoia de dânsul. Că nimeni şi nimica nu-i poate sta în cale. „Sigur!” Asta era vorba lui pe atunci. Că el are să ne facă local de şcoală în cinci ani. Sigur! Că el are să ridice satul, să ne facă locaş de citire, să ne înveţe gospodărie şi plugărie, pe noi, care o cunoaştem din neam de nea-mul nostru, fără cărţi şi alte drăcovenii. Să nu fie casă fără livadă, gospodar fără perechea lui de boi, copil fără certificat de patru clase. Câte şi mai câte. Sigur! Când te-am auzit pe dumneata spunând, părea i-am auzit glasul lui…

— Eu nu ştiu de ce-mi tot pomeneşti numele şi faptele unui om pentru care n-am nici un fel de răspundere? îşi pierdu răbdarea Nicolae Apostol. De trei zile, unde mă întorc, mă lovesc numai de numele acesta. Am înţeles, din cele ce mi s-au spus, că n-a făcut cinste breslei noastre. Orice pădure are uscăturile ei. N-am drept să-l judec, nici să-l osândesc. Dar nici nu-l apăr. Pentru ce-a făcut şi pentru ce n-a făcut mai ales, Dumnezeu să-l ierte şi să-l iertăm şi noi, oamenii! Eu sunt venit aici tocmai ca să fac ce n-a făcut el şi să îndrept ce-a stricat el…

— Sigur? Întrebă notarul Ilie Bosânceanu, cu o in-tenţie de batjocură, pe care Nicolae Apostol n-o bănuise la o făptură atât de jigărită şi de becisnică.

— Precum vezi şi dumneata! Sigur! rosti cu aceeaşi pornire de harţag tânărul învăţător.

Şi în aceeaşi clipă regretă că a pierdut stăpânirea de sine.

Roti privirea la oamenii aceştia poftiţi de el în sala scundă şi întunecoasă a primăriei, ca să le arate hotărârea şi planul lui de muncă, să le ceară sfat, ajutor, să-i zguduie din nepăsarea lor adormită. Şi îşi recunoscu îndată greşeala. Văzu zădărnicia acestei amăgiri.

Erau oameni morţi.

Nu-i mai putea scoate nimic din scufundarea unde se simţeau bine şi împăcaţi, rozând fiecare din ciolănaşul procopselii sale. În trei zile avusese putinţa să prindă şi pricinile ascunse ale neîncrederii sau duşmăniei care-l întâmpinau la fiecare pas.

Notarul Ilie Bosânceanu vânase locul pentru un frate cu două clase de şcoală de meserii, eliberat de doi ani din armată şi încă necăpătuit. Şeful de post, dom' Stănică, zis Care-va-să-zică, după urgiile de anul trecut, din 1907, când pretutindeni prin vecini s-au răsculat satele şi-au dat foc acaretelor boiereşti, nu putea să vadă cu ochi buni un dascăl venit să scormonească oamenii şi să le bage gânduri năstruşnice în cap. Pregătea chiar un raport confidenţial în acest sens. Primarul, cunoscut mai mult sub numirea de Ioniţă-Vulpoiul decât pe nu-mele cel adevărat, de Ioniţă Ţăpu, era într-adevăr un vulpoi bătrân, isteţ la minte şi viclenit după o îndelungă experienţă de viaţă, care-l ţinuse mereu între ciocnirile celor mari şi celor mici, între ciocan şi nicovală. Fost logofăt boieresc şi de treizeci de ani om de încre-dere al lui conu Lascăr Sofian, deputat al guvernului şi vicepreşedinte al Camerei, dorea în aceeaşi măsură, pentru pacea comunei şi respectul contractelor de munci agricole, un dascăl care să se dea uşor la brazdă şi să nu zădărască răbdarea gospodarilor, îmbuibându-le capul cu năzdrăvănii din cărţi. Iar părintele Ştefan, unchiaş bolnav şi fără vlagă, părea absent de la toate acestea şi asculta fără să audă, privea fără să vadă.

Nicolae Apostol încercase cu fiecare în parte să-i câştige hotărârii lui tinereşti şi colcăind de neastâmpăr.

Nu izbutise.

Nu izbutea nici acum, când îi rugase să se adune şi să-l asculte îndelaolaltă, pentru ajutor la fapte mai mici şi mai apropiate. Copiii uitaseră drumul şcolii şi se pare că nici nu-l prea cunoscuseră. Cocioaba era ruinată, pustie, fără ochiuri de sticlă la ferestre, cu bănci şchioape, cu soba dărâmată. Căzut singur şi străin în această părăginire, nădăjduise deocamdată să capete de la autori-tăţile comunei ajutor de faptă şi de cuvânt, pentru a aduna elevii la şcoală şi pentru a cârpi coliba numită şcoală, aşa ca să poată primi sub acoperiş cei vreo patruzeci, poate cincizeci de copii, până la primăvară, când avea să se aştearnă la o ispravă mai cu temei.

Dăduse greş. Oameni morţi. Suflete toropite într-o mare împăcare cu stările scufundate, de unde nu vedeau nici o trebuinţă şi nici o grabă a vreunei schimbări.

Nu mai era vorba de un ajutor cot la cot şi cuvânt la cuvânt. Ci încă mai greu, se vedea nevoit deocamdată să lupte cu o ostilitate îndărătnică faţă chiar de ceea ce ar fi încercat şi poate ar fi izbutit să înfăptuiască singur, numai cu puţinele lui puteri.

— Care va să zică, aceasta e chestiunea! se ridică şeful de post, domnul Stănică, acompaniat de scârţâiturile cizmelor şi ale curelelor. Dumneata convoci, care va să zică, satul la o adunare sub cerul liber…

Nicolae Apostol se înălţă la rândul lui de pe scaun, adresându-se tuturor, de la unul la altul:

— Dar, domnule şef de post, domnule primar, părinte, domnule notar, înc-o dată vă rog să rămânem bine înţeleşi! Nu e vorba despre nici un fel de convocare. Nici un fel de adunare sub cerul liber sau neliber. Cum aţi spus singuri, sunt străin aci. Oamenii nu mă cunosc. Nu prea îmi par a cunoaşte nici care e rostul unui învăţător şi al unei şcoli în satul lor. Fiindcă mâine e zi de duminecă, m-am gândit să folosesc ceasul când ies de la biserică, să le spun câteva cuvinte şi să ne cunoaştem. Socoteam că n-ar strica să mă ajutaţi unul dintre dumneavoastră. Bunăoară, părintele sau domnul primar. Să mă înfăţişeze gospodarilor, ca pe-un străin ce sunt, venit cu hotărârea să rămân aici şi să fiu de-o ispravă, până la bătrâneţe. Asta e tot! Ţin să vă spun dinainte că nu fac, n-am făcut şi n-am să fac niciodată nici un fel de politică. Aşa că am să le vorbesc oamenilor despre necazurile lor şi leacurile necazurilor acestora, despre folosul şcolii şi al învăţăturii, ca să priceapă singuri de ce trebuie să-şi trimită copiii la carte. Asta e tot. Fiţi sigur, domnule primar, că n-am să rostesc nici o vorbă pentru sau contra lui conu Lascăr al dumitale…

— Ba pentru conu Lascarache al nostru poţi spune câte vrei şi ce vrei! Nu te opreşte nimeni. Dimpotrivă! Are să fie foarte mulţumit când are să ştie că are aici un om de încredere, gata să lucreze alăturea cu mine pentru binele comunei şi al gospodarilor.

— Se poate! Dar eu n-am venit aici să fac nici un fel de politică şi să fiu omul unuia sau altuia.

— Lasă, nu te mai aprinde aşa de repede! vorbi cu un râs şiret în ochi domnul primar Ioniţă Ţăpu. Despre aceasta mai avem timp să vorbim noi. Oleacă de politică trebuie să învârtă omul, că altfel nimica nu se poate face pe lume, nici bine, nici rău. Este, domnule notar?

Notarul, Ilie Bosânceanu, făcu oarecare rezerve, bazate pe experienţa lui personală, şi încă îndestul de proaspătă:

— Câteodată, este, şi câteodată nu este! Fiindcă dă-mi voie pentru ca să vă întreb. Conu Lascarache mi-a făgăduit el mie ori nu că-l aduce aicea pe frate-meu Costică în locul răposatului Andrieş Colibăşeanu? I-am fost sau nu i-am fost de credinţă? Răspund tot eu. I-am fost, şi încă i-am fost chiar atuncea când conu Lasca-rache nu era la putere. Şi la ce mi-a folosit mie, oare, dacă i-am fost de credinţă? Răspund tot eu. Nu mi-a folosit nimica. Pentru că stăpânirea ne-a trimis pe dumnealui (făcu din capul spân şi roşcat spre Nicolae Apostol). Pe dumnealui, care e străin de comună şi străin de judeţ şi străin de partidul şi de interesele lui conu Lascarache.

— Poate a avut pe cineva mai tare la centru! se dădu cu părerea domnul primar Ioniţă Ţăpu. De unde ştim noi? Ori poate înadins conu Lascarache a lăsat să se facă lucrurile singure, ca să vă împace pe toţi. Dumneata ţineai să-l aduci numaidecât pe Costică, domnul Atila de la gară, pe fratele coanei Lenţei, părintele Ştefan, pe duduia Mărioara, nepoata coanei preutesei. Este, părinte Ştefane?

Părintele Ştefan, privind pe geam, cu ochii împâcliţi şi bătrâni, făcu un semn de renunţare cu mâna.

— Este! afirmă cu energie domnul primar Ioniţă Ţăpu. Ce să ne mai ascundem după deget? Vă spun eu că este, şi fiindcă este, ca unul care mă pricep cum se învârte o ţâră de politică, pot să vă spun şi care a fost socoteala lui conu Lascarache. Dacă o numea pe duduia Mărioara, erai nemulţumit dumneata şi domnul Atila de la gară. Şi aveaţi cuvânt să rămâneţi nemulţumiţi. Dacă îl numea pe cumnatul lui domnul Atila, era nemulţumit părintele, că nu-şi mai găsea zi bună acasă cu coana preuteasa, şi aveai să rămâi nemulţumit dumneata, ca unul care l-ai slujit cu credinţă chiar când eram noi şi cu conu Lascarache în opoziţie. Dacă îl numea pe Costică al dumitale, avea drept să se plângă părintele şi domnul Atila. Oricum făcea şi oricum dregea, împăca unul şi amăra doi. Aşa a făcut pace. S-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont, cum scrie la evangheliile părintelui, şi a lăsat pe cei mai mari de la Bucureşti să ne trimeată unul care nu e nici cumnat cu domnul Atila, nici nepot de-al coanei preutesei, nici frate cu dumneata. Este, domnule învăţător?

— Aici suntem de aceeaşi părere! încuviinţă surâzând Nicolae Apostol. E singurul lucru la care n-am nimic de spus. V-am căzut plocon fără să fiu rudă cu nimeni şi fără să fiu omul nimănui…

— Nimic nu se ştie! îl întrerupse domnul primar Ioniţă Ţăpu. Azi nu eşti, şi mâine se poate întâmpla să fii. Fără de asta nici că se poate. Şi, iaca, bate palma aici! Ţi-o spun eu că n-are să treacă un an, şi ai să fii omul lui conu Lascarache, ca mine şi ca toţi câţi ne vezi şi care ne dăm socoteală cine le învârte şi cum se învârt lucrurile pe lume… Ca să isprăvim, rămâne aşa: dumneata faci cum crezi. Aduni oamenii? Adună-i! Vrei să le vorbeşti? Vorbeşte-le! Eu mi-am făcut datoria şi te-am povăţuit să n-o iei prea repede. Zici că ai să rămâi toată viaţa la noi. Aşadară ce te grăbeşte? Ai să tot ai timp, până ce ţi-o ieşi peri albi, ca mie şi părintelui. Încolo, mai mult n-avem ce face!… La bugetul lui ianuarie vom căuta cu domnul notar, după ce i-o trece necazul, să punem o sută, două de lei pentru reparaţia localului de şcoală şi pentru câteva bănci. De la noi, puţin. De la Domnul, mai mult! Domnule şef de post şi domnule notar, fiindcă tot suntem aici, să trecem la oarecare chestiuni de-ale noastre. Am primit poruncă de la conu Lascarachi…

Nicolae Apostol înţelese că nu mai are de aşteptat nimic de la nimeni.

Strânse mâinile. Simţea nevoia să iasă mai repede la aer.

— Merg şi eu cu dumneata. Avem drumul împreună… vorbi moale părintele Ştefan.

Şi merseră o bucată de drum împreună, unul după al-tul; părintele Ştefan înainte, învăţătorul în urmă, fiindcă în noroiul desfundat de roţi se afla numai o singură potecă îngustă, bătută de paşi şi zbicită de vânt.

La despărţire, mâna preotului întârzie fără vlagă, nehotărâtă în mâna viguroasă a tânărului. Ca după o mare sforţare, întrebă cu acelaşi glas absent, ocolindu-i pri-virea şi uitându-se pe alături de el, peste umăr, pe ponoare, la casele strâmbe şi fără împrejmuiri:

— Tot la Aizic stai?

— Tot, părinte Ştefane… încă n-am găsit o odaie într-o casă omenoasă…

— Şi nici n-ai să găseşti uşor. E un sat foarte sărac.

— Văd, părinte! Am început să-l cunosc. E un sat foarte sărac şi cred că avem datoria să-l ridicăm noi. Am fost. prin câteva case tot căutând un culcuş. M-am înspăimântat. Mai înfricoşătoare ca mizeria e lipsa de iniţiativă şi de chibzuinţă pentru a lupta împotriva acestei mizerii.

— Vorbeşti ca sărmanul Andrieş Colibăşeanu, acum douăzeci şi cinci de ani, când venise şi el tot aşa…

Părintele Ştefan nu isprăvi ce voise să spună despre Andrieş Colibăşeanu. Înlocui cuvintele cu un gest nehotărât al mâinii slăbănoage, arătând spre deal, poate drumul pe unde venise predecesorul lui Nicolae Apostol cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, poate cimitirul unde se odihnea acum.

Nicolae Apostol se încruntă, cum făcea acum de câte ori auzea numele acesta.

Vorbi, încordându-şi pieptul, cu o aţâţare tinerească:

— Nu ştiu ce-o fi vorbit acest Andrieş Colibăşeanu acum douăzeci şi cinci de ani. Văd însă ce-a făcut el. Mai ales văd ce n-a făcut. Şi nu pot să-l absolv. A fost un dezertor de la datorie. Destinul nostru e ca al ostaşilor pe care îi trimitea Atena sau Roma să apere cetatea. Nu trebuiau să se întoarcă decât pe scut sau sub scut. Să învingă sau să moară la datorie…!

— Poate şi sărmanul Andrieş a murit la datorie, spuse cu glas încet părintele Ştefan. Sunt fel de fel de chipuri de a muri la datorie. Unii cad răpuşi dintr-o singură lovitură… Alţii sunt răpuşi cu încetul. O moarte de la zi la zi…

— Oricum, nu e cazul lui, părinte. Nu înseamnă că ai căzut la datorie Când ai sfârşit viaţa alcoolic, când ai trăit cu o femeie în afară de lege, când te degradai primind băutură de la oricine, cerând, când te ridicau alţii din şanţuri. Nu e o moarte la datorie când ai lăsat o şcoală cum am găsit-o eu… Ştiu, părinte! Nu e nici omeneşte, nici creştineşte să judeci faptele unui om după moarte şi să-l condamni pentru faptele din viaţă. Dar dumneata nu înţelegi se înseamnă pentru mine să mă întâlnesc numai cu faptele lui, cu numele lui? Să lupţi cu moştenirea aceasta? Aşa cum a trăit el şi aşa cum şi-a înţeles el rostul aici, nu s-a omorât numai pe el, n-a omorât numai încrederea oamenilor de aici în şcoală şi în carte. A omorât şi ceva din viitor! E ca un hoit care lasă duhoare de putreziciune chiar după ce a fost ridicat şi îngropat.

— Nu spune aşa, domnule învăţător, încercă părintele Ştefan să apere cu puterile lui vlăguite amintirea mortului. Viaţa nu e aşa de simplă cum o vrea tinereţea…

— Ba aşa, părinte! Este! se îndârji Nicolae Apostol. Când o tragi înainte ca o linie dreaptă şi când o urmezi ca pe-o linie dreaptă, e simplă. Înţeleg simţământul dumitale. Ca slujitor al bisericii creştineşti, e rolul dumitale să aperi greşelile celor slabi şi să ceri iertare lui Dumnezeu şi lumii pentru greşelile lor…

— Nu e vorba de rol! grăi mai departe, cu privirea absentă, părintele Ştefan. Nu vorbim aici – eu în nu-mele bisericii, dumneata în numele şcolii. Suntem înainte de toate oameni. Vorbim ca oameni…

— Ca oameni. Poftim, vorbim ca oameni, părinte! Ca om, cum explici şi justifici o existenţă nenorocită, aşa cum a fost a predecesorului meu? Cum o explici şi cum o ierţi? Este în noi o pornire să compătimim şi să iertăm păcatele celor slabi şi învinşi, fiindcă aceasta ne dă amăgirea unei superiorităţi. Ne simţim mai tari prin comparaţie. Căci este o diferenţă între situaţia umilitoare de a cere şi a aştepta tu milă şi iertare şi între situaţia privilegiată de a acorda tu milă şi iertare altuia care s-a dovedit mai inferior înarmat în viaţă. Orice nenorocit îşi găseşte consolare de îndată ce poate compătimi o nenorocire încă mai gravă ca a lui. Dar lepădându-ne de aceste vicleşuguri ale sentimentului, judecând obiectiv o viaţă, în afară de noi, ce rămâne ca faptă din ce-a lăsat în urmă un Andrieş Colibăşeanu? Ce-a fost bun? Ce-a lăsat bun? Un singur lucru măcar bun, care să absolve zece rele! Este ceva?… Poţi să-mi spui dumneata, părinte, un singur lucru bun despre acest Andrieş Colibăşeanu…?

— Nu era un om rău, rosti molcom părintele Ştefan. Era un om slab şi nefericit.

— Vezi? Nici dumneata nu poţi descoperi o singură faptă bună. „Nu era un om rău.” Aceasta n-ajunge când ai fost venit aci ca să plăteşti o datorie societăţii. „Era un om slab şi nefericit.” N-ai voie să fii slab când ai acceptat să-ţi îndeplineşti o misiune care ţi-a fost încredinţată după ce tu ai cerut-o. Ce-ar fi mâine dacă ne-am declara toţi slabi şi nefericiţi?

— Eşti foarte tânăr! încheie părintele Ştefan. Avea dreptate primarul: grozav de tânăr.

Dar după despărţire, se întoarse de la cei dinţii paşi îndărăt şi se uşură de o piatră care-i rămăsese de mult pe inimă. Vorbi tot aşa, mereu ocolind privirea lui Nicolae Apostol:

— Mă gândesc că trebuie să stai foarte rău la hanul lui Aizic. Dacă aş avea ceva mai încăpător acasă…

— Lasă, părinte Ştefane! Te rog mult să nu te gândeşti la toate acestea. Sunt deprins să mă descurc singur.

— Ştiu, ştiu. Văd că eşti un om dintre cei care se descurcă singuri şi repede… Dar, oricum! Mă muncea gândul alaltăieri noaptea, că nu puteam dormi şi mă răsuceam în pat. Ai şi dumneata drept să întrebi: „Doamne, în ce lume am căzut? Ce fel de oameni sunt aceştia…?” Şi n-aş vrea să crezi… Poate ai aflat. Casa mea nu-i o casă unde să găsească voioşie şi poftă de viaţă un om. Mi-am îngropat trei copii de oftică: două fete şi un fe-cior. Al patrulea zace acuma. Abia a scăpat de la oaste şi mi l-au adus în căruţă, să-l pun în pat. Îi cresc şi, cum ajung mari, mi-i cheamă Domnul la dânsul…

— Dar nici n-aş fi primit, părinte, să fiu povara cuiva.

— Asta o spui aicea şi acuma! Dar noaptea, când nu poţi dormi de ploşniţe la hanul lui Aizic, ştiu că nu poţi spune la fel… Chiar aşa cum sunt lucrurile, încă s-ar mai face ceva dacă acasă aş hotărî numai eu. După cum n-a scăpat însă din vedere să amintească domnul primar, preuteasa mea nu prea ar avea de ce să-ţi iasă înainte cu pâine şi sare. Aştepta locul dumitale pentru o nepoată de-a noastră. O nepoată cu câteva clase de profesională. Eu înţeleg… Dumneata ai toate drepturile, fiindcă ai fost pregătit pentru dăscălie. Ceilalţi, şi nepoata mea, ca şi fratele notarului, ca şi cumnatul lui Atila Gheorghiu, de la gară, trăgeau şi ei nădejde, fără drepturi, cum e obiceiul pământului. Ai venit dumneata. Ne-ai liniştit pe toţi… Poate e mai bine. Are să fie poate mai de folos pentru sat. Trebuie să ştii că nici nu m-am prea ames-tecat cine ştie cât pentru nepoată-mea. N-am nici putere îndestulă pentru asta şi n-avea nici dânsa de ce să se aştepte la cine ştie ce… Am aruncat o vorbă, ca să capăt linişte acasă. Femeile înţeleg mai puţin, chiar când vârsta ar fi trebuit să le aducă mai multă cuminţenie. Încât vezi şi dumneata…

— Părinte Ştefane, dă-mi voie să te rog, fără supărare, să nu mai pomenim niciodată despre aceasta. Se poate vedea că n-am căutat un loc de odihnă. Dacă aşa ar fi fost, aş fi găsit altul! Am căutat unul de muncă grea, ca să pot fi de-un folos acolo unde e nevoie de oameni tari. Eu am nădejde că am s-o isprăvesc bine. Îmi pare numai rău că am tulburat atâtea socoteli de ale altora… Acestea nu le pot lua însă drept pricini de supărări adânci şi durabile. Au să se potolească neplăcerile, şi atunci avem să punem umăr lângă umăr, să scoatem satul acesta de unde se află…

Nicolae Apostol arătă satul cu drumurile negre şi prăvălate, casele într-o râlă, acoperişurile negre de paie, vitele clefăind în ogrăzi fără împrejmuire, mugind lângă fântâni cu jgheaburile sparte.

— Pentru asta să ne adunăm puterile, toţi, părinte…

— Cei care au puteri, tinere domnule învăţător. Cei care au…

Iar spunând acestea, preotul bătrân şi adus de spate, în anteriul sărac, decolorat pe umeri, porni, înotând în noroi, pe uliţa strâmbă, spre casa lui care nu era cu mult mai arătoasă decât a celorlalţi troglodiţi din satul Ponoare.