Capitolul V

„Jupân Aizic avea o înţelepciune a lui şi a neamului său prin multe încercări trecut.”

— Mai miroase a afumat? Mai miroase a zupă?

— Nu, domnule Aizic! Miroase a lapte, cum e dat laptelui să miroase, şi încă a lapte foarte bun.

— Atunci sunt tare bucuros.

Domnul Aizic îşi manifestă bucuria frecându-şi mâinile şi plimbându-se în papucii de pâslă de jur împrejurul mesei.

Nicolae Apostol regretă că spusese slujnicei, cu două zile mai înainte, oarecare lucruri neplăcute despre mirosul laptelui şi despre oala în care a fost fiert.

De atunci, domnul Aizic se simte dator să-şi servească singur clientul, şi după ce aduce ceaşca de lapte, cu feliile de pâine neagră, veche şi lutoasă, se învârte aşteptând aprecieri elogioase şi căutând sămânţă de vorbă. Nicolae Apostol înghite în silă sub privirea unui străin.

Ar vrea să-l vadă plecat mai repede, iar domnul Aizic n-are de ce pleca.

E mai întâi la el acasă şi socoate noul învăţător nu numai un chiriaş, ci un oaspe, cu drept să se bucure de toate onorurile gazdei. Mai apoi, e foarte fericit că are prilej să stea de vorbă cu un om sosit din regiunile civilizate; un tânăr isteţ şi cu carte, care se poate întâmpla mâine să-şi cucerească loc de fruntaş în treburile satului, dacă nu cumva chiar şi mai departe de sat, dincolo, în treburile ţinutului. După cum arată semnele vremurilor, de la răscoalele de anul trecut, sfetnicii din Bucureşti caută puteri proaspete în lumea satelor. Făgăduiesc şi pregătesc legi pentru dânşii, obştii şi bănci, pomenesc tot mai des despre reforme şi drepturi, aşa cum se vorbeşte la Cameră şi cum se scrie la gazete. Învăţătorul cel nou îi pare un om ca pentru aceşti vremuri care se vestesc. Iar o veche experienţă personală a domnului Aizic, şi alta mai veche, a timpurilor, l-au învăţat de mult că pe asemenea oameni e mai bine să-i câştigi de partea ta decât să-i câştige vecinul.

Oprindu-se în faţa mesei şi aşteptând să termine înghiţiturile Nicolae Apostol, întrebă cu o îngrijorare bănuitoare:

— Dumneata l-ai cunoscut deja pe conul Lascarache al nostru?

— Nu, domnule Aizic.

— Nu face nimic! îl consolă hangiul. Ai să-l cunoşti numaidecât. Ţi-o spun eu! Şi are să fie bine. De aşa o persoană distinsă ca domnul Sofian n-au noroc toate ţinuturile din România…

— Să fie sănătos!

— Să fie, că avem cu toţii nevoie de oameni ca dumnealui. Pe urmă, şi dumnealui are nevoie de oameni ca noi. Cum spun gospodarii de pe aici: o mână spală pe alta şi amândouă obrazul… Domnule învăţător, am să vă zic eu ceva…

— Poftim…

— Am ascultat ieri ce sfătuiau unii şi alţii la mine în prăvălie, la un păhărel de rachiu. După ce-ai vorbit dumneata, s-au adunat.şi dânşii ca să vorbească. Aşa-i omul făcut! Ascultă întâi pe altul, după aceea se duce şi el să vorbească cu alţii despre celălalt. Eu pot să vă zic, domnule învăţător, că după cele ce-am auzit eu, numaidecât are să vină conu Lascarache şi are să vă cheme şi are să vrea să vă cunoască şi are să spună să-i fiţi domniei-sale om de încredere fiindcă are nevoie de un aşa om. Asta pot s-o jur eu pe copiii mei. Poate te îndoieşti, domnule învăţător?

— Nu! continuă să răspundă monosilabic Nicolae Apostol, uitându-se semnificativ la uşa pe unde ar vrea să-l vadă plecat pe domnul Aizic cât mai curând.

— Nici nu trebuie să te îndoieşti. Eu îl cunosc pe conu Lascarache şi ştiu după ce umblă dumnealui. Şi fiindcă îl cunosc şi ştiu după ce umblă, zic că nu poate să lase un om ca dumneata, să pună mâna pe dânsul alţii, alde domnul Spirică Necşulescu. Se fierbe ceva în ţară, domnule învăţător. Poate pretinzi dumneata că nu se fierbe?

— Nu pretind nimic.

— Nu pretinzi dumneata nimic, fiindcă ştii mai bine decât un jâdan bătrân şi prost ca mine. Se fierbe ceva! Pentru asta pot să jur pe copiii mei. Aşa ceva a simţit şi conu Lascarache al nostru,. I-am citit eu în ochi cum citesc în cărţile mele. După răscoalele şi pârjolul din 1907, măcar că pe noi ne-au ocolit atunci, nu-i ajunge în părţile astea un om ca Ioniţă Ţăpu. Are nevoie de un articol de lux, garantat… Om pentru mâine, nu pentru ieri. Ieri îi deja mort şi îngropat. Nu se mai întoarce. Mâine e pe drum. Vine şi nu-l poţi opri. Trebuie să ştii cum să-l primeşti. Sunt sigur că tocmai ca mine gândeşti, domnule învăţător.

— Poate…

— De aşa „poate” să am eu parte toată viaţa mea. Nu „poate”… Dumneata gândeşti, şi ai înţeles, şi ştii. Eu n-am auzit ce-ai vorbit la oameni. Dar cunosc că le-ai vorbit grozav, domnule învăţător! Eu i-am auzit ce spuneau unii şi alţii înainte de a le vorbi dumneata şi i-am auzit ce spuneau şi după ce le-ai vorbit. Înainte ziceau că iară le-a mai venit un străin, un venetic, să ierţi dumneata, domnule învăţător, un surtucar, încă unul pe care l-a trimis statul să mănânce şi să bea leafa sta-tului de pomană. Pe urmă, ieri s-a schimbat povestea!… Altfel ziceau. Le-ai dat de gândit şi de vorbit. Şi asta m-a bucurat foarte pentru dumneata…

— Îţi mulţumesc, domnule Aizic.

— Parcă dumneata ai nevoie de mulţumirile mele! exclamă sceptic hangiul. Acuma ai nevoie pentru mo-ment de un lapte care să nu miroase a fum şi de o zupă de la mine, şi mai ai nevoie de o odaie cu un pat, până ce ai să găseşti ceva mai bun. Şi atuncea n-ai să mai ai nevoie nici de atâta. Am observat că dumneata nu pui un pic de vin şi de rachiu în gură.

— Nu, domnule Aizic.

— Aşa e lumea! Curioasă şi amestecată. Unii beau prea mult. Alţii nu beau de loc. Trăiesc şi unii, şi alţii.

— Precum vezi, domnule Aizic.

Hangiul păru în sfârşit că a prins înţelesul răspunsurilor monosilabice.

Adunând pe tablaua ruginită fărâmiturile de pâine, linguriţa de aluminiu şi ceaşca de tablă cu flori smălţuite, se pregăti de plecare:

— Văd că n-ai chef de vorbă, domnule învăţător.

— N-am timp, domnule Aizic. Timp, nu chef! Mă aşteaptă şi pe mine datoria mea, cum te aşteaptă pe dumneata treburile dumitale.

— Câtă bucurie mă aşteaptă pe mine la treburile mele să nu te aştepte pe dumneata la datoria dumitale!… Pentru la masă, întreabă Surica dacă vă place ochiuri şi brânză, iar pe diseară zupă cu rasol? Un rasol fain, cu cartofi şi hrean…

— Domnule Aizic, te-am rugat de la început să nu mă întrebi niciodată. Nu fac nici un fel de moft la mâncare. Mămăligă, brânză, ceapă, fasole, lapte… Prea des-tul! N-am venit doară să mă pun la îngrăşat. Mă mulţumesc cu orice şi oricum.

— Numai să nu miroasă laptele a fum şi să nu-l fiarbă Surica în oala de zupă! corectă cu tâlc domnul Aizic.

— Numai…

Nicolae Apostol răsuflă uşurat când îl văzu lângă uşă.

Dar din prag hangiul se întoarse cu intenţiile cele mai generoase:

— Am văzut că n-ai galoşi, domnule învăţător. Asta nu-i permis! În sat la noi, pe aşa vreme, fără galoşi, pot spune că eşti întocmai ca o persoană care a plecat la vânătoare fără puşcă. M-am gândit şi m-am sfătuit cu Surica şi ne-am hotărât să facem o propunere fără supărare… Am eu nişte galoşi noi-nouţi. Şi te rog să-i primeşti cu împrumut până ce te repezi la târg, să cum-peri o pereche încă mai nouă şi mai faină. Atuncea am să dau eu o adresă la un negustor de încredere şi ai să fii servit ca un client recomandat de Aizic. Până atuncea, nici nu vreau să mă gândesc că pot să fiu refuzat. Eu m-am vorbit cu Surica şi am priceput cât de greu e pen-tru o persoană singură şi străină să cadă din cer într-aşa un sat ticălos şi glodos. Noi înţelegem ce poate să simtă un străin când se află între străini. Dumneata, peste doi-trei ani, n-ai să mai fii străin aicea, ai să prinzi rădăcină, ca parii de răchită din gardul gospodarilor şi ai să uiţi ce-ai simţit şi ce-ai avut de îndurat. Oamenii au să se înveţe cu dumneata şi dumneata cu dânşii. Ai să fii omul lor şi ei oamenii dumitale. Noi putem să trăim aicea o sută de ani, şi tot nişte venetici avem să rămânem pentru toată lumea. Poate chiar dumneata ai să zici aşa, şi ai să te superi, şi ai să strigi la noi să plecăm la America sau la Palestina. Aşa ceva vedem noi şi auzim în fiecare zi…

— Bine, domnule Aizic, rosti Nicolae Apostol, te rog din partea mea să fii fără grijă. N-am să strig şi n-am să te trimit la America şi la Palestina. Deocamdată am alte griji şi alte datorii aici.

— Vezi, domnule învăţător?… întrebă hangiul cu un aer de imputare.

— Ce să văd? Am spus ceva…?

— Ai spus. De ce să nu zici? Ai spus: „Deocamdată”. Adică nu mâine, nu poimâine, cât te ţin pe dumneata alte griji şi alte datorii. Pe urmă, răspoimâine, când ai să termini cu grijile şi cu datoriile dumitale, ai să te întorci la Aizic şi la Surica lui, să-i întrebi ce rost au aici şi de ce nu pleacă la America sau la Palestina lor.

— Domnule Aizic, cu dumneata nu mai termin niciodată! se ridică Nicolae Apostol surâzând. Se cunoaşte că eşti din satul lui moş Lecachi, zis Zamă-Lungă!

— Mai mult decât Lecachi Zamă-Lungă ce poate să ştie un jâdan bătrân şi calic şi prost ca Aizic Gold? Acuma cunoşti dumneata, domnule învăţător, şi asta. Mă cheamă Gold, şi n-am văzut aur decât în inelul aista de căsătorie… Te-am reţinut, domnule învăţător, cu prostiile mele. Cer scuze şi salut cu onoare.

De data aceasta, domnul Aizic Gold păşi definitiv pragul şi închise uşa, ajutându-se cu papucul de pâslă, fiindcă mâinile erau ocupate cu tablaua de tinichea, cana de apă şi o caţaveică a madamei Surica, scoasă în drum din cuier.

În sală i se auzi îndată glasul, poruncind ca o alarmă de foc:

— Catrino! Ianculică! Sura! Ester! Căutaţi repede galoşii mei cei noi pentru domnul învăţător şi aduceţi-i acolo, frumoşi şi spălaţi, să-i puneţi la uşă. Ca la otel, la uşă! Nu-l supăraţi şi nu faceţi tărăboi!

Nicolae Apostol nu-şi putu înăbuşi surâsul. Domnul Aizic Gold mobilizase toată casa, sluga, nevasta şi copiii, pentru o pereche de galoşi.

Dar surâsul era îmblânzit, iertând timpul pierdut cu atâta vorbărie deşartă şi uitând iritarea care îl stăpânea de câte ori hangiul intra în cameră şi nu se dădea dus. Se gândi la ciudatele împrejurări ce-l întâmpinaseră aici şi îl sileau să-şi schimbe treptat, de la zi la zi, părerile despre oameni. De acolo de unde aşteptase tragere de inimă şi omenie nu primise decât cuvinte de nepăsare sau de duşmănie netedă. Un om de ispravă: moşneagul cel înecat la minte şi nesfârşit la vorbă, Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă. Un preot absent de la viaţă, mort din viaţă. Şi hangiul acesta, un oropsit pribeag, desigur, amestecând pornirea spontană cu oarecare socoteli asu-pra viitorului, desigur, dar, oricum, dovedind mai multă îngrijorare şi înţelegere pentru starea lui de suflet decât acei întru al căror bine şi ajutor venise şi pe care în loc să-i simtă cot la cot, îi văzuse de la început arătând colţi vrăjmaşi.

Încotro? Satul, gospodarii adunaţi să-l asculte?… Nu-şi mai îngăduia nici o amăgire.

Dacă vorbeau, cum se simţise dator să-i aducă la cunoştinţă domnul Aizic Gold, o făceau fiindcă auziseră rostite răspicat, dintr-o gură străină, cuvinte adevărate despre necazurile lor. Să-ţi auzi plânse şi de alţii pătimirile tale, e şi aceasta pentru firea omenească o mângâiere ca oricare alta, destul de ieftină. Când a ajuns însă să le arate că îndreptarea stărilor se poate face numai prin minţi luminate de şcoală şi învăţătură – lucru lung, de răbdare şi stăruinţă, sâmbure pus acum în pământ să dea roade peste cincisprezece-douăzeci de ani – a simţit prea bine cum slăbise interesul ascultătorilor. N-aveau răbdare. Nădăjduiseră minuni mai grăbite. Rămăseseră oarecum neîndestulaţi. Ar fi aşteptat fără îndoială şi ar fi fost gata să dea crezare unor făgăduieli mai grăbite, cum de bună seamă ştiu să rostească oa-menii politici în ajun de alegeri.

Mai rămâneau copiii. Îi lăsase înadins la urmă. Era întâlnirea hotărâtoare.

Pregătise şcoala ca pentru o zi de sărbătoare.

Din puţinele lui economii, plătise var şi ferestre, cu mâinile lui ajutase un băiat tocmit cu ziua să-i dreagă şi să orânduiască băncile, întărise căpriorii, izbutise să-i dea o înfăţişare mai puţin părăginită şi ticăloasă. Trimisese să-i cheme de ieri, din casă în casă. Iar acum simţea o nelinişte încă necunoscută, cum nu l-a încercat nici în faţa satului adunat, nici în ciocnirile cu autori-tăţile duşmănoase, nici la cea dintâi confruntare a lui cu copiii, când era încă normalist, la şcoala de aplicaţie.

Se uită la ceas.

Mai avea jumătate de oră. Îi chemase pentru un ceas târziu al dimineţii, ca pe unii care uitaseră demult drumul şcolii, ca pe alţii care nici nu-l învăţaseră, şi le lăsase timp să se adune, să străbată şi în ei neastâmpărul aşteptării şi necunoscutului.

Răsfoi câteva cărţi, din cele zece mai dragi şi nedespărţite, aduse în fundul geamantanului. Le deschise la pagini cunoscute. Cât de altfel îi tresăreau acum cuvin-tele ştiute din pasaje subliniate! Cât de străine de realitatea cea aspră şi posomorâtă de aici; de încăperea aceasta de han, cu învelitori ieftine şi uzate pe paturile cele două de fier, cu pernele de cit, cu cromolitografiile din cadre, murdărite de muşte, cu mirosul greu şi neaerisit, cu geamantanele lui de drumeţ poposit într-un adăpost trecător!

„Cu toate acestea, eu am vrut-o! Aşa am vrut să fie, ca biruinţa să rămână mai întreagă!” se îmbărbătă singur, pentru nu mai ştia a câta oară într-o săptămână.

Şi cu o superstiţie tresărită din cine ştie ce afund de amintiri atavice, se pomeni, spre umilinţa lui, preocupat să păşească pragul cu dreptul la ieşire, unde îl aşteptau galoşii împrumutaţi de domnul Aizic Gold, după consiliul de familie cu madama Surica.

Share on Twitter Share on Facebook