Capitolul IX

„Scrisori, chinuitoare solii de pe alte tărâmuri…”

Iarna s-a anunţat cu un pospai mărunt de zăpadă, spulberat de crivăţ peste crestele negrelor arături şi de-a lungul urâtelor drumuri.

S-a anunţat uscată şi tristă, vântoasă, mai crunt dezvăluind sărăcia sălaşurilor omeneşti.

Când ultima frunză a fost smulsă şi ultima pată de verdeaţă a ruginit, când vitele au rămas să mugească în mijlocul ogrăzilor deşarte, cu şurile de leaturi într-o râla şi cu firele de paie amestecate în cimentul încremenit al noroaielor, totul a apărut încă mai fără nădejde sub cerul vânăt ca buza de mort.

Noaptea cobora repede, îndată după ceasul nămiezii, iar atunci satul Ponoare îşi desăvârşea înfăţişarea pustie şi veche, de părăsită aşezare a unor supravieţuitori din epoca troglodiţilor.

Trecea un poştalion fără să se oprească.

Îl vestea un lătrat de câine şi îl urmăreau până la margine alte lătrături întărâtate din curte în curte, pe urmă glasul lor se potolea. Se întindea tăcere mocnită de moarte.

Arar şi numai pe alocuri mijea la o fereastră o tremurare caldă de lumină. Cei mai mulţi gospodari orbecăiau pe întuneric, mâncau la vatră lângă ceaun, se aciuiau cu neveste şi ploduri devreme, ca să economisească gologanul fitilului şi petrolul puturos de gazorniţă.

Nicolae Apostol cu greu îşi alungă chinuitoarele obsesiuni de surghiunit.

Cu greu şi cu o durere că atât de îndărătnic revin. Îi jucau pe dinaintea ochilor, ca ispitele sfântului Antonie, cel de bunăvoie retras în peşterile pustiului ca să fugă de lumea de-afară şi s-o stingă cu post şi canoane pe cea dinăuntru. Deschidea cartea; îi fugeau rândurile de sub ochi. Începea să scrie un răvaş; se oprea la al treilea cuvânt, cu tocul uitat în mână. Se ridica de pe scaun să măsoare, cu paşi de fiară închisă în cuşcă, încăperea cu grinzile joase; priveliştile îl urmăreau. Întotdeauna aceleaşi: oraşul iluminat şi felinarele tramvaielor, strălucirea vitrinelor şi afişele de teatre şi conferinţe, intrarea sălilor unde a ascultat vorbiri neuitate; adăpos-turi calde unde se adună oameni sătui şi voioşi să discute orânduielile lumii, ultimele născociri şi ideile cărţilor. I se părea ireală existenţa acestor oraşe şi acestor vieţi curgând în matca grăbită a veacului. Fără îndoială erau numai năluciri plăsmuite de-o închipuire aprinsă, bolnavă şi transfigurând realitatea, aşa cum se spune că îşi vedeau captivii căzuţi în robia barbarilor cetatea lor romană sau greacă, de-o sută de ori mai măreaţă şi mai luminoasă de cum au lăsat-o.

Căci nu era cu putinţă să fiinţeze într-aievea asemenea oraşe cu străzile lor şi vitrinele lor şi sălile lor de teatru şi de conferinţă, cu civilizaţia lor şi confortul lor, când la spate, dincolo de bariere, se aflau sate scufundate în toropeală ca Ponoarele lui, cu oamenii vârâţi în vizuini îndelaolaltă cu vitele, înţelegându-se în vorbă numai cu ele şi suferind numai de durerile lor.

Îşi plimba ochii pe harta desfăşurată în perete. în ţesătura de drumuri şi căi ferate, oraşele acestea arătau ca nişte păianjeni în a căror plasă s-au prins musculiţele satelor, au pierit după o scurtă zbatere şi acum stau uscate, deşarte de sânge, gata să cadă. Îşi strămuta privirea fără nădejde pe poliţa cărţilor aduse de dânsul; evangheliile lui în care-a crezut. La ce-i foloseau? Îi deveniseră deodată străine, fiindcă atât de departe erau de realitatea din juru-i.

Didactica Magna a lui Comenius; Pedagogia practică a lui Adolf Mathias şi Câteva idei asupra educaţiunei ale lui Locke; Emil al lui Jean-Jacques Rousseau şi Pedagogia lui Spencer; Metodologia lui Plotin şi Psihologia copilului a lui Claparede; Leonard şi Gertruda a lui Pestalozzi şi Pedagogia lui Herbart; Paulsen, Fénelon, Foerster, Lubock – ce erau toate acestea? cine erau toţi aceştia? ce căutau aci?

Tot aşa de străini şi îndepărtaţi i-au răsărit deodată ca ştirile aduse de gazetă despre grevele din docurile Londrei sau conferinţele de la Ateneu despre estetica lui John Ruskin.

Afară sufla vântul subţire; înăuntru străbătea mirosul de ceapă prăjită din bucătăria lui jupân Aizic, iar satul dormea un somn de veci, neschimbat de pe vremea aşezărilor tracice.

Ce căuta aci Didactica Magna a lui Comenius?

Pentru ce legase el în scoarţe cartonate, cu mâna lui, aceste îndreptare întru alt fel de vieţi, alt fel de lume, alte stări, alte chemări?

Dintr-o dată i s-au părut ca nişte prieteni înşelători care i-au minciunit tinereţea şi l-au îndemnat, cum spuneau acum oamenii din sat, să „încerce a scoate luna din fântână”.

Scrisorile primite în cele din urmă două săptămâni nu erau dintre cele care să-i aducă vreo îmbărbătare.

A fost mai întâi scrisoarea de la bătrânul lui director de şcoală. Caldă şi bună. Dar ascunzând între rânduri un fel de mirare şi de nemulţumire, numai de dânsul simţită. Cum – se mira bătrânul – atât de repede să deznădăjduieşti? Atunci ce să mai aştepte de la ceilalţi cu firea slabă şi cu mintea mult mai puţin pregătită? De ce şovăieşte la o răspântie de drumuri, nehotărându-se pe care să pornească? Prea multe a vrut să înceapă deodată. Taina izbânzii (n-o ştie?) e să te mărgineşti deocamdată la un ţel mărunt şi apropiat, să te înverşunezi ca să-l atingi pe acela, şi numai după ce-ai ajuns la capăt să păşeşti mai departe. De ce-i pomeneşte despre rezistenţa proprietarilor, despre indolenţa oamenilor, despre oarba patimă a politicii, care a pus buruiană în suflete? Nu le ştie acestea? E pentru dânsul ceva nou? Doar pentru a le birui a pornit atât de focos, încordându-şi grumazul lui de flăcău voinic… În blândeţea sfaturilor străbătea o dojană. Şi nu dojana îl durea, ci nedreptatea ei. Până şi bătrânul lui dascăl nu vedea decât o problemă abstractă de dezlegat, o aplicare de principii generale, fără să poată reconstitui realitatea în toată deznădejdea ei, aşa cum se înfăţişează cu oameni şi locuri, cu şcoala priponită în stâlpi, cu domnii Lascăr Sofian şi Spirică Necşulescu, primar şi notar, preot şi atâtea suflete moarte.

A împăturit scrisoarea cu o strângere de inimă. S-a simţit mai singur şi mai părăsit.

Pe urmă au venit alte scrisori: cele de la foştii colegi.

Fusese între dânşii un legământ să-şi scrie măcar în primele luni despre chipul cum s-au aşezat, greutăţile pe care le-au întâmpinat, să-şi schimbe păreri şi să se îndemne unul pe altul, unul cu experienţa celuilalt.

Iar toţi, chiar şi prietenii cei mai apropiaţi, parcă şi-au dat cuvânt între dânşii să-i trimită sămânţă de amărăciune îndată ce i-au cunoscut adresa.

Fără să ştie au făcut-o şi fără s-o vrea.

Dar toţi îi scriau fără să se îndoiască o singură clipă despre îndemânarea şi tăria cu care numai el s-a arătat vrednic să răstoarne piedicile din cale. Toţi socoteau că a fost destul să ajungă într-un sat pentru a schimba faţa stărilor. Nu era el oare cel mai înzestrat, cel mai inimos, nu era el oare un adevărat şef al tuturor, recunoscut de toţi şi înscăunat prin atâtea virtuţi care lor le lipseau? Siguranţa aceasta se întorcea într-o muşcătoare ironie. De l-ar vedea dânşii în odaia lui jupân Aizic, cu obrajii în palme! De l-ar vedea în coliba care ţine loc de şcoală, cu pereţii sprijiniţi în pari şi cu acoperişul căzând pe el, între „elevii” lui ca nişte pui de sălbatici încreţindu-şi frunţile să înţeleagă un grai neînţeles!

Şi toţi, după ce-şi arătau convingerea că el singur a început să săvârşească minunea completă, absolută, ca într-o povestire ideală cu morală, treceau la viaţa lor şi la chipul mai puţin eroic şi absolut în care au prins să-şi întocmească existenţa.

De departe, Nicolae Apostol îi vedea, îi recunoştea, le auzea glasul şi îi urmărea în ungherele lor risipite de ţară.

Hortopan scria că, îndată ce şi-a luat postul în primire, s-a aşternut pe muncă, să-şi îndeplinească în sfârşit visul lui de şcolar. Adună material folcloristic pentru o revistă; se pregăteşte să scrie o monografie a comunei. Are bibliotecă la îndemână; o şcoală şi o casă de citire – e adevărat, cam lipsită de cititori deocamdată – dar fotografiată şi reprodusă ca model în publicaţiile didactice. Iliescu a dat peste un cor în formaţie şi peste un preot cu patima cântului. Nici nu putea spera o soartă mai norocoasă, un conducător de coruri cum a fost el în şcoală şi cum a trecut din clasă în clasă mai mult cu vocea lui de bas decât cu ştiinţa de carte. Amza se logodeşte cu fata dirigintelui. Abia a coborât din şarabană în sat, abia a fost poftit la cea dintâi masă, a şi căzut cu tronc la inima fetei. Toate le povesteşte în scrisoare cu hazul lui şi cu aluzii la rămăşagurile din serile lor, când îi asigura pe toţi că n-are să treacă o lună după ce-şi va lua diploma în buzunar şi are să-şi pună capul sub pirostrii. Aniculăesii a dat peste o locuinţă prea mare pentru modesta lui zestre de fecior de vădană: într-o odaie îşi atârnă hainele, în alta îşi pune ghetele la uşă şi pălăria în cuier, în a treia doarme şi în sală şi-a clădit lemnele de foc în chip de bibliotecă. Aşa, toată casa e mobilată. Tincu a rostit o cuvântare la aniversarea şcolii şi l-a felicitat prefectul, l-a invitat proprietarul la masă. Costăchescu şi-a cumpărat docar şi cal. Pricop, Cumpătă, Volintiru, Moroşanu, Bejan, Gheorghiu, Hlihor, Lăzăruc, Diaconescu, Popovici, Rotaru, chiar cei mai neînsemnaţi în trecerea lor prin şcoală, banda din fundul claselor, toţi şi-au găsit un rost, vestesc că s-au aşezat cu temei pe o viaţă lungă dăscălicească, fără frământări prea adânci, fără îngrijorări şi nopţi de nesomn. Îi vede pe fiecare, dezbrăcaţi de uniformă, dar păstrând fiinţa lor întreagă din şcoală. Unii glumeţi şi socotindu-şi slujba ca un mijloc de viaţă oricare. Alţii urmărindu-şi ambiţioasa nevoie de a stră-luci cât mai curând în foile învăţătoreşti cu articole purtând semnătura întreagă. Ceilalţi apucându-se cu nădejde de lucru, aşa cum apucau părinţii lor coarnele plugului, fără să se întrebe dacă recolta nu va fi primejduită cumva de vrăjmăşiile cerului şi ale pământului. Îi ştie pe toţi, şi de pe acum ar putea să le citească viaţa lor viitoare în satele lor, aşa cum citeşte ghicitorul un destin în palmă. Unii se vor încovoia nevoilor, alţii îşi vor căuta un ocrotitor politic, mulţi se vor achita de datorie cu un suflet mijlociu şi călduţ, nici dându-se cu totul, nici călcându-şi cu totul hotărârile viteze din şcoală.

Fără să fie prea buni, fără să fie prea răi, au şi început să se împace cu stările pe care le-au găsit de-a gata.

Doar în scrisorile a doi-trei a aflat Nicolae Apostol o umbră de nemulţumire, a simţit dedesubt o zvâcnire de braţe încătuşate. Nu e încă mărturisită. Dar o cunoaşte. Recunoaşte ceva din dezamăgirea şi înverşunarea lui – şi îi pare ciudat că aceste semne vin tocmai de la foştii camarazi pe care îi socotise de-o mai mijlocie inteligenţă şi de-o mai puţin glorioasă resemnare.

Dodon, bunăoară, Sache Dodon, Cârlanul, cum a fost botezat şi cum a rămas el încă din prima zi de şcoală, i-a răsărit din aceste scrisori cu altă faţă. Atâţia ani a fost alături de dânsul şi nu i-a bănuit fiinţa lui cea adevărată! Era un fecior de preot înstărit, un bondoc bine hrănit, primind întotdeauna legături cu bunătăţi de acasă – rămăşiţele praznicelor, pomenilor şi colivelor. Le împărţea generos la toţi camarazii, hăulea toată vremea cântece alandala, fără nici un dar al cântecului, părea că toată ambiţia lui se mărginea să treacă drept cel mai bun oinist din şcoală, şeful echipei, şampionul tuturor concursurilor din ţară, elevul căruia ministrul învăţământului i-a dat recompensa unui ceas de aur, purtat mai apoi cu religiozitate, din mână în mână, de toţi elevii, până la ghibârdicii din clasa întâia. Iar acum, de la dânsul l-au asaltat trei scrisori una după alta, fiecare aducându-i o uimire mai mare decât cealaltă. În Sache Dodon, Cârlanul, se deşteptase apostolatul! Pe socoteala lui, sau, cum o mărturisea singur, mai mult pe a venerabilului preot Sachelarie Dodon, pornea să înzestreze o bibliotecă şi cerea sfaturi pentru alegerea cărţilor. Se adresa, în chipul cel mai firesc, celui mai ales dintre dânşii şi celui care părăsise şcoala cu o prematură aureolă de apostol. „Nici nu-ţi închipuieşti, Culai, cât aş vrea eu să fiu lângă tine, măcar o săptămână! Să te văd la lucru şi să învăţ de la tine ceea ce n-am învăţat din şcoală, cu zbenguie-lile mele. De altfel, să nu crezi c-ai să scapi. Am să te calc atunci când te vei aştepta mai puţin. Mă ruşinez la gândul că mă încumet să încerc a înfăptui şi eu măcar a zecea parte din ceea ce sunt sigur că tu ai şi izbândit să pui pe temelii sănătoase. Dar, oricum, mi-ar părea rău, Culai, să ştiu că zâmbeşti citind scrisorile mele. Cârlanul s-a pocăit. Nu râde, te rog. Trimite-mi lista de cărţi şi numele câtorva reviste bune, să abonez biblioteca, fiindcă dacă mă laşi la mintea mea, nu ştiu să trec de tratatul bunului oinist de Vasile Negruţi.”

Sache Dodon, Cârlanul, n-a ştiut niciodată ce e ironia. Nici n-a fost capabil să-şi mâhnească vreun camarad cu vorbe înveninate de subînţelesuri.

Dar să fi vrut cu tot dinadinsul, n-ar fi izbutit să filtreze în răvaşul său atât de ascuţită ironie şi atât de amară batjocură.

Îl ruga pe Nicolae Apostol să nu zâmbească la nepriceputele lui încercări. Nu i-ar fi recunoscut zâmbetul înfrânt şi privirea sleită.

Tot aşa, ceilalţi doi camarazi, Haralamb şi Suceveanu (unul coada clasei de când a intrat în şcoală până ce-a terminat; celălalt, firav şi mereu tânjind cu coatele pe fereastra dormitorului şi repetitorului, căutând mereu peste case o bucată verde de câmp); amândoi, deşteptaţi din amorţeală cum au ajuns la loc de răspundere, amândoi, galvanizaţi de hotărâri îndârjite, îi cer îndrumări pentru viitor şi aprobare pentru puţinul cât au izbutit să înfăptuiască. Scrisorile lor tresăltau de optimiste făgăduieli; veneau să zgârie cu unghii de fier deprimarea lui bolnavă. Nicăieri, niciunul nu lăsa să se întrevadă o cât de vagă îndoială că Nicolae Apostol s-ar putea să nu depăşească, el singur, ceea ce toţi abia se vor învrednici să săvârşească îndelaolaltă.

Închidea plicurile în sertar.

Asculta tăcerea încremenită de afară. Tresărea la trosnetul grinzilor.

Stingea lumina şi încerca să doarmă.

Abia aţipea, şi îl deşteptau şoarecii din pod, duruind prin nucile lui jupân Aizic. Aprindea lampa şi deschidea una din cărţile lui de altădată, atât de străine acum: Comenius, sau Spencer, sau Locke.

Iar îndată dintre file se limpezea chipul lui Lascăr Sofian cu încruntarea aspră dintre sprâncenele stufoase; surâsul viclean al lui Spirică Necşulescu; rânjetul primarului Ioniţă Ţăpu ori al şefului de gară Atila Gheorghiu; figura apatică a părintelui Ştefan; spâna făptură a notarului Ilie Bosânceanu sau încătărămata şi scârţâitoarea uniformă a şefului de post, dom' Stănică, Careva-să-zică.

Într-un fel sau altul, erau duşmanii săi de aci, înfăţişau realitatea implacabilă, se ridicau de-a curmezişul între el şi îndeplinirea hotărârilor cu care a coborât într-o haltă pustie de câmp, într-o zi de toamnă cu bură mă-runtă.

Acum toţi îl lăsau în pace. Nu-l mai chema nici dom-nul Lascăr Sofian la curte, nu-l mai cerceta nici domnul Spirică Necşulescu, să-l convertească la politica partidului său, nu-i iscodeau pe urme să afle dacă nu săvârşeşte operă de instigator printre ţărani nici reprezentanţii autorităţilor: domnul primar Ioniţă Ţăpu, domnul notar Ilie Bosânceanu, domnul şef de post Stănică, Care-va-să-zică. Îl lăsau să se pârjolească peşte pe uscat, să se frământe şi să-şi sleiască vlaga, să vină de la sine la cuminţirea cea din urmă – adică la capitularea desăvârşită.

Pricepea prea bine că acest cuvânt de ordine a pornit de la domnul Lascăr Sofian către supuşii săi slujbaşi din comună, şi că aceasta o aştepta pe de altă parte şi dom-nul Spirică Necşulescu. Iar întru asemenea mai grăbit sfârşit îl înţărcaseră de la orice făgăduială şi nădejde. Nu mai era vorba nici de cele câteva sute de lei pentru repararea şcolii şi cârpeala mobilierului, nici despre butucii de stejar şi leaţurile pentru împrejmuire. Domnul primar Ioniţă Ţăpu îi dăduse a înţelege că are noroc, fiindcă poruncile subînţelese ale lui conu Lascarache s-au oprit aci. Altul ar fi păţit-o mai rău. S-ar fi pomenit cu o prigoană să-l tămăduiască pentru toată viaţa; să-şi ceară singur mutarea în alt capăt de ţară sau să fie zvârlit cu un singur ordin telegrafic.

Conu Lascăr fusese mărinimos. Dar această mărinimie îl izolase de atotputernicii comunei ca un ciumat.

Până şi părintele Ştefan clătina din cap când îl întâlnea, îl povăţuia s-o întoarcă pe foaia cea blândă şi să nu-şi ridice duşmănii, privea pe furiş în susul şi în josul drumului, să vadă dacă nu-l observă nimeni că a călcat consemnul şi o pornea repede, cu pulpanele anteriului suflate de crivăţ, spre mâhnita lui casă, unde îl aştepta, pe patul boalei fără de leac, cel din urmă fecior întors de la oaste.

Într-acest timp, jupân Aizic îl înteţea cu sfaturi pru-dente şi binevoitoare.

După multe ocoluri şi şovăieli, hangiul îi mărturisise şi cum s-a dus la conu Lascarache Sofian să capete dezlegare:

— Domnu învăţător, eu ştiu că ai să te superi fiindcă am să fiu sincer cu dumneata. Eu m-am dus să-l întreb pe boier. Poate ai să zici că am făcut faptă urâtă? Poate chiar am făcut… Dară eu nu pot să mă pun rău cu toată lumea… Eu n-am slujbă şi carte, nu pot să scot certificat din buzunar şi să cer dreptul meu după lege, fiindcă mie nu-mi dă legea nici un drept, măcar că ne făgăduieşte domnul Spirică Necşulescu lege şi drept îndată ce-are să vie partidul dumisale la putere… Eu sunt aicea un negustor cu orândă din mila lui conu Lascarache. Hanu e al lui conu Lascarache. Hanu şi puterea pe deasupra!… Şi dacă dădea ordin conu Lascarache: „Măi Aizic, bre, mâine dimineaţă nu mai vreau să văd chiriaşul acela în hanul meu, pofteşte-l să-şi caute gazdă aiurea!”, ce puteam atuncea pentru ca să fac? Te întreb, domnule învăţător? N-aveam ce să fac, şi mă supuneam la ordinul lui conu Lascarache… Chiar dacă dă ordin să-l scot mâine din casă pe frate-meu – să zic aşa, fiindcă eu n-am frate – eu trebuieşte să mă supun imediat şi să scot afară pe frate-meu, dacă aş avea eu un frate, fiindcă altfel mă scoate conu Lascarache afară cu nevastă cu tot şi cu boccelele mele şi chiar cu copiii, şi nu mă scoate numai din han, ba mă zvârle afară din sat, pe drumuri… Aşa că eu mai bine să-ţi spun. Poate tragi o învăţătură de aicea. M-am dus şi l-am întrebat, iară dumnealui mi-a răspuns:Lasă-l în pace, Aizic! Lasă-l în pace şi am dat ordin să-l lase toţi în pace. E un băiat abia scăpat de la şcoală, cu mintea înfierbântată de cărţi. Asta-i boală nouă. Însă nu-i boală fără leac. Până la primăvară are să se vindece. Numai să fie iarna geroasă, şi îl răcoreşte complet. Eu nu vreau pieirea păcătosului, aştept îndreptarea lui!” Aşa mi-o vorbit mie conu Lascăr şi se plimba prin birăul dumisale, şi deodată s-o întors la mine şi m-o privit până în fundul ochilor şi m-o întrebat dacă nu cumva ţii dumneata sfaturi cu ţăranii seara, şi eu i-am răspuns că pot jura că nu se află aşa ceva. Pe urmă mi-o spus că pot să plec, şi eu mă gândesc de atuncea că poate l-ai supărat cu vorbe de aiestea nouă care se citesc prin jurnale şi am înţeles că nu-i aşa de tare supărat şi că are să uite şi are să ierte îndată ce dumneata ai să te duci la curte şi ai să-i spui că te-a luat gura pe dinainte, cum greşeşte tinereţea câteodată, domnule învăţător…

Cuvintele lui jupân Aizic exprimau opinia satului.

Pentru Nicolae Apostol neînţeleasă era doar repeziciunea şi precizia cu care au ajuns la cunoştinţa tuturor deznodămintele întrevederilor cu proprietarul de la Sofieni şi cu cel de la Stulpicani.

Nici domnul Lascăr Sofian prin firea sa, nici domnul Spirică Necşulescu prm îndemânarea sa politică n-ar fi avut de ce împărtăşi unor umili funcţionari comunali nemulţumirea provocată de cerbicia proaspătului învăţător. Acestea rămăseseră între patru ochi. Dar tot aşa cum sunt deprinşi câinii să citească gândul în ochii stăpânilor, tot aşa jupân Aizic şi primarul Ioniţă Ţăpu, notarul şi şeful de post, părintele Ştefan şi chiar Lecachi Colţun, moş Zamă-Lungă, îndată au simţit că noul învăţător nu e pe placul mai-marilor.

Şi numai după aceea, întrebând şi cerând ei porunci, au căpătat din unul în altul cuvânt de la domnul Lascăr Sofian cum să se poarte cu acest venetic colţos şi până unde să împingă slugarnica lor supunere. Poate domnul Lascăr Sofian zvârlise numai o vorbă. Ea făcuse dâră. Se ştia că boierul îl are pe învăţător piatră la inimă, că îl păsuieşte pentru cine ştie ce încercare şi că deocamdată cuminte e pentru toţi să nu aibă cu dânsul nici în clin, nici în mânecă.

Cu domnul Spirică Necşulescu lucrurile stăteau altfel.

Avocatul şi proprietarul Stulpicanilor îşi freca palmele, aşteptând să le dezlege toate aliatul său, timpul.

Trufaşele apucături ale lui Lascăr Sofian cu alegătorii, pe care îi trata ca pe vechilii de pe moşie, aduceau în fiecare săptămână recruţi noului partid, unde domnul Spirică Necşulescu, pătruns de spiritul măsluit şi făţarnic democrat al vremii, strângea mâinile tuturor în dreapta şi în stânga, consemna în agendă toate necazu-rile, asculta toate păsurile şi făgăduia tot ce se află şi nu se află în lună şi-n stele.

Învăţătorul din Ponoare, neînsemnat politiceşte pentru moment, dar poate un important element electoral pentru viitor, avea să urmeze fatal aceeaşi cale. Îl trimiteau plocon împrejurările şi ţâfna de mare senior a proprietarului de la Sofieni. Domnul Spirică Necşulescu lăsa aşadar timpul să lucreze în locul său şi nu se inte-resa de soarta învăţătorului: strângea cordial mâna lui Nicolae Apostol, însă ocolea vorba despre şcoală şi chiar despre politică. Preocupările sale erau concentrate la o bătălie mai apropiată.

Se ivise un loc vacant la colegiul doi în judeţ, se pregăteau alegeri, se anunţa luptă pe viaţă şi pe moarte între tustrele partidele cuprinse de frenezia organizărilor şi reorganizărilor, toate cu şefi noi şi cu primeniri de cadre.

Nicolae Apostol era lăsat în pace.

Dar pacea nu intrase în sufletul său.

Într-o asemenea noapte târzie de nesomn, după ce se liniştise afară şuierul subţire al vântului şi în pod guz-ganii isprăviseră de rostogolit nucile, rămase deodată cu cartea deschisă pe piept şi cu ochii ţintiţi în tavan, aşa cum îl prinsese zvârcolirea nesomnului, întins pe pat, cu faţa în sus. Îi zvâcneau bătăile inimii, aprins, ca unui om care şi-a dat seama că se afla de mult pe marginea unei prăpăstii şi încă nu privise în adâncul cel negru să măsoare primejdia.

Ce făcea el aci?

Venise cu o idee fixă. Să înalţe o şcoală, să deştepte localnicii din toropeala lor, să adune copiii la carte. Dar tocmai pe copii îi uitase. Absorbit de lupta cu rezisten-ţele surde din jurul lui, se achitase de mântuială şi fără tragere de inimă tocmai de cea mai elementară datorie dăscălicească. Intra la şcoală preocupat, dunga dintre sprâncene îl îndepărta de sufletul copiilor; privind prea departe şi prea sus, lăsa în părăsire ceea ce era aproape şi la îndemâna puterilor sale. Într-o lumină întrevăzu adevărul din scrisoarea venerabilului său dascăl şi dreptatea discretelor dojeni dintre rânduri.

Deodată i se păru că singurul vinovat e numai el şi că puţină dreptate, măcar puţină, s-a dovedit a avea chiar şi autocratul proprietar al Sofienilor. Căci îi spu-sese domnul Lascăr Sofian: „Vezi-ţi de datoria dumitale, dar n-o exagera… Mai-binele e duşmanul binelui. Îţi vin copiii la şcoală? Bine…” Bine. Adică: „Vezi de dânşii! Vezi măcar de dânşii!…” El îi neglijase, cu toată mintea şi cu toată energia îndreptată grijii de a da satului Ponoare cât mai curând o şcoală mai arătoasă. Până atunci, însă, prima datorie era să se întoarcă la copiii lui. Pe aceştia să-i câştige, înainte de a purcede la truda mai anevoioasă de a deştepta sufletele celorlalţi, moarte.

Până dimineaţa Nicolae Apostol se zvârcoli în nesomn, ca un răufăcător muncit de remuşcare.