Capitolul VIII

„A da sfaturi, grăbită mai e toată lumea!”

De două zile, de când Nicolae Apostol s-a întors de la curtea Sofienilor cu o subţire dungă adâncită între sprâncene, jupân Aizic îi dădea târcoale.

Săltând între umeri scurta de postav negru căptuşită cu blăniţă de miel brumăriu, îi aţinea calea la plecare şi la sosire. Îşi căuta de lucru în cameră, sub cuvânt că verifică personal dacă nu afumă cumva soba la cele dintâi focuri pretimpurii, în această toamnă vântoasă şi rece. Bătea în uşă, să-i ofere gazeta adusă de factor.

Încerca să-l ademenească la o spovedanie, cu întrebări ocolite:

— Ce zici, domnule învăţător? Straşnică persoană conu Lascarache al nostru! Vrei carte la dânsu? Are mai multă carte ca un profesor de la Universitatea din Ieşi. Vrei cap pentru politică? Are mai mult cap pentru politică decât trei miniştri de la Bucureşti! Vrei gospodar? Aşa un gospodar n-ai să găseşti cit e ţara Moldovii de mare… Spune dumneata dacă n-ai căpătat o impresie plăcută…?

— Am căpătat, domnu Aizic! răspundea tăios Nicolae Apostol, fără să ridice ochii din caietele unde şcolarii lui mâzgăliseră o caligrafie vrednică de memoria predecesorului său, Andrei Colibăşeanu.

Jupân Aizic nu se dădea dus. Îşi răsucea meditativ vârful bărbiţei cu degetele pistruiate şi de-o albeaţă nenaturală.

— Eu pot garanta că ţi-a spus dumnealui lucruri foarte interesante. Când vorbeşte, aur îi curge din gură…

— Garantează, domnule Aizic!

Jupân Aizic Gold se strecura cu papucii de pâslă afara, lipea încetişor uşa, ca să apară din nou peste un ceas.

— Am venit pentru ca să-ţi aduc aminte, domnu învăţător. Zic, poate ai uitat cu atâta carte şi iar carte… A trecut din nou domnul Spirică Necşulescu…

— Treacă, domnule Aizic. Treacă sănătos! Drumul e pentru toată lumea…

— A trecut şi s-o oprit la mine. Din nou a întrebat despre dumneata. Dacă eşti tânăr şi dacă eşti căsătorit. Dacă te ai bine cu conu Lascarache şi dacă te-a adus dumnealui aicea… Eu i-am răspuns. Poate c-am făcut rău? Poate te supără că i-am spus?

— Nici nu mă supără, nici nu mă bucură…

— Atunci am înţeles că te-a supărat!… Dar pot eu să fac altfel? Întreabă, trebuie să răspund. Eu trebuie să răspund la toată lumea, fiindcă altfel vine lumea şi-mi spune într-o zi să-mi iau calabalâcul şi să plec cu nevasta şi cu gâştele mele aiurea.

Jupân Aizic făcu o pauză, aşteptând un cuvânt de compătimire pentru asemenea nesigură soartă. Dacă văzu că vorba întârzie, urmă el, apropiindu-se şi şoptind pe-un ton confidenţial:

— Poate că-i bine să te abaţi dumneata, domnule învăţător, şi pe la Stulpicani, când ai oleacă de vreme, pe la curtea lui domnu Spirică Necşulescu. Nu-i un boier aşa de mare şi de neam vechi cum este conu Lascarache! Nici nu face el mare caz de moşie. Mă mir chiar că n-o arendează… El îi târgovăţ şi are meserie mai bănoasă. Avocat mare şi cu trecere, de-i curg procesele şi nu mai poate să se împartă la atâţia clienţi şi la aşa de încurcate afaceri… Eu am să-ţi spun dumitale ceva… Nu te supără dacă mă amestec unde nu-mi fierbe mie oala?

— Spune, domnule Aizic! rosti Nicolae Apostol cu indiferenţă, căscând în silă, ca să arate cât de puţin îl pasionează aceste chestiuni.

Jupân Aizic găsi de cuviinţă să nu pară că a priceput şi îşi urmă gândul său:

— Am să-ţi zic dumitale că-i foarte cuminte să te pui bine şi cu domnu Spirică Necşulescu!… Nimica nu se ştie ce poate să fie mâne. Azi sunt unii mari şi sus. Mâne le vine rândul la alţii. Domnu Spirică e omul lui domnu Tache Ionescu aicea în judeţ şi al lui conu Alecu Bădărău. Azi umblă şi strânge mâna la unul şi la altul, de-i prieten cu toată lumea, şi chiar pledează pe gratis la alegătorii de colegiul doi. Mâne, dacă vrea Dumnezeu şi hotărăşte majestatea-sa, se poate întâmpla să taie şi să spânzure…

— Să taie şi să spânzure sănătos, domnule Aizic…

Scociorând cu cleştele în sobă, hangiul arată că n-a luat aminte la această totală indiferenţă a învăţătorului. Împinge cenuşa la fund, trage jarul, aruncă două bucăţi de lemn verde, închide şi aşteaptă să tremure flacăra anemică. Tuşeşte satisfăcut când focul începe să fâsâie. Se întoarce din nou la masa cu vrafuri de cărţi şi caiete, potrivindu-le cu delicateţe, ca o gospodină după ce a şters praful.

— Oamenii de aici au o vorbă bună, domnule învăţător. Capul plecat zic ei că nu-l taie sabia!… Aşa ceva nu ştiu eu dacă stă scris în cărţile pe care le citeşti dumneata…

— Scrie, domnule Aizic.

— Atunci îmi pare bine!… Asta însemnează că au văzut şi au cercetat şi alţii, nu numai nişte prăpădiţi de ţărani ca vai de capul lor, din Ponoare ori din Stulpicani sau de la Sofieni. Au văzut, au cercetat şi au căpătat ştiinţă că-i învăţătură cu putere de lege. Poate sta şi în cărţi, alăturea cu cele zece porunci…

— Tot ce se poate, domnule Aizic.

Hangiul a deschis uşa, şi din prag şi-a adus aminte că acestui adevăr general i se cuvine o ilustrare practică:

— Aşa încât, atunci când are să mai treacă domnu Spirică Necşulescu şi are să mai întrebe, eu am să-i răspund că tocmai te-ai gândit dumneata să pofteşti pe la curte la Stuipicani şi că nu s-a putut deocamdată din lipsă de timp. Am să-i zic că ai regretat foarte mult şi că duminică ai să pofteşti numaidecât.

— Aceasta să n-o spui, domnule Aizic, fiindcă n-am să mă duc nici duminica aceasta, nici cea viitoare, niciodată. Nu mă duc şi n-am ce regreta.

— Atunci de ce mai scrie sfat înţelept la carte dacă nici un domn învăţător nu vrea să ştie de dânsul? se miră hangiul clătinând din cap. De ce mai înveţi dumneata copilaşii să creadă într-un lucru în care singur nu crezi?

Jupân Aizic n-a aşteptat răspuns. A închis uşa, lăsându-şi chiriaşul să mediteze în singurătate asupra acestei ciudăţenii.

Nicolae Apostol a meditat.

A stat la cumpănă, cu hotărârea puţin cam clătinată de stăruitoarea pledoarie a hangiului să-l pună bine cu toată lumea. O bănuia dezinteresată, şi, într-adevăr, domnul Aizic Gold, cârciumar cu orândă în comuna Ponoare, n-avea nimic de câştigat pe urma acestui rol de mijlocitor. Lui îi tresărea inima de câte ori ridicau glasul cei mari şi tari, ca şi cei mărunţi şi obidiţi, cum îi ţâţâie iepurelui sortit să doarmă cu ochii pe jumătate deschişi pe muchea haturilor. Îşi închipuia că înţelept este să facă toţi la fel şi se minuna de încăpăţânarea fără rost a unora să nu ţină socoteală de o cuminţenie care stă scrisă şi-n cărţi.

Dar până la sfârşit, Nicolae Apostol tot nu şi-a călcat pe suflet.

N-a plecat cu colindul la Stulpicani, la conacul domnului Spirică Necşulescu, tot aşa cum şi-a luat nădejdea de la vreun sprijin din partea atotputernicului boier Lascarache. A înţeles că nimic nu poate aştepta de la asemenea oameni decât în schimbul unui preţ. Iar preţul era renunţarea la o libertate a sufletului şi a mişcărilor, care-i părea deocamdată sacrificiu prea scump.

Se mai aflau pe teritoriul comunei încă două moşii.

Una a doamnei Ecaterina Ştirbulescu; alta a unui proprietar mereu lipsă din ţară, arendată domnului Solomonică Fişer.

Moşia doamnei Ecaterina Ştirbulescu era întinsă, cu pământul negru ca păcura şi gras ca untul; purta numele comunei Ponoarele; curtea se afla chiar deasupra satului, dar gospodarii pomeneau despre stăpână cu mai puţină sfială decât despre conu Lascarache Sofian sau chiar despre domnul Spirică. Era şi uşor de înţeles. Îi spun Catinca Ştirbuleasca, fiindcă mulţi bătrâni au apucat-o pe vremea când era numai fata vechilului de pe moşie, umblând desculţă şi cu rochiţa de cit pestriţ. Ceilalţi, ceva mai tineri, îşi amintesc încă de pe când s-a pripăşit Matache Ştirbulescu, alt vechil, venit de aiurea ca s-o ia de nevastă; îşi amintesc cum părintele şi soţul au administrat aşa de bine averea vechiului proprietar, încât, după zece ani, au luat moşia în arendă, iar după alţi cinci au cumpărat-o de veci. A murit bătrânul; într-o bună zi a închis ochii între sfeşnice şi bărbatul. Văduva a rămas să gospodărească după cum a învăţat din copilărie de la părinte şi mai apoi în tinereţe de la soţ. Cu ochii în patru la cântar şi la măsurătoare, ciupea de la una şi de la alta. Răcnea la zilieri şi la pălmaşi, pleca din zori cu docăraşul la seceră şi la arie, mânuia biciuşca peste obrazuri şi spinări tot aşa de repede ca un logofăt boieresc. Acum e o vădană răscoaptă, cu doi copii: o fată de măritat, crescută la pension şi cântând la clavir; un băiat născut târziu în căsnicie, după o pauză de doisprezece ani, în anul când a murit Matache Ştirbu-lescu – un zbânţuit cu ochi de viezure şi cu un smoc de păr zbârlit în creştet, care scapă câteodată pe poarta conacului şi hoinăreşte fără nici un căpătâi pe coclauri, înhăitat cu plodurile ţăranilor.

De la o astfel de proprietăreasă, Nicolae Apostol şi-a dat seama îndată că nu poate nădăjdui sprijin pentru ridicarea şcoalei şi a satului. N-a văzut-o la ochi, dar spusele oamenile-r i-au zugrăvit-o ca pe o făptură haină, ţâfnoasă, hrăpăreaţă şi displăcându-i să-şi amintească de nevoia de unde s-a săltat, dispreţuind pe cei rămaşi la vetrele lor calice.

Iar de la domnul Solomonică Fişer, arendaşul Prigorenilor, drept era să se aştepte încă la mai puţin. Plugar trecător, venit de la alte îndeletniciri, fost negustor de vite şi de grâne, n-avea nici o legătură cu pământul şi cu oamenii pământului, Pământul era o marfă. Munca oamenilor, alta. Plătea câştiul la termen; plătea oamenii şi vitele fără înşelăciune, după scriptele din condici. Astăzi se afla aci. Mâine putea să ajungă în celălalt capăt al Moldovei dacă s-ar fi ivit o moşie mai întinsă şi mai bănoasă, fără să-l alunge nimeni, după cum se temea jupân Aizic, mult mai legat de sat şi de localnici prin sărăcia lor comună.

Acestea le-a pătruns Nicolae Apostol, culegând ştiri şi păreri de ici şi de colo, întocmindu-şi din toate o părere a lui, amară şi fără nădejde.

Nimerise într-adevăr într-un post greu de apărat. De o parte, cugete toropite de calicie, care n-au cutezat să tresară şi să se mişte nici chiar în 1907, când s-au ridicat clăcaşii din toată ţara. De alta, o împietrire pe care n-o putea muia cuvântul lui, sunând ca o predică de exaltat în pustiu.

Dunga dintre sprâncene se mai adânci încă.

Recunoscu mâhnit că în cărţile sale şi pe băncile şcolii n-a învăţat nici o dezlegare pentru asemenea împrejurări, mai vitrege ca toate obişnuitele prepusuri. Nu erau prevăzute. Nu se afla nicăieri povaţă practică de unde şi cum trebuieşte început un lucru cu totul neînceput. Cum se clădeşte o casă fără nisip, fără var şi fără cărămidă; fără braţe şi fără bani; o casă care nu-i trebuieşte nimănui. Cum se poate sluji o şcoală care nu există, fără elevi şi fără înţelegerea părinţilor că ştiinţa buchilor va ajutora cu ceva la viaţa odraslelor.

Despre acestea toate cărţile şi dascălii nu i-au pomenit nici ca o ipoteză teoretică. Îndreptarul lor, călăuza scrisă şi vorbită, stăruise asupra unei potrivnicii mai curente şi mai lesne de biruit. Într-un loc se află şcoală, dar nu e îndestul de căutată. În altul, săteanul nu e însufleţit încă de dorul de a cunoaşte, dar există bunăvoinţe gata să pună umăr la umăr pentru a sparge peretele întunericului. Aiurea, o clădire a rămas nesfârşită, din cărămidă roşie. Dincolo lipseşte o casă de citire. Se mai întâmplă pe alocuri că elevi cu minte ascuţită şi cu sârguinţă la învăţătură nu-şi pot duce la capăt şcoala din pricina lipsurilor de-acasă: n-au cu ce-şi înjgheba cărţile ori sunt trimişi la păscut vitele de-o mamă vădană. Dascălul se loveşte de una ori de două din aceste împrejurări vrăjmaşe. Nu de toate dintr-o dată. Are răgaz să întregească o lipsă, să îndrepte o strâmbătate a judecă-ţilor omeneşti, să tămăduiască un rău. Acestea erau împrejurările prevăzute – teoretic – pentru care fusese pregătit, tot teoretic. Aci era totul de întocmit din nou, ca de la zidirea lumii. Şi încă mai anevoios. În comuna Ponoare, uitată de Dumnezeu şi părăsită de stăpânire, orice întocmire trebuia începută cu o muncă prea grea pentru o singură putere omenească, fiindcă multe se statorniciseră într-o rânduială greşită şi stricată: buruiana cea rea trebuia plivită, socotelile celor tari dejucate şi binele celor mulţi săvârşit chiar cu silnicie.

Dacă în cele dintâi zile, după scurta şi inimoasa cuvântare rostită ţăranilor, a izbutit să adune un număr mai mare de copii la şcoală, în săptămânile din urmă numărul s-a împuţinat.

Elevii s-au întors la vechea lor deprindere, să colinde meleagurile cum se arată o zi mai senină; părinţii, la vechiul lor nărav, să-i trimită cu vitele ori să-i poarte cu dânşii ajutor la pluguri şi la semănat. În unele dimineţi, capetele se înălţau rare din bănci, ca dinţii într-o gură ştirbă. Cu strângere de inimă simţea încrederea slăbindu-se şi îl mustra cu un gând păcătos părerea de rău că nu şi-a ales, cum avea drept şi cum fusese îndemnat, o şcoală arătoasă, undeva într-o comună mai ridicată din starea de sălbăticie, ca să păşească înainte pe-un drum de alţii deschis şi de alţii bătătorit.

El rămânea aci, să lupte cu moştenirea blestemată a unui mort.

Părerea aceasta de rău, încolţind când îl încerca deznădejdea, o socotea pornire neiertată de dezertor. Şi îl îngrijora ca descoperirea unui rău ascuns şi încă necunoscut din el. Se descoperea laş, iar el se crezuse brav. Se descoperea supus şovăielilor, iar el se crezuse tare, din piatră.

Încercase să capete o luminare şi un ajutor de la revizorat. Făcuse un drum până la oraş, neîncrezător în soarta rapoartelor şi memoriilor trecute de-a dreptul la dosar.

Revizorul îl primise oarecum mirat.

Aşa de repede se alarmase? Aşa de repede voia el să întoarcă stările vechi, ca la o comandă? Îl trimisese fără nici o intenţie batjocoritoare „să-şi vadă de datoria lui”. Îl sfătuise să ia aminte la dorinţele domnului de-putat Lascăr Sofian, fără de al cărui cuvânt nimic nu se mişcă în tot judeţul.

S-a întors mai zgribulit în pardesiul subţire, suflat de vân.tul gheţos, ghemuit alături de moş Lecachi Colţun, Zamă-Lungă.

Moşneagul a bănuit ceva din amarul tânărului cu semn adâncit între sprâncene.

— Merge greu, mă tem că, domnule învăţător? întrebase răsucind biciuşca şi plesnind gloaba costelivă. Te văd eu după ochi că merge greu…

— Cam greu, cu adevărat, moş Lecachi! îşi deschisese inima, ca unul care nu aflase încă pe nimeni să-i asculte păsul.

Bătrânul ascultase fără să-l întrerupă. La încheiere îşi spusese cuvântul:

— Mă tem că ai luat-o prea repegior. Asta-i pricina. Tinereţea nu cunoaşte răbdare. Repede s-aprinde şi repede se stinge

— Eu n-am să mă potolesc cu una, cu două! făgădui cu îndârjire Nicolae Apostol.

— Să dea Domnul de sus!… Până atuncea, domnule învăţător, nu că mă bucură toate câte le pătimeşti… Dară văd că ai ajuns oleacă şi la vorba mea. Socot să nu-l mai găseşti aşa de netrebnic şi, de osândit pe sărmanul domn Andrieş… Poate acuma ai prins a înţelege şi dumneata că nu s-a înecat fără să deie din mâini…

Învăţătorul se posomori mai crunt la amintirea omului pe care îl ura dincolo de moarte. Nu mai rosti nici o vorbă până ce-au ajuns, acasă.

Când au trecut prin faţa şcolii, a întors ochii, să nu-i vadă din nou pereţii coşcoviţi şi stropiţi de noroaie, acoperişul desfundat, ferestrele împlinite din punga lui, cu ochiurile din nou sparte după două săptămâni şi din nou lipite acum cu hârtie.

N-a apucat a coborî bine, şi i-a ajuns din urmă o tră-sură în trapul cailor întins. A trecut câţiva paşi, şi vizitiul a oprit la porunca stăpânului înfăşurat în blană de lup.

— Aista-i conu Spirică! anunţă moş Lecachi Colţun, scoţând căciula şi ploconindu-se.

Ieşise în pragul hanului şi jupân Aizic să se ploconească, frecându-şi mâinile pistruiate, de albeaţa hârtiei.

Domnul Spirică Necşulescu se dezveli din blănuri şi descinse din trăsură.

Scund, rotund, îmbrăcat cu deosebită îngrijire, îşi scoase mănuşile, înaintând spre intrarea hanului.

— Dacă nu mă înşel, domnul învăţător Nicolae Apostol? întrebă întinzând mâna cu o satisfacţie exagerată, ca şi cum ar fi descoperit în sfârşit un om scump la ve-dere şi de mult căutat.

Nicolae Apostol răspunse strângerii mult mai moderat.

Dar domnul Spirică Necşulescu nu era deprins cu asemenea nuanţe. Cu aceeaşi cordialitate scutură şi mâna lui jupân Aizic.

Se întoarse să arunce un cuvânt lui moş Lecachi Col-ţun:

— Ai mai albit, moşule! Te-a albit procesul, hai? Nu uita că ţi-am pus termen nou la 16 decembrie. Să te prezinţi la mine cu noaptea-n cap…

Nu aşteptă răspunsul şi nu mai dădu nici o atenţie la ploconelile moşneagului. Lămuri numai învăţătorului străin aceste chestiuni profesionale:

— Pariez că spui şi dumneata, ca toată lumea: „Teribil tip Necşulescu acesta! De-abia coboară din trăsură, şi iată-l că a şi dat ochii cu un client…!” Nu protesta… Aşa spune toată lumea, aşa ai dreptul să spui şi dumneata câtă vreme nu mă cunoşti…

— Nu spun nimic, domnule avocat, fiindcă nu prea ascult ce spune lumea.

Domnul Spirică Necşulescu îl bătu pe umăr cu mare familiaritate:

— Mai întâi, te rog să nu-mi aduci aminte de profesiunea mea. Ce e aceasta: „Domnule avocat”? Sunt pro-prietar aci, nu avocat. Proprietar şi om de ispravă. De aceasta te asigur! Mai apoi, te rog să nu-ţi imaginezi că în calitate de avocat speculez cumva un necăjit ca onorabilul meu client, Lecachi Colţun. Nu-i apăr procesul ca avocat. Îl apăr ca un proprietar dm partea locului, care mai ajutoră şi el cum poate, să uşureze necazurile oamenilor vecini cu modesta sa moşioară. Adică pledez fără onorariu… Nu, moşule?

— Cum să nu fie aşa, coane Spirică! întări moş Lecachi Colţun, ţinându-şi căciula în mână şi mai ploconindu-se de la distanţă respectuoasă. Dumnezeu să vă ţie ani mulţi, cu sănătate!

— Precum se dovedeşte deci, acesta sunt şi aşa sunt, domnule învăţător! se arătă încântat de sine proprietarul Stulpicanilor. Dacă s-au găsit alţii, poate, cu avere moştenită, nu agonisită cu sudoarea frunţii, să mă recomande altfel, ai să te convingi în curând că te-au în-şelat… Acum să mergem câteva momente înlăuntru şi să facem cunoştinţă mai bine… Cred că ne poţi servi ceva, domnule Aizic? O cafea. Un păhărel de vin. Cinsteşte-l şi pe moş Lecachi, să i se mai înfierbânte sângele şi să mai uite de cele procese…

Câştigat de familiaritatea volubilă a domnului Spirică Necşulescu, învăţătorul păşi alături însufleţit. Se dojeni că a judecat un om pe nevăzute, numai după închipuirile sale şi vorbele oamenilor.

Proprietarul Stulpicanilor se arăta cu totul altfel decât reacţionarii autoritari şi tiranici din stofa domnului Lascăr Sofian. Îi miji speranţa că visul său s-a apropiat vertiginos de realizare printr-un miracol neprevăzut şi înadins rezervat de providenţă, după ce l-a pus la o încercare a rezistenţei.

Nu mai stătu la îndoiala.

În prag, nu-l lăsă să intre în sala urâtă, mare şi friguroasă a cârciumii. Îl invită în camera sa.

Intrând, domnul Spirică Necşulescu exclamă cu o veselă imputare:

— Dacă nu vine muntele la Mahomed, iată că a venit Mahomed la munte!… Apoi, îndată, cu alt ton: Trebuie să-ţi spun, domnule învăţător, că m-a cam surprins procedarea dumitale. Ai venit aci de atâta vreme şi n-ai găsit timp să treci pe la mine!… Ce Dumnezeu! Suntem oameni şi o să ne ducem viaţa împreună. Dumneata ai să ai nevoie de mine, eu de dumneata… M-a surprins şi m-a scandalizat…

— Îmi cer scuze… capitulă Nicolae Apostol, cu un elan de sinceră căinţă. Au fost o serie de împrejurări…

— Să lăsăm scuzele şi să lăsăm împrejurările… rosti domnul Spirică Necşulescu, alegându-şi singur un scaun şi aşezându-se cu picioarele scurte şi groase unul peste altul. Fumezi?

Întinse portţigaretul.

Nicolae Apostol luă una cu stângăcie şi mărturisi:

— Nu fumez decât o dată la două-trei luni…

— Mai bine! recunoscu domnul Spirică. E un nărav care nu dă nici o plăcere, ţine cheltuială şi strică sănătatea. Dar vezi dumneata cum e omul făcut? Aceasta o spun şi o recunosc. Iar după ce sfârşesc de spus şi de recunoscut, aprind şi fumez una după alta treizeci-patruzeci de ţigări pe zi, ca să-mi stric sănătatea şi să mă ţină cheltuială.

Proprietarul Stulpicanilor făcu o pauză şi cercetă zâmbind chipul şi înfăţişarea învăţătorului.

Tot aşa îl cercetă şi Nicolae Apostol.

Iar pe măsură ce îl privea mai mult, descoperea ceva neplăcut, fals, de grosolană calitate pe figura rotundă şi lucie a domnului Spirică Necşulescu, în ochii prea surâzători, în mustăţile prea răsucite pe deget, în buzele prea umede şi grase.

— V-am adus vinul dumneavoastră! anunţă jupân Aizic, intrând cu tava şi ca paharele. Chiar din vinul pe care l-am cumpărat anul trecut de la mata, coane Spirică… Aşa n-aveţi să mai puteţi spune că vând moare de curechi…

Domnul Spirică Necşulescu făcu cu coada ochiului la învăţător:

— O fi fost din via mea când l-am vândut eu, dragă Aizic. Acuma, după ce-a trecut prin beciul tău şi după ce l-ai botezat, cred că n-a mai rămas nici urmă din ce-ai cumpărat…

— Se poate să vorbiţi aşa, coane Spirică? începu să se vaiete jupân Aizic. Aşa marfă ofer eu? Şi încă la cine să ofer? La un aşa cunoscător şi la o persoană care n-a vrut să-mi lase doi lei la deca, măcar că m-am tras de barbă şi m-am rugat… Poftiţi şi gustaţi…

Jupân Aizic turnă în pahare. Se pregăti să aştepte rezultatul gustării şi opinia domnului Spirică Necşulescu.

Dar proprietarul Stulpicanilor îi făcuse semn spre uşă:

— Bine, dragă Aizic! Am să poftesc şi am să gust. Pe urmă am să-ţi spun eu câtă apă ai turnat la vadră. Acum lasă-ne singuri. Avem de vorbit.

— Înţeleg, înţeleg… Am să aduc cafeaua când are să sune domnul învăţător din clopoţel.

După ce a plecat hangiul, domnul Spirică Necşulescu măsură încăperea clătinând cu dezaprobare din cap. Spuse:

— Cred că n-ai de gând să locuieşti multă vreme în asemenea mizerie…?

— Aşa nădăjduiesc şi eu! Deocamdată mă mulţumesc cu ce se găseşte. Şi am să mă mulţumesc până ce mi-oi putea împlini gândul cu care am venit aci, domnule Necşulescu.

— Anume?

— Anume să zidesc şcoală cum se cuvine într-o comună de trei mii de suflete, cu trei sate împrejur, fără şcoală toate şi toate lăsate la voia întâmplării.

Domnul Spirică Necşulescu înălţă sprâncenele cu mirare:

— Cum adică? Ai de gând să rămâi aci toată viaţa? Să putrezeşti într-un sat ca acesta?

— Desigur! Satul eu mi l-am ales. Şi trag nădejde să nu putrezesc, ci să fac o ispravă care să slujească de pildă de jur împrejur, bineînţeles cu sprijinul dumitale şi al altor oameni de suflet ca dumneata…

— Ciudat! mărturisi domnul Necşulescu. Îmi închipuiam altceva…

— Ce anume? veni rândul învăţătorului să întrebe nedumerit.

Domnul Spirică Necşulescu întârzie răspunsul, după o veche a sa tactică de avocat.

Scotoci în buzunarul vestei şi scoase agenda groasă cu scoarţe elastice de piele. Despături o foaie de hârtie şi o lăţi cu palma pe masă:

— Ca să înţelegi intenţia mea, o iau ceva mai de departe. Uite, aici am câteva informaţii despre dumneata. Trebuie să ştii că noi posedăm un serviciu foarte perfecţionat de informaţii…

— Care noi? vru să afle Nicolae Apostol.

— Noi, partidul. Aceasta e şcoala lui conu Alecu şi e o şcoală care a dat roade excelente. Din ochii dumitale văd că nici nu ştii despre ce conu Alecu e vorba. Conu Alecu Bădărău… El cunoaşte fiecare alegător de unde vine şi ce necazuri are, ce rude, ce legături şi ce poate să ceară la un moment dat… Urmând această cale, m-am interesat şi despre dumneata. Aci, la revizorat şi la centru, unde avem oamenii noştri. Informaţiile sunt admirabile şi m-au satisfăcut. Îţi surâde tot viitorul înainte.

Nicolae Apostol surâse şi el amar acestui viitor.

— Până acum nu se prea vede…

— Are să se vadă! îl asigură domnul Necşulescu. Puţină răbdare… Informaţiile mele spun că ai fost un element excepţional în şcoală. Cu autoritate printre camarazii dumitale. Iubit şi stimat de profesori. Excepţional vorbitor. De patru ani, la fiecare serbare şi manifestare a şcolii, dumneata ai luat cuvântul în numele elevilor. La înmormântări, la aniversări, la comemorări şi aşa mai departe…!

— Ce importanţă mai au acestea! exclamă învăţătorul, alungind cu melancolie amintirea acestor triumfuri deşarte de şcolar.

— Au foarte mare însemnătate. Pentru noi, foarte mare! De asemenea elemente se simte nevoie… Dar nu aci, la ţară. Aci, într-adevăr, sunt mărgăritare în troaca porcilor. Nu că vorbesc despre ţărani aşa… Aşa spune adagiul latinesc despre un caz ca al dumitale. Locul nu-ţi este aci. E la oraş, dragul meu! Nu ştiu despre ce formalităţi e vorba. Acestea însă se pot aranja uşor, şi le vom aranja. Faci un stagiu aci de un an, doi. Poate şi mai puţin. Iar cum venim la putere, te stră-mutăm în oraş. Fie institutor, fie altceva… Învârtim noi legea, mă pricep eu s-o învârt, că nu degeaba sunt avocat, şi te ducem la oraş. Acolo ai să-ţi dai toată măsura.

— Dar nici nu gândesc, domnule Necşulescu! protestă învăţătorul. Eu n-am ce căuta la oraş. Pentru da-toria mea de aci, de la ţară, am fost pregătit… Aci am să rămân şi aci cred eu că am să fiu mai folositor decât la oraş…

Domnul Spirică Necşulescu vorbi bănuitor:

— E ideea lui Sofian? Te-a prins el cu legământ să stai aci?

— Nu e ideea nimănui, domnule Necşulescu! E a mea. Nu m-a adus domnul Sofian aci…

— Aceasta o ştiu, surâse domnul Spirică Necşulescu. În această chestiune, a învăţătorilor şi a reformelor, el e în divergenţă cu majoritatea partidului. El e cu bătrânii. De aceasta au să-l şi cureţe. O dată cu decapitarea lui conu Miţita Sturză, s-a sfârşit şi cu veleatul lor. La centru au să-l cureţe oamenii lui Ionel Brătianu. Aci, în judeţ, tocmai omul pe care el l-a ridicat şi din care şi-a făcut mâna sa dreaptă: onoratul meu coleg de barou şi adversar politic, Emil Sava, prefectul. Îl cunoşti? Te-ai înfăţişat atotputerniciei-sale, să te vadă la chip?

— Nu-l cunosc şi nu m-am înfăţişat atotputernicieisale! mărturisi învăţătorul.

— Altă greşeală! semnală cu dezaprobare domnul Spirică Necşulescu. Ai să ai de furcă cu el, dragul meu. Lascarachi Sofian e pe ducă. Oricât li se pare tuturor de mare şi de tare, e pe ducă. Emil Sava rămâne. E încă tânăr, sărăcuţ, cam coate-goale. Acum, după guvernarea aceasta, de s-o mai înţoli. Dar în partidul liberal, aşa cum se prezintă situaţia astăzi, dragul meu, tinereţea e un capital serios.

Domnul Spirică Necşulescu făcu o pauză profesională, frunzărind agenda între degete. O închise şi o băgă în buzunarul vestei.

— Mă întorc la chestiune! anunţă. Spui că nu te-a adus Sofian? O ştiu şi o cred. El nu vrea la sate instigatori, reforme, cooperative, bănci, biblioteci eţetera. Şi, fie vorba între noi, din alte motive, bineînţeles, aci îi dau dreptate. Politiceşte, satul nu interesează. E un capital politic mort. Colegiul trei e zestrea guvernului. De ce să-ţi mai baţi capul şi să cheltuieşti energie, ca în, opoziţie să iai cel mult un loc, două din treizeci şi două, când la guvern îţi vin pe tipsie? Cum vezi, îi dau drep-tate. Eu am o calitate. Recunosc adversarilor dreptatea lor – când o au, bineînţeles. Cu toate acestea, chiar dacă nu te-a adus Sofian, n-ai să-mi spui mie că nu-l interesează ce faci şi ce-ai să dregi aci… Vrei să-ţi reproduc raţionamentul lui?

— Dacă vă face plăcere!… rosti Nicolae Apostol, fără nici o curiozitate, fiindcă începea acum să se lămurească deplin ce fel de om e proprietarul Stulpicanilor.

— Uite! explică domnul Spirică Necşulescu. Îţi reproduc acest raţionament, parcă mi l-ar fi spovedit. Acest băiat are carte, are darul vorbirii, se prezintă des-tul de inimos. E un băiat de viitor. Cei din partid, gălăgioşii tineri, îi trag mereu cu învăţătorii şi cu satele… Să pun mâna pe unul. Să-l fac aci un element de pon-dere; îl educ la şcoala mea; mi-l fac mâna dreaptă pentru sate, aşa cum îmi rămâne Emil Sava mâna dreaptă pentru oraşe. În câţiva ani capătă influenţă asupra învăţătorilor din judeţ, îi domină – prin el îi stăpânesc eu… Spune dacă judecata lui conu Lascarache n-a fost aceasta?

— Nu pot spune nimic, fiindcă n-o ştiu, domnule Necşulescu. Politica nu mă interesează.

Domnul Spirică Necşulescu îşi agită picioarele scurte şi groase, schimbându-se într-o poziţie mai comodă pe scaunul tare.

Se miră cu sinceritate şi cu indignare:

— Auzi vorbă! Politica nu te interesează? Dar, dragul meu, fără politică nu se poate face nimic în ţara românească. Nimic, nici pentru dumneata personal, nimic, nici pentru popor. Vrei, nu vrei, politică trebuie să faci, tot aşa cum trebuie să mănânci şi să respiri ca să trăieşti. Asta-i lege. Altfel nu se poate.

— Eu cred că se poate şi altfel, domnule Necşulescu! se înverşună Nicolae Apostol. N-am să fac politica unor asemenea tertipuri, şi am să respir, am să mănânc şi am să trăiesc şi fără asta.

Avocatul îl privi ca pe-un ciudat şi încăpăţânat animal.

— Văd că ai un spirit de contrazicere teribil. Să te las în credinţa dumitale, şi eu să rămân la credinţa mea, bazată pe o zilnică experienţă, dragă tinere… Iar fiindcă eu sunt sigur că tot la politică ai să ajungi, te povăţuiesc, când va veni ceasul acesta, să mergi cu noi. Viitorul e cu noi, cu democraţia, care nu vrea să distrugă nimic din virtuţile conservatoare ale neamului, cu spiritul conservator care nu exclude reformele democratice. Aceasta e fericita noastră formulă şi acesta e programul nostru. Ai văzut rezultatul alegerilor parţiale din ultimele luni? Ce spui de ele?

— Nu spun nimic, fiindcă repet că politica partidelor care-şi spoiesc firmă nouă, ca să ascundă năravuri vechi, nu mă interesează, domnule Necşulescu.

— Nu te interesează! începu să-şi piardă răbdarea domnul Spirică Necşulescu. Dar toată ţara se interesează. Pentru toţi partidul nostru a fost ca o lovitură de teatru. Pe toţi i-am ras. De la primul scrutin, victorie pe toată linia! Şi nici nu se putea altfel, când avem în fruntea noastră toată floarea inteligenţei româneşti: doctrina unită cu practica. I-ai numărat dumneata? Iar acum mai aşteptăm să ne pice de la Roma Fleva, tribunul! Atunci să vezi! Ştii dumneata ce înseamnă Fleva pentru noi şi pentru ţară?

Nicolae Apostol făcu un semn de totală şi regretabilă ignoranţă. Domnul Spirică Necşulescu îl lămuri, cam enigmatic, desigur, dar pătruns de o neclintită convingere:

— Totul, dragul meu. Înseamnă totul! Victorie pe toată linia. Nimic n-are să ne mai poată sta în cale. Şi nu ne va sta, te asigur! în aceste condiţii ai să te convingi că trebuie să faci politică şi că trebuie să mergi cu noi. La cea dintâi ocazie te mutăm la oraş. Acolo ai alt câmp de activitate. Acolo, la colegiul doi, e viitorul politicii şi al dumitale. Cu darul vorbirii pe care îl ai, te vei manifesta şi te vei afirma de la început. Pe urmă mă laşi pe mine să-ţi port de grijă mai departe. Eu nu-mi abandonez tovarăşii de luptă. Cu o singură condiţie. Când te vei vedea instalat la oraş şi înfiripat, să nu care cumva să pleci urechea la invitaţiile onoratului meu coleg de barou şi adversar politic, Emil Sava. Aceasta, nu! Căci atunci nu iert… Lupta între mine şi el are să fie. O pre-văd. Cât despre conu Lascarache, să nu te laşi intimidat, ascultă-mă şi urmează-mi sfatul. Oricât îţi pare el că taie şi spânzură, e după mine un om sfârşit. Aceasta e ultima lui guvernare. Pe viitor, au să-l opereze oamenii lui cei mai de aproape, iar în partid, la centru, îl operează de pe acum ideile lui. Aşa se prezintă situaţia, dragul meu, iar cine crede altfel se înşeală amar.

Nicolae Apostol vorbi cu mâhnire:

— Se vede că mi-e dat să mă înşel mereu şi amar, domnule Necşulescu.

— De ce? Nu ţi-am prezentat lucrurile destul de limpede?

— Prea limpede chiar! Dumneata nu vezi decât un interes al partidului dumitale politic în tot ce se petrece în jurul dumitale. Îmi vorbeşti o limbă care n-o înţeleg şi îmi ceri lucruri pe care nu le pot face. Singurul lucru pentru care mă aflu aci, domnule Necşulescu, a fost să-mi îndeplinesc o misiune. Să ridic o şcoală, şi prin şcoală să ridic un sat.

Domnul Spirică Necşulescu înălţă dezarmat mâinile spre tavan, invocând mărturia cerului:

— Iată cum vă scoate din minţi ministrul dumneavoastră cu balivernele lui! Şcoală, apostolat, chestie ţărănească!… Domnul meu, nu există nici o chestie care să treacă înainte de chestia chestiilor! Iar chestia chestiilor, pentru fiecare om, e să-şi asigure mai întâi existenţa sa!