Capitolul X

„Iarna nu ies numai lupii lihniţi la drum. Se mănâncă între dânşii şi oamenii, fiindcă prea înghesuit stă unul în sufletul celuilalt…”

Dimineaţa, când Nicolae Apostol a tras perdeaua de cit roşu, satul i-a apărut într-un alb şi magic veşmânt.

Ningea.

Începuse să ningă cu temei, cu fulgi mari şi moi, poate de demult, din toiul nopţii, poate din clipa în care vântul se potolise deodată, şi în acea linişte nepământeană a fost el cercetat de întrebarea încărcată de remuşcări.

Acum şi faţa satului era alta. Tot ce se afla urât şi fără nădejde dispăruse sub învelişul afânat de zăpadă. Se purificase văzduhul. Se împodobiseră sălciile noduroase cu ireale flori de nea; cuşmele albe astupau putredele acoperişuri de stuf şi de paie; hornurile liberau spre cer o pânză albastră şi diafană ca fumul jertfelor primite. Nicolae Apostol văzu într-aceasta un semn bun.

Se pregăti voios de plecare, fluierând, cu ochii lumi-naţi, cu brazda între sprâncene mai îmblânzită.

Afară sorbi cu sete aerul jilav până în adâncul plămânilor.

În şcoală îl lovi duhoarea încălţărilor ude, a sumanelor şi cojoacelor, fumul iute şi usturător din soba de olane.

Îşi dădu abia atunci seama că în săliţa intrării nu se afla un cuier unde să-şi agaţe copiii zdrenţele lor. Cu indulgentă ironie îşi rosti: „Bun, Nicolae Apostol, Apostole! Tu-mi umblai cu planuri de şcoală model: cinci camere de clasă, cancelarie, sală de lucru manual şi de serbări, bibliotecă şi alte drăcovenii… Frumos, Nicolae Apostol, Apostole!… Până atunci, te-am prins că n-ai avut ochi să observi absoluta trebuinţă a unui cuier. Şi totuşi un cuier e deocamdată mai indispensabil decât o sală de festivităţi! Cuier să te faci, Apostole…!”

Lumina de pe chipul învăţătorului şi ninsoarea de afară răspândeau oarecare neastâmpăr în băncile elevilor.

Învăţătorul bătu cu linia în aşa-zisa catedră, cerând linişte.

Glasurile se potoliră. Aşteptă să se potolească şi foşnetul picioarelor – neastâmpăr greu de curmat, care înseamnă întotdeauna o piatră de încercare pentru autoritatea unui dascăl. Îi mustră din ochi stăruitor. Înadins nu rosti nici un cuvânt şi nu înăspri privirea. „Bine, Nicolae Apostol! Deci o privire tot poate ţine loc de cuvânt; iar mâine poate nu va mai fi nevoie nici să mai loveşti cu muchea liniei pătrate în masa care în inventar se intitulează pretenţios catedră!”

Aşa s-a întors Nicolae Apostol la copiii lui, părăsind deocamdată ambiţioasa năzuinţă de a ridica o şcoală model în satul Ponoare, cu săli de festivitate şi biblio-tecă, tablouri murale şi hărţile continentelor, cubaj de aer pe cap de elev şi ferestre de seră, după planul şi devizele închise în sertarul său de la domnul Aizic Gold.

De două săptămâni vântul şi gerul iernii culeseseră plodurile hoinare de pe drumuri şi pe cele mai în putere de la muncile câmpului.

Singura încăpere de clasă era ticsită. În fund se aflau bănci fără pupitre, unde se înghemuiseră câte cinci-şase copii pe locuri de trei. Chiar să fi izbutit a aduna aşadar mai mulţi, cu ameninţarea amenzilor şi cu aplicarea legii, tot nu s-ar fi aflat pentru aceşti supranumerari un ungher unde să-i aciueze.

Iarna rotaţia claselor era redusă din pricina puţinelor ceasuri de lumină deplină.

Primăvara şi toamna, când această rotaţie s-ar fi putut lărgi în cele douăsprezece ceasuri de zi întreagă, elevii se răreau şi locurile rămâneau goale, fiindcă pentru unii începeau muncile şi pentru alţii se ivea ispita zăvoaielor.

Astfel, o stăvilire a frecvenţei şcolare se aşeza de la sine. Nicolae Apostol pătrunse mai bine chibzuita judecată a domnului Lascăr Sofian.

Refuzând să ajutore înălţarea unei şcoli, fie de-a dreptul, fie prin mijlocirea puterii sale politice; întârziind această înfăptuire, el se arăta consecvent cu părerile despre „primejdia învăţăturii stricătoare de minţi”. Nu exista şcoală, nu existau locuri: deci, printr-o stare de fapt, nu mai putea fi vorba despre aplicarea legii în stricta ei literă, cu amenzi şi constrângeri. Domnul Las-căr Sofian era darnic cu biserica şi zgârcit cu şcoala, deşi credinţa nu-l interesa personal, pe când, dimpotrivă, cărţile din bibliotecă îi rămăseseră o pasiune. Nu se afla însă în nici o contradicţie cu sine. Urma judecata clasei sale cu două măsuri. Una pentru cei mulţi, alta pentru cei puţini. Biserica era pentru cei mulţi, un aliat şi un instrument de abrutizare a glotimilor; şcoala – pentru cei puţini şi aleşi. Fapta îi urma gândul. Biserica era o trebuinţă; şcoala – o primejdie. Iar Nicolae Apostol recunoscu neînduplecatului proprietar cu idei reacţionare cel puţin virtutea unei loialităţi răspicate şi vârtos mărturisite, care lipsea cu totul unui om de făţarnice primeniri ca domnul Spirică Necşulescu, recrutor de voturi şi de electori. N-avea nimic bun de aşteptat de la amândoi. Dar răul putea să-i vină mai ales de la unul singur: de la cel cu mai cordiale strângeri de mână.

Alungă gândurile. Ce mai căutau? De ce-i mai dădeau târcoale? Trebuia să se lepede de ele ca de străine şi zadarnice ispite.

Nicolae Apostol strigă catalogul şi însemnă lungul pomelnic al absenţilor („Formalitate deşartă!” îşi spuse imediat).

Privi peste capete şi se întrebă cu un fior dacă îi iu-beşte într-adevăr pe aceşti copii cu bunele, şi relele, şi necunoscutul din ei; dacă le-a citit până acum într-adevăr în cuget; dacă s-a apropiat de dânşii şi dacă măcar câţiva i-a apropiat de sufletul lui ori dacă nu s-a plătit cumva numai de o simplă şi formală obligaţie administrativă. Răspunsul nu i-a fost întăritor. Lunecase în păcatul cel mai neiertat. După avântarea din primele zile, pasiunii vii substituise un exerciţiu mecanizat. Săvârşise tocmai ceea ce osândea mai sever în deprinderea altora şi îndeobşte a şcolii.

Adevăratul început a purces aşa, sub semnul blândeţei şi al căinţei.

Nicolae Apostol abia acum a prins să-şi cunoască elevii. A căpătat mai întâi curiozitate, mai apoi dragoste să le pătrundă în suflet şi în existenţa lor cea dincolo de şcoală, de acasă, din viaţa lor săracă şi primordială. Aşa s-au deschis pentru el multe probleme neprevăzute în învăţătura abstractă de până atunci a tratatelor, cu atât de limpezi, dar arbitrare generalităţi; cu atât de frumoase, dar tot atât de arbitrare clasificări.

În prima zi de şcoală, într-o clipă de pierdere a cumpătului, ameninţase elevul Ţăpu Vasile din clasa a cincea cu o aspră şi poate exagerată pedeapsă.

Revenise de îndată să repare vinovata iritare, prefăcând pedeapsa făgăduită într-un semn de încredere, l-a lăsat să ducă ghiozdanul acasă, iar elevul Ţăpu Vasile l-a purtat până la hanul lui jupân Aizic, mândru, ca pe un trofeu, şi cucernic, ca pe-o relicvă. Nicolae Apostol şi-a spus că a câştigat un suflet. O primă victorie de pedagog, cu un proces psihologic vrednic de teoriile educatorilor. În locul asprimii, blândeţea; în locul oprobriu-lui umilitor, o misiune încărcată de răspundere, menită să pună în mişcare toate resorturile amorului propriu. Ţăpu Vasile de atunci îl priveşte supus în ochi. Îi ghi-ceşte gândul. Îi previne dorinţele. Nu are de ce se plânge de un asemenea elev. La învăţătură ţine fruntea în clasa sa ultimă. I-a acordat toată încrederea. L-a pus de câteva ori monitor în recreaţie; i-a dat sarcina să culeagă caietele… Era să săvârşească o nedreptate şi poate să înrăiască îndârjind o mică făptură orgolioasă. Aşa îşi spunea. Abia acum i-a descifrat însă adevărata fiinţă.

De la întâia aruncătură de ochi, ghicise, fugar şi fără adâncime, amestecul de semeţie şi de viclenie. Fusese însă numai o presimţire, o intuiţie. Explicaţia deplină venea mai de departe. Firea şi apucăturile acestui nepot al domnului primar Ioniţă Ţăpu, poreclit Vulpoiul, se lămureau prin situaţia deosebită a neamului Ţăpu din comuna Ponoare. Neam ceva mai înstărit, de vechili boiereşti, cu toţii aveau în sânge supunerea până la slugărnicie cu cei tari şi semeţia autoritară cu cei slabi.

Ţăpu Vasile, de altfel isteţ la minte şi cu destule însuşiri ca să iasă un om întreg, urma un destin de familie.

Pentru Nicolae Apostol n-a fost nici un merit că din întâmplare a nimerit reţeta cea mai bună pentru a domestici un şcolar care se anunţa obraznic şi a devenit îndată docil ca un câine dresat şi tot ca un câine de fidel când a simţit o mână tare şi când mâna aceea în loc să-l lovească a fost mărinimoasă cu el. Victoria nu era a pedagogului. Şi nici nu era o victorie atât de desăvârşilă cum i se păruse.

Tot aşa şi tot pentru aceleaşi pricini primarul Ioniţă Ţăpu, Vulpoiul, se ploconeşte înaintea domnului Lascăr Sofian, e fudul de încrederea acordată de stăpân şi foloseşte această încredere pe cât se poate şi pentru binele său; la cea dintâi poruncă scoate oamenii cu harapnicul la seceră şi la treier, îi mână la boieresc şi trimite dele-gaţii la vot: e slugă şi tiran. Elevul Ţăpu Vasile se simte în elementul său natural când primeşte delegaţie să facă ordine în clasă şi să controleze caietele colegilor. Dar nu scapă prilej să speculeze şi pentru sine rolul privilegiat. Primarul Ioniţă Ţăpu mai face vânt câtorva muncitori de la boieresc să-i mai prăşească şi păpuşoii săi şi să-i mai cosească fânul dm luncă. O face cu încuviinţarea tacită a domnului Lascăr Sofian. Ţăpu Vasile vămuieşte peniţele unora şi creioanele altora, obijduieşte pe cei mai becisnici şi îşi cruţă prietenii.

Într-acest chip, pe încetul, o perdea groasă s-a destrămat de pe ochii lui Nicolae Apostol.

Căutând dincolo de zidurile dărăpănate ale şcolii, în casele tot atât de dărăpănate de unde-i soseau elevii, a dezlegat taine până atunci ferecate cu şapte peceţi pentru dânsul.

Bunăoară, Mariţa Bot, fata lui Tudose Bot şi fosta slujnicuţă a lui jupân Aizic, nu s-a dezmeticit nici acum de norocul neaşteptat. O dragoste aproape inexplicabilă de carte şi o agerime neobişnuită de minte ar fi rămas osândite să se înăbuşe. Trecea peste ele talpa nepăsătoare a întâmplării, care striveşte furnici, gâze, flori şi spini cu o egală necruţare. Tudose Bot, pălmaş necăjit, cu o casă de ploduri, neştiutor de carte şi răcorindu-se duminica de toată robia săptămânii cu un clondir de rachiu, îşi vânduse pur şi simplu copila hangiului.

Nu săvârşise o faptă atât de nelegiuită cum s-ar fi spus la prima vedere! Era un om cu teama lui Dumnezeu, şi în felul său îşi iubea jivalania de prunci, cum şi-ar fi iubit şi îngrijit viţeii şi mânjii dacă, în calicia lui, pe lângă nevasta puioasă, s-ar fi îndurat Domnul să-l procopsească şi cu o iapă ori o juncană de prăsilă. Dar lui i se părea cu totul monstruoasă şi alături de fireştile orânduieli patima odraslei ieşite din mădularele sale pentru o învăţătură fără baftă şi căutare într-un sat ca Ponoarele. Scăpase de-o gură. Jupân Aizic o tocmise cu un sac de făină pe an, trei litri de rachiu, îmbrăcăminte şi hrană. A fost nevoie de o îndărătnică pledoarie a învăţătorului pe lângă el şi pe lângă jupân Aizic, chiar oare-care preţ de răscumpărare – cei cinci litri de rachiu trecuţi în contul său şi un rând de straie cumpărate din punga sa – pentru ca eleva Mariţa Bot, de două ori premiantă cu cunună, să-şi reia locul în bancă.

Acum, fetiţa bălană şi sfioasă, când scapă de acasă, vine să-i cureţe în semn de recunoştinţă hainele şi ghetele; când se înfăţişează cu caietul ei de caligrafie sau cu cel de hărţi, nu priveşte în ochii profesorului. Caută în ochii omului, care i-a arătat o deosebită încredere în puterile ei, şi aşteaptă nu o notă, ci o aprobare: „Nu e aşa că nu mai scrie nimeni ca mine în toată şcoala? Nu e aşa că nu mai desenează nimeni hărţi ca mine în toată şcoala? Nu e aşa că nu te-ai înşelat cu mine…?” Tudose Bot, când e cu chef, îl opreşte în drum, să-l ameninţe în glumă: „Sănătate şi voie bună, domnule învăţător! Râzi, râzi, dar eu în locul dumitale n-aş râde. Se cam apropie socoteala la jupân Aizic şi tare mă tem că stricăm învoiala!” Nicolae Apostol îl încredinţează că are să aranjeze cu domnul Aizic, să-i deschidă cont nou.

Iar Tudose Bot are convingerea că el a fost generos cu învăţătorul, dăruindu-i o elevă în plus.

Chiar domnul Aizic îşi ciuguleşte bărbiţa gânditor şi nedumerit:

— Eu nu pot pentru ca să te înţeleg pe dumneata, domnule învăţător… Plăteşti din punga dumitale rachiul lui Tudose, plăteşti straie pentru fetiţă… Ce folos ai dumneata de aici? Mi-ai stricat mie o servitoare care avea să înveţe mai mult decât are ea nevoie să ştie la casa ei… Iară peste trei ani ce are să se întâmple grozav pe lume dacă fata lui Tudose Bot mai capătă trei cununi de premiu? Nici pe lume nu se întâmplă nimica grozav, nici pentru Mariţa Bot… Are să vie tot slugă la mine, cu cinci clase primare, şi parcă eu am să-i plătesc mai mult…?

Nicolae Apostol nu răspunde acestor întrebări. Şi nici n-ar avea ce răspunde. Deocamdată sunt prea îndepărtate de el.

Parcă se teme să se cerceteze mai adânc, fiindcă o întrebare cheamă alta şi alta asupra atâtor destine. Cu înverşunarea unui explorator pornit să străbată ţinuturi încă nepătrunse, descoperă în fiecare zi alte zone, unele pline de întunecime, altele de lumină, în sălbati-cele suflete lăsate într-a sa pază, adeseori smulse conspiraţiilor potrivnice de împrejurări să-i vină într-a sa pază.

Alexandru Toader Blănariu, din clasa a doua – Alisandlu Toadel Blanaliu – cu părul lui bălan de cânepă, cu nasul cât un bumb şi ochii lui naivi, îl uimeşte mereu prin dezarmarea moale şi resignată cu care se leapădă de tot ce-ar trebui să înfăţişeze un robust egoism şi afirmarea instinctului de proprietate, aşa cum scrie în manualele cu morală că se cuvin combătute. Pentru Alisandlu Toadel Blanaliu nu este nevoie de-o înduioşătoare poveste – inevitabilul copil de bogătaş împărţind darul de ziua sa cu fetiţa cerşetoare de la poartă, sau alte convenţionale plăsmuiri din cartea de citire. El e sărac, orfan de mamă şi de tatăl legal, mort acela demult, pe alte meleaguri, unde pornise să argăţească. L-a cules o bunică surdă şi bisericoasă. Poartă ponosul unei naşteri nelegiuite, aşa cum poartă în obraz sângele pal şi istovit al fostului dascăl de şcoală, decăzut şi dezonorând breasla: Andrieş Colibăşeanu, părintele său prezumtiv. Nu se poate spune că viaţa a fost darnică şi blândă cu dânsul. Totuşi, Alisandlu Toadel Blanaliu n-are caiet nu fiindcă nu i-a cumpărat bunică-sa. „L-am dat lui Costache Cleţu, că pe dânsul îl bate tat-su şi nu-i cumpălă caiet… Pe mine mă bate bunica, da-mi cumpălă!”

Poate îi cumpără, poate nu; în orice caz, îl scutură bine, fiindcă i-a cumpărat o dată şi nu-l mai are. Aşa se leapădă de creion; îl taie în două chiar în ziua când l-a căpătat. Aşa împarte bucata de colac pusă în traistă de bunica bisericoasă după zilele de hram şi pomeni.

Nicolae Apostol se află uneori în împrejurarea stranie să combată morala oficială şi administrativă a cărţilor, pe care a venit să o predice, pentru a învăţa acest copil al nimănui că legile aspre ale vieţii nu îngăduie să te dezbraci pe tine pentru a încălzi pe aproapele tău.

În fiecare zi această morală îi apare tot mai străină şi mai greu de propovăduit, mai batjocoritor intrând în conflict cu mâhnitele orânduieli ale existenţelor din satul Ponoare. Normalistul a agonisit un mare bagaj de înţelepte poveţe, de istorioare înduioşătoare, de exemple sortite să formeze buni creştini şi buni cetăţeni. Învăţătorul n-are ce face cu această zestre a normalistului în satul Ponoare. Cum poate predica în aceeaşi vreme împotriva beţiei şi pentru respectul părinţilor, când pe tatăl lui Toader Chihaia în fiecare duminică îl ridică vecinii din şanţ, să-l lepede pe prispa casei, mort beat? Cum poate propovădui virtutea sărăciei şi desprinderea de bunurile pământeşti într-un sat atât de sărac, unor copii atât de zdrenţăroşi şi flămânzi? Cum le poate vorbi despre trebuinţa curăţeniei unor copii care n-au văzut săpunul acasă? Mila de dobitoace cum o poate deştepta unor pui de oameni încâiniţi cu dobitoacele, fiindcă asprimea vieţii i-a încâinoşat?

Orice învăţătură, de îndată ce stăruie mai apăsat într-o aplicare pe viaţa de toată ziua, nu poate duce decât la osândirea părinţilor, a chipului cum trăiesc şi cum se poartă, a patimilor şi îndobitocirii lor. Le citeşte această judecată în ochi. La fiecare încercare de a le înălţa min-tea la aceste foarte frumoase principii din cărţi surprinde în priviri o şovăială, pe urmă o concentrare puţin încruntată, judecata limpezindu-se. Una din două. Sau învăţătura e adevărată şi dreaptă; atunci tot ce trăiesc şi văd dânşii acasă îi împinge să nu mai respecte şi să-şi dispreţuiască părinţii. Sau respectul părinţilor, măcar teama de palma lor, le interzice să dea crezare mincinoaselor învăţăminte din carte, căci cartea le spune că bun şi frumos e tocmai ceea ce nu-şi găseşte rost şi loc în viaţă.

Iubirea de frate e bunăoară foarte simţit zugrăvită de istorioara din cartea de clasa a treia primară. S-a nimerit să cadă începutul lecturii lui Grigore Ion Colţun, pe urmă, continuarea, Ilenei Constantin Colţun. Într-o preainspirată predică, Nicolae Apostol a exaltat această iubire de frate, îngrămădind alte exemple din istoria noroadelor sau din închipuirea lui.

Mişcarea din rândurile băncilor, o sclipire din unele priviri, chipul cum Grigore Ion Colţun şi Ileana Constantin Colţun, nepoţii lui moş Lecachi Colţun, zis ZamăLungă, căutau cu ochii în lături i-au dat însă de gândit.

A cercetat şi nu i-a fost greu să afle că tocmai Ion Colţun şi Constantin Colţun, fraţi buni, se judecă pentru pământ de cinci ani, s-au tăiat cu sapele la câmp pe ogoare, s-au încăierat de câteva ori la cârciuma lui jupân Aizic, şi-au juruit moartea. O nimerise bine de tot Nicolae Apostol!

Până la exemplele lui din istoria noroadelor şi până la cele plăsmuite întru o mai elocventă morală, viaţa avusese grijă să furnizeze elevilor Grigore Ion Colţun şi Ileana Constantin Colţun din clasa treia o pildă mai apropiată şi vie. Asemenea împrejurări nu se aflau prevăzute în manualele normalistului Nicolae Apostol şi deci nu li se pomenea acolo vreo dezlegare. Îi rămânea lui îndatorirea delicată, pe muche de cuţit, de a împăca spusele cărţilor şi morala oficială cu brutala derâdere a realităţii.

Când după litera programului a ajuns la istorioara bogătaşei hrăpăreţe care a zvârlit în drum văduva cu trei copii agăţaţi de poalele maică-si, din fundul clasei un glas a murmurat exemplul concret: „Asta-i taman Catinca Ştirbuleasca…!” El s-a prefăcut că n-auzise. A doua zi, domnul notar Ilie Bosânceanu l-a oprit, să-i dea un enigmatic avertisment: „Bagă de seamă, domnule învăţător. Se vede că ţi s-a urât cu binele…!”

Mai mult nu i-a putut smulge. Spre seară, părintele Ştefan i-a dezlegat enigma: „Fii prudent, domnule învăţător… Mi-a spus notarul că te-ai apucat să judeci purtările coanei Catinca… Înţeleg, înţeleg! Lasă, nu-mi explica… Te-a furat vorba… Dară vorba face dâră, şi într-o bună zi ai să te pomeneşti cu neplăceri…”

Părintele Ştefan, cu sufletul uşurat, n-a mai aşteptat nici o lămurire. S-a strecurat prudent pe lângă gardurile potopite la pământ, pe poteca bătută în zăpadă, privind îngrijorat în susul şi în josul uliţei, să se convingă că nu l-a surprins nimeni întinzându-se la vorbă cu învăţătorul, care devenea şi un instigator.

Nicolae Apostol a rămas în drum cu respiraţia tăiată: Ştia acum de unde au venit acestea. Natalia Bosânceanu şi Petruţă Bosânceanu, copiii domnului notar Iliuţă Bosânceanu, erau doară elevii lui! Moşteniseră privirea piezişă, priceperea mărginită şi predilecţia pentru cuvinte „alese”, pocite şi potnvindu-se ca nuca în perete. Întocmai ca domnul Ilie Bosânceanu, spuneau că li s-a murdărit caietul fiindcă aseară a „defilat lampa” şi explicau că le-a fost „impasibil” să transcrie a doua oară lecţia pe curat fiindcă „accidentul s-a comis” la un ceas prea târziu din noapte, când tătuţu i-a „oblingat să să culce”. Păsăreasca tătuţului s-a transmis copiilor, ca şi înclina-rea de a spiona, de a pârî şi întoarce strâmb cele mai limpezi spuse; poate că şi ura pentru noul învăţător, venit din toată lumea să ia locul cuvenit, şi făgăduit lui Duţu Bosânceanu, fratele domnului notar, absolvent neisprăvit a câte două clase din trei şcoli: gimnaziu, şcoală, comercială inferioară şi şcoală de meserii, cum le-a încercat pe toate până ce s-a socotit destul de matur ca să pretindă dreptul de a învăţa el la rându-i pe alţii.

Bosânceanu Natalia şi Bosânceanu Petru au raportat acasă cazul cu bogătaşa hrăpăreaţă, parvenită şi fără îndurare, în care un băiat din fundul clasei, mai slobod la gură, a recunoscut chipul şi năravurile cucoanei Catinca Ştirbulescu.

Au raportat cum i-a ajutat mintea sau au măsluit adevărul înadins, cu acea pervertire foarte frecventă la unii copii, trecând pe socoteala învăţătorului cuvintele şcolarului nepedepsit din fundul încăperii. În orice caz, domnul Ilie Bosânceanu a luat notă. Iar Nicolae Apostol a înţeles că-l ameninţă o primejdie, poate nu apropiată, ci pusă să mocnească sub cenuşă până va sufla un vânt prielnic.

De la aceste proaspete şi amare îngrijorări îl distrage numai priveliştea odihnitoare a satului alb, a dealurilor întroienite, a părăginitelor livezi cu fragede flori de zăpadă. Fură câte o jumătate de ceas dimineţii şi dupăamiezii, ca să străbată drum până dincolo de marginea satului, într-o zi spre cimitir, în alta pe lângă curtea coanei Catinca Ştirbulescu, altă dată până la moară.

Gospodarii se minunează de ce se plimbă dascălul în straiul lui pirpiriu, cu beţigaşul în mână, în loc să se încălzească la jupân Aizic cu domnul primar şi domnul notar, golind păhărele de rachiu câte-i pofteşte inima, de vreme ce are cont deschis la neguţător. Dar îl lasă în pace. Nu-i mai poartă grija. Mai mult i-o poartă simandicoasele feţe ale comunei, cu deosebire domnul notar Ilie Bosânceanu şi domnul şef de post Stănică.

Jupân Aizic a asistat, auditor discret şi în aparenţă absent, la o asemenea „discuţie a cazului pus pe ordinea de zi”, cum i-ar fi plăcut să se pronunţe domnul notar Bosânceanu, asiduu lector al Monitorului Oficial, suplimentul dezbaterilor parlamentare. A deschis vorba şeful de post, scârţâindu-şi curelele şi cizmele într-un indignat neastâmpăr:

— Care va să zică, îmi umblă dumnealui cu instigaţii? Acesta e caz de îndemn la tulburare, jaf şi distrugere… Mă-nţelegi, care va să zică? Dacă fac eu un raport la companie? Dacă iese de aici o anchetă…?

— Anchetă pot să provochez şi eu! se dădu cu părerea domnul Ilie Bosânceanu, clătinând paharul pe fund şi oţărându-se nu din pricină că vinul lui jupân Aizic era acru cumva, ci fiindcă numele lui Nicolae Apostol îi amintea întotdeauna o umilitoare înfrângere „politică”.

— Lăsaţi chestia asta! intervenise domnul Ioniţă Ţăpu, credincios ordinului primit de la conu Lascăr Sofian. Hai să vorbim despre altceva şi să cinstim pentru izbânda lui conu Lascarache şi conu Emilaş al nostru la alegeri.

— Pardon! se înverşună domnul Ilie Bosânceanu, chinuindu-şi tuleiele rare şi ţepoase de spin. Vorbim şi despre altceva… Numai să interoghez: cum devine cazul la o adică? Pardon! Daţi-mi voie să vă explic. N-am nimic contra lui. Sunteţi de acord cu mine că, dacă venea aici frate-meu Duţu, cu altfel de om aveaţi cu toţii de-a face. Nu s-a putut? N-am ce face! Peste voinţa lui conu Lascăr nici Dumnezeu nu trece…

— Tocmai! întări Ioniţă Ţăpu. Şi trase concluzia firească: Atunci ce să mai vorbim?

— Ba, pardon! Vorbim! Vorbim aşa, fără pansiune, fiindcă domnul Stănică a pus cazul pe tabet. Domnul acesta Apostol nu stă la discuţie cu noi. Dă bună ziua şi trece. Se uită chiorâş şi ne consideră nişte inculţi, pentru că el umblă cu cartea în mână şi noi o citim acasă. Nu vine la un pahar de vin, să luăm înţelegere cum să subţinem armonizarea spiritului public prin îndemn la pace şi la propăşire. Nu scrie aşa în circulara Ministerului de Interne no. 1.762 din april 1907 şi circulara no. 18 din ianuarie a. curent? Nu recomandează aşa legea? Declară, frate Stănică…

— Declar! scârţâi domnul şef de post din toate curelele şi cingătorile, privind a râs pe sub sprâncene şi făcând cu ochiul către primar. Care va să zică, declar! Şi iaca acu aflu lucru nou şi bun. Care va să zică, pentru aceste motive ne adunăm noi din când în când la jupân Aizic? Ca să discutăm chestiile de serviciu în particular? Nu ca să ne mai udăm cel gât cu un pahar de alcool, care va să zică?

Domnul Ilie Bosânceanu se dovedi insensibil la ami-cala ironie a şefului de post, cu care se afla în luptă de întrecere la întrebuinţarea radicalilor în doze masive. „Fără pansiune”, îşi dezvoltă expunerea sa:

— Până aici suntem toţi de racord. Nimeni nu ridică nici o opoziţie. Atunci, domnilor şi prieteni, vă întreb eu, de ce domnul acesta se pretinde mai deştept şi mai cultivabil decât noi?… De ce ne priveşte de sus şi trece vânturând bastonaşul? Se considerează coborât cu hârzobul din cer şi nu pofteşte la o parolă. Această aptitudine nu vi se pare caz de ofensă? Poftim? Nu zic să calce pe urma lui Andrieş; de Andrieş fugeam şi noi, fiindcă era un om căzut în decădere. O vorbă, un pahar de vin…

— Două vorbe, două pahare de vin… supralicită glumeţ domnul primar Ioniţă Ţăpu. Trei vorbe, trei pahare de vin…

— Dumneata râzi! protestă scandalizat notarul. Dumneata n-ai ambiţie şi nu te ofensează fumurile unui individ străin de comună, care vine să-l facă pe deşteptul cu noi… Numai că nu merge cu noi! Am să te văd că vii într-o zi şi-mi ceri să dresez un raport confidenţial despre demarşele învăţătorului, şi atunci n-ai să mai râzi. Fratele Stănică a văzut cazul şi l-a pus la punct. Scriu şi subscriu la opiniunea sa: învăţătorul nostru, protejatul lui conu Lascarache, fiindcă protejatul domniei-sale este câtă vreme nu-l scoate din comună, îndeamnă copiii la instigaţiuni şi face operaţiuni de discordanţă socială. Eu am răbdare! Aştept să văd cum se termină chestiunea…

Deocamdată nici domnul notar nu s-a încumetat să provocheze terminaţiunea chestiunii, nici domnul şef de post Care-va-să-zică n-a făcut raport la companie. I-a adus la simţul realităţii domnul primar Ioniţă Ţăpu, su-pus la porunca domnului Lascăr Sofian; cuvânt a strecu-rat cu mare tact şi jupân Aizic, care nu-şi crede chiriaşul capabil de asemenea gânduri şi fapte. Ceea ce nu l-a împiedicat pe hangiu să-şi dea peste câteva zile o părere, aşa, ca din întâmplare:

— Fără supărare, am să-ţi zic ceva, domnu învăţător. Eu în fiecare zi am ceva nou de zis…

— Hai, spune, domnule Aizic!

— Iaca tot ce vreau eu să zic. Am înţeles. Nu-ţi place vinul; nu-ţi place rachiul. Dumneata nu pui alcool în gură. Foarte frumos! Dumneata eşti un învăţător model, despre care poate să scrie şi în carte şi poate să te fotografieze la gazetă… Dară de ce nu te opreşti şi dumneata la masa lui domnu primar şi domnu notar când stau dumnealor de vorbă şi discută politica satului în odăiţa din fund?

— Nu-mi face plăcere nici vinul, domnule Aizic, şi încă mai puţină plăcere mi-ar face discuţiile „politice” cu domnul Ioniţă şi cu domnul Iliuţă ai dumitale.

— Nu-s ai mei! se apără domnul Aizic. Dumnealor sunt ai comunei şi ai lui conu Lascarache! Pe urmă, jupân Aizic şi-a răsucit bărbiţa şi a rostit gânditor, pri-vind pe fereastră în curtea hanului cu butoaie desfundate şi cu scheletul şarabanelor acoperite de ninsoare: Câteodată omul nu trebuie să se gândească numai la ce-i face şi la ce nu-i face lui plăcere. Mai bine să faci altuia o plăcere chiar dacă îţi calci pe inimă decât să-ţi facă altul o neplăcere ţie…

Hangiul vorbise răsucindu-şi sfârcul bărbiţei şi continuând să privească atent doagele din ogradă, ca şi cum nu s-ar fi adresat numaidecât învăţătorului din Ponoare, ci recapitula pentru sine o axiomă de viaţă.

Nicolae Apostol începu să surâdă.

— Haide, domnule Aizic, spune-mi limpede ce ai de spus. Lasă filosofia cu plăcere, neplăcere şi iarăşi plăcere. Vii din partea cuiva cu vreo jalbă, ceva?

— Nu vin cu nimic, domnu învăţător. Nici nu-i treaba mea să umblu eu cu jalbe. Jalbele domnul notar le scrie şi le trimite, el le lipeşte timbre şi el aşteaptă răspuns! Eu nu vin cu nimic de la nimeni. Tac şi ascult, pe urmă mă gândesc că poate dumneata, dacă n-ai auzit, nu ştii nici cu spatele ce vorbe scapă unul şi altul, şi într-o zi ai să te pomeneşti cu o neplăcere mai mare decât aceea pe care ai avea-o dumneata dacă ai sta oleacă la un pahar de vin cu domnu Ioniţă şi cu domnu Iliuţă şi chiar cu domnu şef de post. Ce te costă? Guşti un deget de vin. Nu mori! De-un deget de vin nu moare nimeni, ba chiar e bun şi la împărtăşania dumneavoastră, la creştini. Guşti un deget de vin. Asculţi! Spui şi dum-neata o vorbă. Laşi să spună alţii mai mult. Te-ai achitat de-o datorie, şi nimeni nu mai are de zis nimica. Mai bine să fii de faţă cu alţii şi să vorbeşti despre cei care lipsesc decât să lipseşti şi să vorbească alţii despre dumneata.

Nicolae Apostol a înţeles.

Călcându-şi pe inimă, cum l-a îndemnat jupân Aizic, a încercat de câteva ori să-i urmeze povaţa. Şi-a căutat drum în odaia din fundul hanului, când se aflau întrunite în plen autorităţile comunale. A stat stingherit, cu paharul pe jumătate gol înainte. Stingheriţi s-au simţit deodată şi domnul şef de post Care-va-să-zică şi domnul Ilie Bosânceanu.

Mai la îndemână i-a fost lui Ioniţă Ţăpu să aducă vorba despre unele şi despre altele, fiindcă el nu avea de plasat termeni radicali în conversaţie, nici n-avea ceva deosebit împotriva individului cu nasul pe sus. El se păstra în marginea poruncii primite de la conu Lascarache: învăţătorul trebuia lăsat în pace să se dea el singur pe brazdă.

Ceilalţi doi au răsuflat uşuraţi după plecarea lui Ni-colae Apostol.

Dar l-au mai cruţat cu răfuielile, fiindcă, mult mai bine cunoscându-şi oamenii, jupân Aizic a născocit el o explicaţie care să împace pe toată lumea. Anume că învăţătorul e foarte bolnav de stomah. Nu i-a dat voie doctorul, un doctor mare din Bucureşti – cel mai mare – nu i-a dat voie să puie un pahar cu vin în gură. El, jupân Aizic, cu mâna lui îi aşază doctoriile în fiecare zi la masă. Poate să arate oricând sticla cu doctorie şi cutia cu prafuri. Aşa o sticlă mare, cu un fel de băutură urâtă şi neagră, şi aşa o cutie de prafuri, rotunde ca mazărea! Nişte doctorii rele la gust, de se oţărăşte învăţătorul de câte ori ajunge la ele, parcă ar lua otravă în gură… Altfel, chiar spunea el într-o zi că îndată ce scapă şi capătă învoire de la doctor, i-ar plăcea să stea la un chef mai lung cu câteva persoane care ştiu ce-i aceea petrecere în lege, aşa ca domnul primar şi domnul notar şi domnul Stănică! Iar atunci poate are să cânte el din vioară, fiindcă are o vioară de poate să dea un concert cu dânsa, oriunde, în târg şi chiar la Bucureşti.

Domnul Aizic Gold a socotit astfel că mai îndreaptă, măcar în parte, tot ce strică firea şi cerbicia chiriaşului său.

Poate şi izbutise într-o oarecare măsură, căci notarul şi şeful de post i-au acordat „individului” un armistiţiu. Nicolae Apostol s-a întors cu mai multă însetare la copiii lui; le-a pregătit el stele pentru Crăciun, tăind hârtie colorată cu foarfeca, lipindu-le poze şi învăţându-i cântecele vechi, ale tradiţiei. I-a învăţat colinde şi urături. Ba în unele zile a intrat în mijlocul lor, în recreaţie, rostogolind oameni ciungi şi strâmbi de zăpadă, să ridice împreună cu dânşii unul uriaş, tocmit după toate regulile artei şi anatomiei, spre a tuturor admiraţie. Cu încetul a prins să le câştige inimile, fiindcă a început să-i cunoască în ascunzişurile instinctiv ferite de ochii şi de înţelegerea oamenilor mari…

A descoperit că nu atât sfiala, cât o pudoare îi oprea să-i dezvăluie lumea lor lăuntrică. Un ciudat şi poate întemeiat simţământ al copiilor că nici părinţii, nici fraţii mai mari, nici „domnul”, cu atâta mai vârtos, n-au ce căuta în această lume, căci sunt străini de dânsa şi caută să pătrundă numai pentru a alunga lumina din ea şi a pune orânduielile lor aspre şi reci, făţarnice şi grele ca lespezile de mormânt peste pieptul copilăriei ucise.

Fără îndoială, judecata aceasta limpezită nu exista în mintea lor.

Dar definea deplin o subtilă şi permanentă complicitate. Nicolae Apostol observă că întotdeauna copiii au un „secret” faţă de cei mari; că unele gânduri, închipuiri, simţiri le tac pentru totdeauna; că mai uşor le împărtăşesc unui obiect sau unui animal: fetele – păpuşilor de cârpă; băieţii – câinilor tovarăşi de hoinăreală şi de joacă decât să le destăinuie unui frate mai mare, mamei în poalele căreia au crescut, părintelui intrând în casă cu sudalma în gură şi cu palma gata să lovească peste obraz. În această zonă interzisă şi misterioasă înţelese el că se află adevărata taină a copilăriei, pe care oamenii maturi o uită fiindcă au îngropat-o în ei, iar pedagogia manualelor o artificializează fiindcă o reconstituie convenţional, sub obsesia generalizărilor şi clasificărilor.

Fiecare elev deveni pentru dânsul o personalitate în sfârşit, nu un nume din catalog.

Fiecare, deopotrivă de vrednic de tot interesul; chiar şi copiii domnului Iliuţă Bosânceanu, şi Năstasă Băluţă, guşatul din clasa întâi, de două ori repetent, incapabil să deosebească literele după doi ani pe al treilea de şcoală, prezentându-se cu regularitate înaintea tuturor la deschiderea uşii şi plecând cel din urmă.

Nicolae Apostol binecuvântă astfel împrejurările vrăjmaşe care i-au concentrat toată fiinţa la şcolarii săi, în loc să-i îngăduie a se risipi pentru înfăptuirea măreţelor planuri de la început. Descoperi că abia acum îşi făcea adevărata ucenicie de dascăl. Şi binecuvântă în aceeaşi măsură aceleaşi împrejurări vrăjmaşe ce-i ţineau departe de şcoală măcar jumătate din copiii comunei. Familia lor era mai restrânsă. Se puteau cunoaşte mai bine.

Înainta încet şi prudent, dar simţea că de astă dată mergea pe calea cea dreaptă.

Celelalte aveau să vină mai târziu, să şe deschidă ca alte drumuri lăturalnice din drumul mare şi bătătorit. Până atunci, amănuntele acestei înverşunări pentru a îngenunchea potrivnicele realităţi erau lipsite de gloria epicelor bătălii. Normalistul nu învăţase nici în şcoală, nici în tratatele lui ce s-ar fi cuvenit bunăoară să facă într-o împrejurare neprevăzută, ca aceea pe care a aflat-o în satul Ponoare.

Pe lângă bojdeuca proptită-n pari, nu se găsea înălţată şi mica anexă de scânduri, cu o gaură circulară şi cu o inscripţie pe uşă, indicându-i, de preferinţă, Domnul ştie de ce, destinaţia în limba lui Shakespeare! Un asemenea indispensabil acaret lipsea. Nu i se simţea nevoia nicăiri în tot satul. Copiii urmau pilda de acasă, iar pe zăpada albă pildele se adunaseră numeroase şi mirositoare, presărate pe lângă gard. Nicolae Apostol, coborât din avântarea sa mesianică la această tristă realitate, veşnic prezentă în ochi şi în nări, a rămas în întârziere cu plata chiriei pe-o lună la jupân Aizic, a întrebuinţat suma pentru a pune să sape o groapă în pământ şi pentru a ridica o baracă de scânduri. Învaţă copiii să folosească hârtia şi face zilnic inspecţia privăţii.

Iar în acest episod, măsura mai bine câtă distanţă e de la eroismul epic şi formulat în preafrumoase fraze pentru care i-a fost toată pregătirea şi între celălalt eroism, mărunt, fără glorie, dar poate singurul adevărat, fiindcă pe acela îl cere realitatea şi numai de el ţine socoteală. Astfel, inspectând în fiecare dimineaţă privata şcolii din comuna Ponoare, înscrie zilnic, în rate mici, o mare victorie faţă de el însuşi.