Capitolul VI

„Morţii nu pot răspunde nici pentru cele bune ale lor din viaţă, nici pentru cele rele…”

Băiatul nu ridica ochii din pământ.

Îşi găsise de lucru urmărind cu unghia, literă cu literă, o iscălitură săpată cu briceagul în capacul vechi al băncii, fără îndoială foarte de demult, poate de un elev din cea dintâi generaţie de şcolari a satului Ponoare.

Nicolae Apostol se ridică de la masa care ţinea loc de catedră şi se apropie să-i prindă bărbia în mână. Îi ridică uşor capul şi îi căută cu blândeţe în ochi.

Copilul n-avea nimic prostesc ori încăpăţânat în privirea decolorată. Numai un fel de sfială sălbatică, aşa cum mai văzuse în ochii apoşi ai căţeilor când n-au învăţat încă să descifreze intenţiile din privirea stăpânului.

— Ei, haide, băiatule. Vezi că nu te bat, nu te omor, nu te mănânc. Răspunde frumos, cum te cheamă?

Cu o sforţare care păru că i-a sleit glasul, copilul abia şopti:

— Culiţă…

— Şi mai cum?

—.

— Să vedem altfel, îl încercă Nicolae Apostol. Cum îl cheamă pe taică-tu?

— Gheorghe, rosti Culiţă într-un oftat de parcă şi-ar fi dat sufletul.

— Bine: Gheorghe! Dar cum îi mai spune în sat? Sunt mulţi pe care îi cheamă Gheorghe. Nu e aşa?

— Sunt! încuviinţă copilul.

— Aşa cred şi eu. Şi fiindcă sunt mulţi, ca să-l deosebească de ceilalţi Gheorghe, cum îi mai spun lui oamenii?

— Colţun! Aşa ne spune nouă…

— Asta voiam eu să ştiu. Aşadară, şi pe tine te chea-mă Colţun. Culiţă, adică Nicolae Colţun, Nicolae Gheor-ghe Colţun.

— Da…

— Nu da! Spune frumos, după mine… Te-am întrebat cum te cheamă. Tu răspunzi: Nicolae Gheorghe Colţun.

— Te-am întrebat cum te cheamă. Tu răspunzi: Nicolae Gheorghe Colţun! repetă cu fidelitate Culiţă.

Nicolae Apostol mulţumi cerului că nu are nici un martor din foştii lui profesori să asiste la aceste dificultăţi neprevăzute ale debuturilor sale pedagogice.

La rândul lui, rosti el acum cu un oftat tot atât de adânc ca al lui Culiţă Colţun de adineauri:

— Nu, dragă Nicolae Colţun! Nu e nevoie să-mi întorci mie întrebarea când răspunzi. Răspunde cuminte şi scurt, ca un băiat deştept cum te cred eu. Hai, curaj!

—.

— Răspunde cum te cheamă. Doară adineaurea mi-ai spus. Zi după mine: Nicolae Gheorghe Colţun.

— Nicolae Gheorghe Colţun.

— Şi mai departe: din clasa întâia primară, comuna Ponoare.

— Din clasa întâia primară, comuna Ponoare.

— Bun. Foarte bine. Acuma, când te întreabă cineva… Să zic că trece un străin pe drum, te opreşte şi te în-treabă: „Ei, băiatule? Cum te cheamă pe tine? De unde eşti…?” Tu ce răspunzi?

— Nu răspund nimica! Dacă nu-l cunosc, de ce să-i răspund? Sar pârleazul şi fug acasă…

Nicolae Apostol suspină a doua oară din fundul măruntaielor. Toate metodele lui atât de frumos expuse în cărţi nu rezistau celei dintâi confruntări cu realitatea.

Întrebă cu un surâs al cărui înţeles numai el îl cu-noştea:

— Eşti neam, nu-i aşa, cu moş Lecachi Colţun?

— Păi acela-i bunicu-meu, cum să nu fiu neam cu el…?

— Moş Zamă-Lungă, şopti un glas într-o bancă mai din fund, însoţit îndată de râsete înăbuşite.

Nicolae Apostol privi cu severitate spre băncile de unde au pornit râsetele, dar nu găsi destulă tărie să dojenească vinovaţii. Pentru o clipă şi el gândise la porecla lui moş Lecachi Colţun.

Acela vorbea prea mult, prea lung. Nepotu-său nu vorbea de loc.

Iar el se trudea aici să-l înveţe cum să vorbească, întocmai ca pe-un copil luat în creştere de la începutul începuturilor.

— Ei, Nicolae Colţun, sfârşesc, ori nu, odată, cu tine?

—.

— Răspunde-mi cum te cheamă, în ce clasă eşti, din ce sat…?

— Păi ce să mai spun? Că ştii 'mneata acum mai bine ca mine!

Argumentul era neprevăzut.

Şi nu părea de fel potrivit momentul pentru Nicolae Apostol ca să arate lui Colţun Gh. Nicolae că rostul său aci este tocmai să înveţe pe alţii ceea ce el ştia mai bine decât dânşii. Îşi făcu socoteala că vina de la el porneşte.

N-o luase pe calea cea bună.

Se îndreptă spre alţi elevi mai mari, după înfăţişare şi vârstă din clase mai înaintate:

— Cum te cheamă pe tine?

— Toader Chihaia, din clasa treia primară, comuna Ponoare.

— Bine, Toader Chihaia. Stai jos! Pe tine? întrebă, trecând la altul.

— Ţăpu Vasile, din clasa cincea primară, comuna Ponoare.

— Pe tine?

— Ileana Constantin Colţun.

Fata se opri, aşezându-se la loc.

— Şi mai departe! o îndemnă cu blândeţe Nicolae Apostol. Ridică-te în picioare şi sfârşeşte. În ce clasă eşti? Din ce sat?

— Clasa treia primară, comuna Ponoare, Ileana Constantin Colţun, din clasa treia primară, comuna Ponoare.

— Aşa, Colţun Ileana! Foarte bine… Pe tine?

— Grigore Ion Colţun, tot din clasa a treia primară, comuna Ponoare.

— Ei, şi pe tine cum te cheamă acum? se adresă din nou lui Culiţă Gheorghe Colţun.

— Nicolae Gheorghe Colţun, din clasa întâia primară, satul Ponoare.

— Bine. Foarte bine, Nicolae Gheorghe Colţun! Asta voiam să ştiu. Aşa să răspunzi de câte ori are să te întrebe cineva. Aşa trebuia să-mi răspunzi de la început, şi nu te mai necăjeam atâta. Şezi jos. Şi lasă nasul în pace…

Nicolae Colţun coborî ruşinat degetul de la nas.

O clipă învăţătorul cuprinse cu ochii toată încăperea scundă şi întunecoasă, cu pereţii goi, unde se aflau înghesuite pe capete de bănci atâtea suflete tinere, scăpate în buruiană, cu soarta lor în mâinile lui. Într-un ceas, pe nesimţite, cercase să le pătrundă firea după înfăţişare, oprindu-şi privirea când la unul, când la altul, ca să observe ce răsunet găseau cuvintele.

După cea dintâi curiozitate, atenţia copiilor slăbise. Le dăduse un sfert de ceas de libertate, cât timp le urmări pe fereastră jocurile, ca să-şi împlinească şi din aceasta părerile despre fiecare.

Acum îi chemase din nou, la o cercetare mai de aproape. Iar începutul nu se anunţase prea fericit. Cu o singură încăpere de clasă, ca vai de ea şi aceea; singur cu răspunderea a peste patruzeci de capete, de firi şi de suflete, hotărâse să împartă dimineţile şi după-amiezile pentru serii de câte două şi trei clase, cârpind un program care nu intrase de fel în prevederile învăţăturii de la şcoala normală. Dar în afară de fireştile cunoaşteri, mai mult ale vârstei decât ale cărţii, între şcolarii de clasa întâia şi între acei din anul din urmă, deosebirea nu se arăta prea mare. Unii ştiau ce să răspundă când îi întrebase cum se numesc, în ce clasă sunt şi din ce sat; ceilalţi puneau ochii în pământ sau degetul în nas şi rămâneau muţi.

Aceasta era diferenţa cea mai însemnată.

Încolo, abia descoperise doi sau trei în stare să spună până la capăt o poezioară fără greşeală. Cât despre tabla lui Pitagora, rămăsese un aproximativ mister pentru toţi.

Deocamdată, cea dintâi sarcină se lămurea destul de puţin glorioasă faţă de proiectele măreţe şi dârze cu care coborâse în halta din câmp, în ploaia măruntă de octombrie. Până la îndatoririle de dascăl, la lecţiile cu atâta dragoste pregătite să le repete cu ochii închişi, la aplicarea metodelor din cărţi şi din cursurile profesorilor, trebuia să-şi înveţe elevii cum să stea în bancă, cum să vorbească, cum să răspundă, când să-şi scoată şi când nu pălăria, cum să facă semnul crucii, cum să se spele şi cum să nu scuipe. Tot ce le lipsea creşterii părăsite deacasă, el să pună la loc şi el să îndrepte. Nu în măsura cuvenită de drept oricărui dascăl de aiurea, silit să întregească un lucru început de alţii. Ci totul de la capăt. Ogor nedesţelenit. Buruiană şi scaieţi cu rădăcina înfiptă adânc, înăbuşind până acum tot firul fraged şi crud de iarbă bună ce-ar fi mijit colţ la lumină.

Învăţătorul simţi toţi ochii tineri îndreptaţi asupra lui. Un fluid de viaţă. În puterea sa stătea mijlocul să-l captureze, să-l îndrepte spre soare şi curăţenie, spre sănătate şi înţelegerea binelui, a cinstei, a progresului, a îndestulărilor depline de trup şi de suflet – altoirea vlăstarului omenesc cu tot ce-i poate dărui în vigoare învăţătura de carte. În puterea sa stătea şi mijlocul să ucidă acest fluid de viaţă, să-l lase pierdut şi părăsit, alături în destin cu destinul vitelor care mugeau a să-răcie, flămânde, în ogrăzile fără împrejmuiri, cu dureroasa lor privire resignată.

Erau goi copiii, rupţi, cu straiele peticite, zbârliţi şi murdari, sălbatici pe jumătate, crescuţi în bezne şi în lipsuri, fără nici o măsură şi cunoaştere a cuviinţei, hlizindu-se la un cuvânt aspru şi neînţelegând blândeţea cuvântului bun – dar ce lumină de viaţă proaspătă, ce însetare de viaţă se află şi în ochii puilor de sălbăticiune!

Nicolae Apostol, oricât de pregătit venise pentru hotărâri viteze, întâia oară simţi atunci înţelesul înfricoşat al răspunderii. Fiindcă nu mai era vorba de o faptă cu urmările scufundate într-un viitor neprecis.

De astă dată avea sub privire viaţa cea vie. Toţi cei peste patruzeci de copii, şi Culiţă Colţun, cu ochii lui apoşi, care atunci învăţase cum îl cheamă, şi Toader Chihaia, cu părul lui zbârlit, şi Ţăpu Vasile, în a cărui privire recunoştea sclipirea isteaţă de vulpoi a domnului primar Ioniţă Ţăpu, desigur bunic sau unchi, şi Ileana a lui Constantin, sau Grigore a lui Ion, din neamul Colţunilor, nepoţi de-ai moşneagului lung la vorbă, încet la faptă, dar mult mai înţelegător la suflet de cum îl arăta fiinţa lui sleită de bătrâneţe şi de nevoi; toţi puii aceştia de om, nu era greu acum, închizând ochii, să-i vadă ce vor fi, cum vor arăta peste douăzeci, peste treizeci de ani…

Viaţa va trece peste dânşii.

Lumina din ochii lor vii se va stinge sau se va înăspri. Râsul va fi străbătut la unii de un hidos rânjet fără tămăduire, la alţii de deznădejde, la alţii de ură stearpă şi fără putere, la alţii de ruinarea patimilor. Obrazurile se vor brăzda, inimile se vor împietri, braţele şi piep-turile vor cunoaşte o voinicie trecătoare şi vor începe pe urmă a se vlăgui.

Îşi vor înjgheba gospodăriile lor, casele lor, vor trimite la altă şcoală, la alt dascăl plodurile lor, să-i pregătească pentru traiul vitreg al tagmei lor de clăcaşi. În viaţa unora şi a altora, lumina din ochi, simţământul din inimă, judecata din cap, sănătatea din trup, bruma de înstărire sau calicia, înfăţişarea gospodăriei, liniştea de acasă, soarta copiilor lor – patruzeci de vieţi omeneşti, cu toată taina lor şi cu destinul lor – se află într-o bună măsură şi în mâna lui, învăţătorul coborât într-o gară din câmp, într-o zi ploioasă şi vrăjmaşă de toamnă.

Pe el îl vor blestema sau îl vor binecuvânta. Pe el, Nicolae Apostol, care şi-a luat numele într-un înţeles de înaltă şi poate prea tineresc de trufaşă menire, iar mâine, dacă se va dovedi nevrednic, sortit să-l prefacă în nume de derâdere. Răspunderea abia atunci îl pătrunse cu toată înfricoşarea ei, scoasă de pe tărâmul ideilor generale şi pusă faţă în faţă cu realitatea pipăi-bilă.

Patruzeci de perechi de ochi îl priveau. S-ar fi spus că de la el aşteptau ceva… Aşteptau ce? Lumina sau întunericul? Viaţa sau moartea?

— Domnul Andrieş pe la vremea asta ne dădea drumu acasă… vorbi un băieţandru, ocolindu-i îndată privirea.

— Parcă mai aşteptam să ne deie el drumu? adăugă cel care se numea Ţăpu Vasile. Îl mai întrebam noi pe el? Deschideam încetişor uşa, şi du-te, Duluţă…

— Aşa făceai? întrebă cu glas nepăsător Nicolae Apostol.

— Păi cum! se viteji Ţăpu Vasile, zvârlind vecinilor priviri ascuţite, ca să le citească pe chipuri minunarea pentru atâta cutezanţă.

— Şi nu te-a pedepsit niciodată?

— Pe mine? întrebă oarecum surprins Ţăpu Vasile. Domnu Andrieş nu pedepsea niciodată pe nimeni. N-avea el grija noastră.

— Nu te întreb asta. Te întreb dacă te-a pedepsit sau nu. Atât, şi la atât să-mi răspunzi. Da sau nu?

— Nu!

— Atunci să pofteşti încoace. Ai să stai deoparte. Am să te pedepsesc eu.

— Pe mine? repetă cu neîncredere Ţăpu Vasile.

— Întocmai! Şi, până una-alta, să nu răspunzi decât când te întreb eu.

— Atunci să-i pedepseşti şi pe alţii. Mai fugeau şi alţii. Fugea cu mine şi Grigore Colţun, fugea şi Tinca Ştefănoaia, fugea şi Costică Antohi…

— Te-am întrebat eu?

— Nu, dar…

— Nici un dar! Am să-ţi măresc de trei ori pedeapsa. A doua oară fiindcă ai vorbit fără să te întreb. A treia oară fiindcă ai pârât. Pentru cele dintâi poate te-aş fi iertat. Minciuna şi pâra nu le iert însă niciodată.

Împărţind pedepsele pe categorii, Nicolae Apostol se întreba în acelaşi timp ce demon l-a îndemnat să înceapă de la cea dintâi zi cu o asprime care nu-i stătea în fire? Dar hotărârile de-acasă, învăţătura din cărţi se potriveau atât de puţin cu celelalte orânduieli ale realităţii!

Tăcerea şi nemişcarea şcolarilor din bănci îi dovedi de altfel că anunţarea unei pedepse nu era o măsură prea nepotrivită pentru dezmăţul lăsat în urmă de predecesorul său în apucăturile copiilor din satul Ponoare. Ciudat! Ca să apese pe gravitatea pedepsei, se pomeni privind încruntat la Ţăpu Vasile, ca la un eretic pe care-l aşteaptă torturile Inchiziţiei. Copilul se făcu mic. În ochii isteţi şi vicleni se umbri lumina neastâmpărată. „Ce se întâmplă cu mine? gândi alarmat Nicolae Apostol. Nu mă recunosc. Vreau să fac una şi săvârşesc alta. Este în mine ceva străin de mine. Fii atent, Nicolae Apostol! Supraveghează-te, Nicolae Apostol, ca să ai drept a-i supraveghea pe alţii!”

— Care au fost premianţii întâi anul trecut? Răspunde tu, Chihaia, pentru clasa a doua…

— Mariţa Bot, domnu învăţător.

— Cum?

— Bot! Bot Mariţa, fata lui Tudose Bot de lângă hanul lui Aizic.

— Să te văd la ochi, Bot Maria!

— Păi, nu-i aici, domnule învăţător! Zice neica Tudose că de ce s-o mai dea la şcoală, că-i fată, şi, pentru câtă carte a învăţat, îi ajunge şi-i prea destul! O tocmit-o la jupân Aizic…!

Nicolae Apostol îşi aduse aminte că pe fetiţa cu ochii vioi şi cu mutra isteaţă care slugăreşte la domnul Aizic, dând ajutor Catrinei, o cheamă într-adevăr Mariţa. Aşadar, aceea e Mariţa Bot, premianta întâi din clasa a doua, mică de-un cot şi răscolindu-i curioasă prin cărţi?

A surprins-o de câteva ori. „Am să vorbesc cu domnul Aizic! hotărî. Am să-l chem la mine sau am să mă duc eu la Tudose Bot. Şi la sfârşit am să primesc în-vinuiri de ingratitudine de la domnul Aizic. El îmi împrumută generos galoşii. Eu îi iau sluga, tocmită desigur cu anul pe-un sac de făină şi două clondire de rachiu.”

— Treci măi departe!… vorbi, iritat fără pricină. Din clasa a patra într-a cincea cine a trecut premiantul întâi?

— Ţăpu Vasile.

Cu înfăţişare de martir, Ţăpu Vasile se prefăcu a nu băga de seamă că e vorba de el.

— Treci, treci!… vorbi cu mai multă nerăbdare încă Nicolae Apostol. Din clasa întâia într-a doua?

— Alisandru Toader Blănariu, domnule învăţător

— Ia să te văd la ochi, Alexandru Toader Blănariu.

Se ridică un dop de băieţel, cu părul bălan bătând în alb de cânepă, cu nasul redus la o vagă intenţie, cu ochii naivi şi cu întreaga înfăţişare mai deosebită, mai subţire decât a celorlalţi tovarăşi.

— Eu sunt Alisandlu Toadel Blanaliu.

— L-o mâncat pe rî, lămuri o fetişcană de lângă el. De asta spune Alisandlu Toadel Blanaliu.

Băiatul o fulgeră cu privirea, cât putea să fulgere privirea lui naivă. Nicolae Apostol o dojeni din ochi, şi dojana aceasta avu mai mult efect. Fata coborî nasul în pământ.

— Aşadar, tu, Alexandru Toader Blănariu, ai fost premiantul întâi? Măi-măi! Trebuie să fii tobă de carte!

Învăţătorul rostise cuvintele fără nici o intenţie, numai fiindcă îi părea simpatică figura copilului şi fiindcă, după pedeapsa făgăduită lui Ţăpu Vasile şi după privirea severă îndreptată spre fetişcana care-şi denunţase vecinul că „l-o mâncat pe rî”, simţea nevoia să arate copiilor oarecare blândeţe şi prietenie. Dar Alexandru Toader Blănariu mărturisi cu o sinceritate eroică şi neaşteptată:

— Nu sunt eu aşa de dobă de calte! Mai bine ca mine învaţă Costache Cleţu. Dai aşa a vlut să mă scoată pe mine plemiant întâi domnu Andlieş…

— Ce fel de vorbă e asta, Blănariu Alexandru? Aceasta înseamnă modestie. Dacă ai fost premiantul întâi, e dovadă că ai învăţat şi că ai meritat…

— Am meliţat plemiul al doilea! susţinu Blănariu Alexandru cu înverşunare, dovedind o abdicare de sine vrednică de un moment mai eroic. Dală aşa o vlut domnu Andlieş.

— Cum se poate? se miră în glumă Nicolae Apostol, convins că e locul de glumă.

— Iaca se poate. Că mămuca o tlăit cu domnu An-dlieş după ce-o mulit tătuca şi pe ulmă o mulit şi ea. De asta m-o scos pe mine domnu Andlieş plemiantu' întâi.

— Şezi jos! curmă vorba cu asprime Nicolae Apostol, simţind că a roşit până în vârful urechilor.

Alexandru Toader Blănariu se aşeză la loc, ridicând spre învăţător o mirată privire de imputare. Ce săvârşise el rău? Aşa sunt răsplătite renunţările la sine şi sincerele dovezi de iubire pentru dreptate, şi adevăr?

În clipa aceea Nicolae Apostol îşi urî predecesorul ca pe un duşman care nu merită îndurare nici după moarte. Pretutindeni se lovise de amintirea, de faptele lui, de urmele lui. Chiar ziua aceasta dintâi, în care pusese atâta nădejde şi toată avântarea-i tinerească, fusese tulburată, spurcată de moştenirile unei vieţi netrebnice.

Îl apăsă o mare oboseală.

Spuse copiilor să se pregătească de rugăciune, alese unul din cei trei care o cunoşteau fără greş s-o rostească, şi îi eliberă.

Rămase la fereastră, privindu-i îngândurat cum se risipesc.

Când nu mai fu niciunul în curtea fără împrejmuire şi în faţa şcolii, pe drum, se întoarse. Ţăpu Vasile aştepta, îşi aştepta pedeapsa. În ochii ascuţiţi şi şireţi era stinsă ascuţimea şi şiretenia. Fără îndoială că aştepta o pe-deapsă înfricoşată, încă necunoscută. Poate domnul învăţător de aceea era încruntat şi de aceea rămăsese pe gânduri. Căutase să născocească una cât mai cumplită.

Dar gândurile lui Nicolae Apostol erau în altă parte.

— Ei, Ţăpu Vasile…?

Copilul se înălţă cu inima ticăind.

Nicolae Apostol reluă, cu glasul blând:

— Ei, Ţăpu Vasile, pe unde îţi e drumul tău acasă? Treci pe la han?

— Trec… Casa noastră-i mai devale de han.

— Atunci ia cu tine ghiozdanul meu şi îl laşi la domnul Aizic. Îl dai numai în mâna lui şi spui să-l pună în odaie la mine. Bagă de seamă să nu pierzi ceva…

Din privirea copilului, Nicolae Apostol înţelese că a câştigat un suflet. Semnul acela de încredere, în locul pedepsei necunoscute dar cumplite la care se aştepta, depăşise în efect tot ce învăţase el în tratatele de peda-gogie. Era singura izbândă sigură din ziua aceea. Ţăpu Vasile plecă purtând ghiozdanul în acelaşi timp victorios ca un trofeu şi cucernic ca o relicvă.

Învăţătorul şovăi în mijlocul drumului.

Avea nevoie de aer, de mişcare. Nu-l chema cu nimic încăperea întunecoasă, cu izuri grele, de la hanul domnului Aizic. Porni în sus, spre marginea satului.

Nu-şi dădea seama cum l-au dus paşii până la cimitir. Acolo, în tăcerea netulburată a morţilor, printre crucile putrede şi negre, printre mormintele scufundate şi năpădite de buruieni arse de brumele toamnei, privi din nou spre sat, în vale.

Nepăsare şi paragină în lumea morţilor. Nepăsare şi paragină, jos, în lumea viilor, O vită păştea printre morminte. Nu era nimeni s-o alunge. Părea la dânsa acasă.

Nicolae Apostol vru să ridice mâna, căută o creangă uscată, un capăt de harac, să facă el oficiul de paznic. Dar când ajunse lângă vită, pe crucea mormântului unde ronţăia, cu copitele înfipte în ţărână, citi inscripţia cu litere stângace, trase cu păcură:

AICI ODI HNE ŞTE ÎN TRU DOMNUL ANDRIEŞ COLIBĂŞIEANU Învăţători NASCUT APRIL.

„După ortografie şi despărţire în silabe, desigur că inscripţia a fost făcută de vreun elev al acestui Andrei Colibăşeanu!” gândi Nicolae Apostol cu neîndurată cruzime.

Şi în loc să alunge vita, întoarse spatele, lăsând-o să pască mai departe pe mormântul celui dintâi învăţător din satul Ponoare.