Capitolul VII

„Astfel s-au aflat, faţă în faţă, doi oameni cu ale lor două lumi…”

Un câine de rasă străină, negru şi încătărămat cu zgardă nichelată, lătră scurt în capătul aleii ovale cu prund.

A fost ca un semnal.

Îndată au purces a lătra alţi câini, indigeni aceştia, flocoşi şi cu colţii rânjiţi, zbătându-se în lanţuri.

Nicolae Apostol se opri în poartă, nehotărât. N-avea un băţ de apărare cu dânsul. Nu-i venea nici să se aplece şi să ridice o piatră de jos, ca haimanalele drumului.

Dar câinele de neam boieresc nu dădea să muşte. Se proptise-n labe doar să-i reteze calea. Datoria lui sfârşea aci. Clătinând coada, îl privea cu ochi lipsiţi de duşmă-nie, parcă şi-ar fi cerut scuze că e silit să execute un atât de sever consemn.

Dintr-o tindă de acareturi, strigă la el un argat:

— Hector! Vin-aicea! Hai! Cuminte, Hector! Apoi, apropiindu-se, adăugă în chip de lămurire: Nu-ţi fie frică, domnule învăţător. Nu se dă el la carne de târgovăţ. Numai pe alde noi, golanii, ne-ncolţeşte dumnealui!… Trecu alături de câine, netezindu-i părul lucios şi periat, cu mâna lui bătătorită, de culoarea lutului: Nu-i aşa, măi domnule Hector? Tu eşti de partea boierilor. Cei de acolo, sireacii, numai ei, că-s aduşi de la stână şi-s nişte sălbatici se cheamă, numai ei se întartă la straie nemţeşti…

Plebeii din lanţuri se smuceau cumplit, clănţănindu-şi dinţii cu mare mânie.

— Vrei să vorbeşti cu boierul? înţelese argatul. E în canţelarie şi pot să vă spun că de ast' dimineaţa-i foc şi pară… Mă tem că iar a primit răvaş de la băiatul dumisale de la străinătate şi iară l-o mai supărat cu cerere de parale… Asta am prins s-o cunoaştem şi noi! Atuncea, de cum deschide ochii, de cu ziuă, numai tună şi fulgeră şi ne-ascundem cu toţii în bortă de şarpe…

Păşind pe drumul curb şi fin prunduit, cu gard viu de arbuşti retezaţi în aliniere, Nicolae Apostol admiră aşezările gospodăriei, cu împrejmuirea de zid, cu graj-duri şi hambare în fund, cu maşinile rânduite în şuri ca în reclamele colorate din gări.

— Aicea e canţelaria… rosti argatul cu vocea coborâtă în şoaptă. Mai întâi baţi încetişor, şi numai dacă auzi:Intră!” deschizi uşa. Aşa-i ordinu!

Învăţătorul n-avu când să-i mulţumească pentru aceste poveţe naive de bună-cuviinţă, căci argatul se strecură pe lângă scări, prudent, să intre în gaură de şarpe.

Bătu, îşi pipăi cravata, îşi cercetă nasturii, deschise când îi încuviinţă glasul gros dinăuntru.

Domnul deputat şi proprietar Lascăr Sofian întinse palma voinică peste birou şi strânse ostentativ mâna învăţătorului, ca să dovedească poate aşa că nu e un latifundiar cu idei atât de reacţionare cum îl zugrăvesc adversarii.

— Aşadar, dumneata eşti?… Îmi pare bine. Ia loc, te rog.

Nicolae Apostol se aşeză pe scaun supraveghindu-se să nu stea nici prea pe margine, ca un om intimidat de asemenea onoare, nici prea lăbărţat pe spătar, într-o poziţie de îndrăzneaţă familiaritate. Îşi dăduse deplin seama că de această întrevedere depinde în mare parte soarta lui şi a şcolii din Ponoare, cum şi a planurilor, încă mai măreţe şi nemărturisite, cu care venise.

Domnul Lascăr Sofian îl măsură şi-l cântări din ochi.

Păru satisfăcut de rezultatul examenului.

Era un bărbat spătos, cu faţa arsă de viaţa câmpurilor, cărunt la tâmple şi la mustăţi, cu privirea pătrunzătoare şi cu nasul adus în plisc de pasăre. Nicolae Apostol îl cunoştea din auzite, înainte de-a sosi în Ponoare, după nume şi după faima câtorva discursuri din Cameră.

Îl ştia puternic şi temut, poate viitor ministru, în orice caz un vechi stâlp al partidului de la guvern. Îl ştia mai ales un mare pătimaş al politicii, nu pentru foloase materiale şi ambiţiuni, ci mânat de aceeaşi pasiune cu care unii cresc cai de curse, alţii se înverşunează să urce în fiecare an un pisc al munţilor mai înalt ca anul trecut. Cele aflate mai apoi de la proaspeţii lui consăteni îi conturaseră mai limpede această imagine până atunci vagă şi îndepărtată…

Moşierul îşi isprăvi de răsucit ţigara din cutia cu tutun de Macedonia, aprinse, nu-i oferi, cu toate că aşa ar fi dictat poate practica democrată.

Dar concesiile acordate celor mulţi şi mărunţi se opreau la o strângere de mână. Nu depăşea limita nici în ocazii cu totul excepţionale: în timpul alegerilor sau când voia să smulgă adversarilor un elector preţios şi fidel.

Cu atât mai mult n-avea de ce s-o facă pentru acest învăţătoraş cu mustaţa abia mijind.

Întrebă, fără să-l slăbească din ochi:

— Dacă nu mă înşel, se împlineşte aproape o lună de când te afli aci?

Nicolae Apostol răspunse zâmbind, ca să-şi biruie sfiala:

— Precis: o lună şi şapte zile! Cinci săptămâni şi o zi…

Domnului Lascăr Sofian nu-i plăcu nici zâmbetul, nici răspunsul.

Crezu că descoperă la noul învăţător o neîngăduită înclinare de a nu respecta distanţele. Vorbea prea liber, zâmbea prea la fel cu prietenii domniei-sale, de aceeaşi naştere şi stare.

Înălţând sprâncenele, luă notă cu o apăsată mirare:

— Cinci săptămâni? Iar în acest timp n-ai găsit dumneata nici o oră liberă să te prezinţi, ca să te cunosc? A fost nevoie să trimit eu să te cheme! Ba să trimit de două ori…!

Nicolae Apostol şovăi între „domnule deputat” şi „domnule proprietar”.

Respinse amândouă formulele, fiindcă amândouă i s-au părut că înseamnă recunoaşterea unei situaţii subalterne. Şi vorbi cu un ton care sună din nou prea căutat şi pretenţios în urechea proprietarului deputat:

— Domnule Sofian, recunosc că am păcătuit faţă de cele mai elementare reguli ale cuviinţei. Dar n-am avut răgaz. Vă rog să mă credeţi… Când dispuneam de timp liber, lipseaţi de aci. Când eraţi aci, nu puteam lipsi eu de la şcoală – de la datoria mea! Au fost pe urmă şi ploile de pricină. E o distanţă destul de mare din sat până la curte. Trei kilometri.

— Precis: doi jumătate! rectifică domnul Lascăr Sofian, cu o evidentă intenţie de sarcasm. Văd că-ţi place spiritul de precizie!

— Doi jumătate, domnule Sofian. Chiar doi kilometri şi jumătate, prin noroaie şi ploaie, pe jos, pentru un om căzut din lună aci, nepregătit la drumuri de ţară, nu înseamnă o plimbare.

— Nici nu e vorba de plimbare! Tocmai fiindcă recunoşti că eşti căzut din lună aci şi nepregătit, aş fi aşteptat să mă cauţi dumneata pe mine. De altfel, îmi pare că întâia oară când te-am chemat ţi-am trimis şi docarul. Nu?

— Era în timpul orelor de clasă, domnule Sofian.

— Şi ce-are de-a face?

— Nu puteam lăsa copiii singuri. S-au nărăvit să considere şcoala ca o simplă distracţie pe vreme de viscol şi de ploaie, când n-au unde hoinări. Cu acest nărav am de luptat şi ţineam să nu inaugurez sistemul predecesorului meu.

Domnul deputat Lascăr Sofian bătu toba cu vârful degetelor în placa de stejar a biroului, dând semne de nerăbdare.

Nicolae Apostol tăcu.

Îşi dădea socoteală că iarăşi n-a pornit pe drumul cel bun şi se mustră, pentru această incorigibilă lipsă de mlădiere.

— Eşti tânăr de tot! constată moşierul, aşa cum toţi nu întârziau să i-o amintească învăţătorului de când a călcat întâi la Ponoare.

— Relativ! Douăzeci şi unu de ani împliniţi. Abia am isprăvit serviciul militar… Am intrat voluntar, îndată ce am isprăvit şcoala.

— Şi ce te-a făcut să alegi asemenea localitate? Mi s-a spus de la revizorat că ai fost cap de promoţie. Cred că ţi s-au oferit locuri mai bune?

— Am ţinut, domnule Sofian, să viu unde datoria noastră, a dascălilor, e mai grea. M-au atras tocmai obstacolele de la care alţii fug.

Domnul Lascăr Sofian trase concluzia:

— Romantism! Ţi-am spus că eşti tânăr. Se vede că armata nu te-a lecuit de vorbe umflate. De obicei e primul duş rece. Calmează!

— Armata e altceva, domnule Sofian! rosti cu aprindere învăţătorul. E o datorie de care toţi ne achităm. În vreme de pace, fără eroism şi fără romantism. Dar cu deplina conştiinţă că în faţa acestei datorii suntem cu toţii egali. E o primă lecţie de egalitate în faţa legii. Armata e o datorie pe care ne-o impune ţara. Sunt altele pe care ni le impunem noi. Eşti dezertor şi de la una şi de la alta dacă te sustragi căutând locuri adăpos-tite.

Degetele domnului deputat bătură mai nerăbdător tă-blia de stejar a biroului.

Se întâmpla că tocmai de această plicticoasă obligaţie a serviciului militar îşi cruţase unicul băiat, plecat la Paris pentru studii. În cuvintele învăţătorului i se năzări că străbate o insolentă aluzie. Mai ales că amintirea lui Mitif, feciorul răsfăţat de la Paris, îi deştepta întotdeauna mâhniri foarte întemeiate. De cinci ani cerea mereu bani şi de cmci ani se întorcea în fiecare vacanţă cu obrazul mai tras şi cu un aer mai dezgustat de tot ce afla barbar şi oriental la el acasă.

Stinse ţigara turtind-o de marginea scrumierei. Îşi simţi deodată gura amară.

— După cât înţeleg, ai venit aşadar cu planuri măreţe! Aud că ai convocat oamenii, că le-ai vorbit şi că le-ai dat de vorbit. Din această pricină te-am chemat. Să-ţi atrag atenţia. După cele ce s-au petrecut anul trecut, orice asmuţire a spiritelor poate avea consecinţe grave…

Nicolae Apostol suportă privirea sfredelitoare fără să clipească.

Ascultă avertismentul zâmbind.

Când domnul Lascăr Sofian se rezemă de spătarul jilţului, cu amândoi pumnii întinşi pe birou, răspunse calm:

— Domnule Sofian, sunt sigur că aţi fost greşit informat. N-am adunat oamenii să aţâţ spiritele. I-am chemat să le arăt de ce este nevoie să-şi trimită copiii la şcoală, iar nu la păscut vitele. Am căutat să-i conving, pe cât m-au ajutat puterile. Atât, şi nimic mai mult! Pentru moment nu-mi este îngăduit să am altă grijă în afară de aceea a şcoalei. N-avem local. Şcoala e un grajd…

Continuă să zâmbească, întorcând privirea pe fereastră, afară, unde se întindeau acareturile boiereşti ale Sofienilor, vestite în trei ţinuturi:

—.un grajd, bineînţeles care nici pe departe nu se poate compara cu acestea ale dumneavoastră. N-avem local, domnule Sofian! Iar în schimb am de luptat cu tot ce-a stricat în sufletele copiilor şi în mentalitatea satului predecesorul meu.

— Eşti puţin generos cu morţii, tinere!

— În locul meu, nimeni n-ar putea fi altfel, domnule Sofian. Am găsit aci o moştenire care ne-a necinstit breasla. Când voi izbuti să birui aceste greutăţi, să ridic şcoala, să aduc copiii la carte, să câştig încrederea oamenilor, atunci poate va veni şi rândul să mă întorc la activitatea extraşcolară, pe care atât de călduros ne-a recomandat-o ministrul nostru, cu idei ceva mai înain-tate decât alţi miniştri, mai ales după avertismentul răscoalelor de anul trecut… Bancă populară, obşte ţărănească, teatru sătesc, casă de citire, contactul mereu viu cu foştii elevi. La toate acestea, domnule Sofian, voi apela să mă sprijiniţi. Numai cu concursul dumnea-voastră se va putea ridica şcoala. Şi numai ridicându-se şcoala se va îmbunătăţi soarta satului.

— Vorbeşti ca din carte, tinere! Prea ca din carte. Din nenorocire – sau poate mai exact din fericire – viaţa se ocârmuieşte după legile ei naturale. Nu ţine socoteală de utopiile cărţilor.

Domnul Lascăr Sofian se ridică de la birou.

Învăţătorul îşi spuse că e încă mult mai înalt şi mai zdravăn de cum şi-l închipuia cât stătuse pe scaun. Un adevărat uriaş. Un uriaş deprins cu activitatea, mişcându-se să-şi dezmorţească trupul colcăind de energie. După ce străbătu de câteva ori distanţa dintre bibliotecă şi fereastră, se opri privind afară, la acareturile curţii.

Aşa îi vorbi, cu spatele întors:

— Te-am chemat să stabilim o înţelegere din vreme şi să înlătur o neînţelegere de mai târziu. Te invit să iai aminte! Ţin să cunoşti mai întâi că te afli aci graţie voinţei mele. Se băteau prea mulţi pe un loc. Toţi neisprăviţii. Indivizi de căpătuială… Ca să-i împac, am lăsat să vină cineva străin. S-a întâmplat să fii dumneata. Deci numai datorită acestui fapt ai ajuns aci. Mâine poţi fi aiurea dacă ochii dumitale vor înceta să-mi placă mâine.

— Ştiu! mărturisi Nicolae Apostol, răsucindu-se cu neastâmpăr pe scaun.

— Cu atât mai bine! Dacă ştii, mă aştept să tragi concluziile.

Domnul Lascăr Sofian se întrerupse.

Deschise geamul şi strigă poruncă argatului ieşit din gaură de şarpe, să prindă un mânz care scăpase din grajd şi zburda prin curte. Pe urmă distribui alte porunci pentru treburile câmpului de a doua zi: pluguri gata să pornească în zori, saci cu făină de adus de la moară, care cu grâu de predat la gară.

Astfel. Nicolae Apostol, uitat pe scaun, măsură cu umilinţă puţinătatea fiinţei sale, redusă la o cantitate neglijabilă printre atâtea mult mai însemnate griji şi răspunderi ale domnului proprietar şi deputat Lascăr Sofian.

Când moşierul isprăvi de împărţit poruncile şi se întoarse de la fereastră, îl găsi cu pieptul mai puţin sumeţit. Îşi descruntă sprintenele surâzând în sfârşit, încântat de această metamorfoză. Făcea parte dintr-o tac-tică a sa acest mijloc fără greş de a măcina dârzenia oamenilor părăsindu-i în mijlocul unei discuţii ca să-şi vadă de alte treburi cu totul străine.

Netezindu-şi mustaţa căruntă, vorbi cu satisfacţie:

— Cum vezi, tinere, viaţa e aceasta! Nu cea din cărţi. Materialul nostru omenesc e încă un material brut. Ţăranul n-are iniţiativă, n-are disciplină de muncă. Se cheltuieşte de pomană. Începe un lucru de trei ori; îl lasă, ca să înceapă altul. Se simte nevoie de o mână conducătoare: de o mână şi de un cap.

— Îmi pare bine că sunteţi de aceeaşi părere, domnule Sofian, Ţăranul are nevoie de o minte cultivată prin învăţătură. E singurul lucru care îi lipseşte ca să-şi valorifice celelalte calităţi.

— Lasă învăţătura! întrerupse scurt moşierul, cu surâsul binevoitor deodată stins din sclipirea ochilor. Acum treizeci şi vreo cinci de ani m-am întors şi eu cu tot soiul de idei confuze de la şcoli mai înalte ca ale dumitale, din străinătate. Umanitarism, egalitarism, generozitate pentru cei obidiţi… Experienţa a purtat ea însă grijă, tinere, să ne înveţe că binele mulţimii nu se află în reţetele cărţilor.

Nicolae Apostol întoarse ochii către biblioteca vastă şi impunătoare din fundul biroului. Domnul Lascăr Sofian înţelese elocventa întrebare a acestei priviri şi îi făcu semn să aştepte, cu palma întinsă, ca un cuvântător care recomandă linişte auditorilor:

— Ajung şi aci, tinere! S-o luăm metodic, fiindcă, dacă nu mă înşel, înainte de toate, metodă cred că ai învăţat la şcoala dumitale. Suntem ţară de plugari…

— Iobagi… suflă, abia auzit, Nicolae Apostol.

Domnul Lascăr Sofian nu auzi, sau poate numai se prefăcu a nu auzi întreruperea, din vechea sa practică de orator parlamentar deprins a nu ţine socoteală decât de întreruperile care îi convin şi când îi convin.

Urmă:

— Suntem ţară de plugari. Răscoalele de anul trecut au fost ale plugarilor. Dar n-au fost fiindcă s-au ridicat mulţimile împotriva nedreptăţilor şi inegalităţilor. S-au ridicat contra unor biruri exagerate şi a învoielilor agricole care îi jefuiau – s-o admit aceasta. Dar mai ales împotriva lipsei de gospodărie din treburile ţării, a lipsei de conducere. Asta s-o ştii de la mine. Ţăranul nu vrea să scape de stăpân. Vrea un stăpân chibzuit, care să-i poarte de grijă. Le-am scăzut birurile, le-am ameliorat legea pentru învoielile agricole, ca să stârpim abuzurile arendaşilor şi proprietarilor prea lacomi; am mers până la această concesie, pe care eu o cred exagerată şi prematură, că le-am înlesnit arendarea pământurilor prin obşti… Ce pot să mai ceară?

— Poate dacă o să-i întrebaţi şi o să-i ascultaţi, au să vă spună ei singuri, domnule Sofian. Iar dacă nu ştiu încă s-o spună, au s-o facă atunci când li se va lu-mina mintea cu puţină carte.

Domnul Lascăr Sofian surâse cu dispreţ:

— Te văd că stărui în superstiţia dumitale. Crezi că mizeria se tămăduieşte prin carte? Cartea deschide alte pofte, pe lângă acele naturale ale omului… Aceasta are să se întâmple mâine sau poimâine dacă nu temperăm la timp excesul de zel al unor copilandri ca dumneata. Şcoala le va strica mintea şi le va tulbura puţinul pe care îl cunosc de la părinţi şi din experienţa lor zilnică. În loc de neisprăviţi vorbindu-mi păsăreşte, mă mulţumesc cu nişte ignoranţi muncitori, chibzuiţi şi deprinşi să-şi vadă de plugul şi de sapa lor. Unde te aflai pe timpul răscoalelor?

— În armată, domnule Sofian.

— Ai tras în ţărani?

Nicolae Apostol plecă ochii în pământ:

— Salve oarbe, domnule Sofian.

— Şi dacă ar fi fost ordin să tragi în plin, ai fi tras?

— Nu ştiu… Probabil… Sigur, adică! în armată ordinul e ordin.

— Vezi?! triumfă domnul Lascăr Sofian. Aţi tras numai focuri oarbe, în aer, de ce?

— S-au risipit ţăranii după primele două salve.

— Aiurea lucrurile nu s-au oprit la atât. O ştii prea bine. Aiurea… Dar la mine, poate că ai aflat. Aici n-am avut răscoale. N-am adus soldaţi. N-am pus să împuşte pe nimeni. Nici măcar să tragă salve în aer. N-am strămutat fălcile nimănui. A fost linişte pe toată linia. Aceasta îmi dovedeşte, tinere, că dreptatea e de partea mea, nu a onoratului meu amic şi coleg, ministrul dumitale. Căci tocmai acolo unde au fost şcoli arătoase şi dascăli cu activitate extraşcolară, tocmai acolo s-au ridicat ţăranii cu furcile şi cu topoarele, au prădat, au dat foc şi au ucis. Ai mei, de aici, nu ştiau carte. Nu puteau citi nici manifeste, nici ziare. Chiar dacă au auzit zvonuri, n-au avut curajul să pună în fapt ceea ce alţii au citit pe hârtie, negru pe alb, în broşuri şi gazete incendiare.

Nicolae Apostol se frământă pe scaun la amintirea privirilor istovite din ochii oamenilor care l-au întâmpinat şi în Ponoare.

— Dar, domnule Sofian, tocmai această istovire e o dovadă că abia mai pâlpâie în ei credinţa în drepturile la o viaţă mai omenească. Şcoala poate să le dea şi altceva, nu numai rătăciri şi ispite… V-o promit!

— Prostii! reteză apăsat domnul Lascăr Sofian. Ce-mi promiţi? Ce-mi pasă mie de promisiunile dumitale? Eu trăiesc pe realităţi experimentate!… Revin la ideea mea. Suntem ţară de plugari. Plugăria are nevoie de braţe şi de conducere. Braţele le dau ei; conducerea o dau eu. Acestea sunt raporturile… Tot ce stă la mijloc între mine şi dânşii e iluzie stricătoare de minţi.

Învăţătorul proaspăt ieşit de pe băncile şcolii apelă la exemplele din cărţile lui, pe care venea să le aplice cu atâta însufleţire tinerească!

— Dar Olanda, domnule Sofian? Dar Danemarca? Nu sunt ţări de plugari şi de crescători de vite? Acolo muncitorul de pământ şi crescătorul de vite nu s-a organizat prin şcoală, n-a înfiinţat cooperative, n-a ajuns prin carte la o viaţă mai civilizată şi la mai mult confort chiar decât unii din marii noştri proprietari?

Moşierul începu să râdă cu sinceră voioşie, fiindcă băieţandrul îi servea tocmai argumentele ce-l întăreau în credinţa lui nestrămutată.

— Ei, ţi-ai tras suflarea după această întrebare kilometrică? Acum opreşte-te şi dă-mi ascultare ca unuia mai bătrân şi cu experienţă. Despre Olanda şi Danemarca dumneata ai citit în cărţi. Unele adevărate, altele exagerate. Eu am văzut stările de acolo la faţa locului.

— Cu atât mai mult, domnule Sofian! exclamă învăţătorul, bucuros că are de-a face cu un om care nu poate contesta minunile unei vieţi ţărăneşti ideale.

— Răbdare! Mai întâi sunt oameni cu alte tradiţii. Au ajuns unde sunt după sute de ani de civilizaţie şi de cultură. Pe vremea când ei se organizau şi aveau universităţi, noi încă fugeam prin păduri de groaza tătarilor şi a altor lifte. Ai văzut câinele meu din ogradă, pe Hector? E un câine danez, adus de acolo când avea şase luni… E un rezultat al selecţiei şi al educaţiei. Îţi poate servi de exemplu. N-a avut nevoie de mult dresaj. Are dresajul în sânge. Ceilalţi, de aci, soi foarte bun, foarte vrednic, curajos, se iau de gât cu lupul, dar nu-i poţi primi în casă. N-au să înveţe niciodată ceea ce celălalt ştie fără să fi-nvăţat… Pe urmă, uiţi altă realitate, tinere! În Danemarca şi în Olanda toate câte te uimesc pe dumneata s-au înfăptuit de la sine, prin forţa lucrurilor. Te-ai uitat la statistică? Te-ai uitat la hartă? Sunt ţări cu o mare densitate de populaţie, unde se aflau încă de acum cincizeci de ani braţe libere care nu-şi găseau de lucru. La noi povestea e cu totul alta. La noi există pământ şi nu sunt braţe.

— Există pământ, dar nu e al celor care-l muncesc!

— Ce-ai zis? sări ca atins de scânteie domnul Lascăr Sofian.

Nicolae Apostol repetă cu simplitate:

— Există pământ, dar nu e al celor care-l muncesc.

Domnul Lascăr Sofian se rezemă de marginea biroului, cu braţele încrucişate pe piept, privind la tânărul de pe scaun cu o adevărată compătimire:

— Ştii ce răspuns ţi se cuvine la aceasta? Întâi să-ţi arăt uşa…

Învăţătorul făcu o mişcare, gata să se ridice. Moşierul îl fixă pe scaun cu un gest al palmei lăţite.

— Apoi, chiar acum, s-ar cuveni să mă aşez la birou şi să trimit argatul la primărie cu o telegramă. Mâine telegrama s-ar afla pe masa ministrului, şi tot mâine ai primi ordin telegrafic să te prezinţi la post, undeva în celălalt capăt al ţării, la Dorohoi ori la Mehedinţi. N-am nevoie aci de instigatori. Şi cum n-au nevoie de instigatori nici cei din Mehedinţi ori din Dorohoi, după două luni ai să te pomeneşti mutat în Dobrogea. Şi tot aşa mai departe, până ce ai să te cuminţeşti…

— Vă înşelaţi, domnule Sofian! Dacă aceasta se numeşte lipsă de cuminţenie, sper că n-am să mă cumin-ţesc niciodată.

— Au mai spus-o şi alţii, şi s-au cuminţit, băiete! Fiecare trebuie să rămână la locul lui şi să-şi vadă de treburile sale. Aici nu eşti pe teritoriul ministrului dumitale, cu circularele lui demagogice. Te afli pe terito-riul meu. Încât te invit să ţii socoteală de părerile şi de voinţa mea… Interesele partidului cer să pregătim elemente tinere din rândurile preoţilor şi învăţătorilor. Te văd un zănatic. Dar mai prevăd şi ceva stofă bună, când ţi-or pieri sticleţii din cap… Ai să rămâi aci şi ai să mă asculţi. Pentru viitorul dumitale are să fie bine. Te înscriu în partid. Ai să faci ucenicie câţiva ani. Pe urmă vom vedea.

— Domnule Sofian, eu nu fac politică de partid. Sunt hotărât să nu fac nici un fel de politică! declară cu ener-gie învăţătorul.

Domnul Lascăr Sofian râse ca de o foarte năzdrăvană pretenţie:

— Nici nu e vorba să faci politică, băieţaşule! Politica o facem noi. Cei chemaţi la posturi de comandă şi de răspundere. Voi, preoţii şi învăţătorii, nu puteţi să aveţi altceva de făcut decât să ne urmaţi. Să faceţi legătura între comanda de sus şi mulţimea cea mare. Să fiţi un tampon. Ce ştii dumneata despre politică pentru a spune că-ţi place ori nu, că o înţelegi ori nu, că o aprobi ori nu şi că ai s-o urmezi pe una ori pe cealaltă? Deputatul se aprinse ca întotdeauna când ajungea la patima sa cea mare, care-i absorbea jumătate din viaţă şi din energie: Aceasta e, tinere! Spuneai mai adineauri că n-ai drept să dezertezi de la o datorie şi că dacă ai fi primit ordin, ai fi tras chiar în ţăranii dumitale. Exact?

— Nu pot tăgădui… Poate…

— Aici vreau să-mi vii! Tocmai ca să fii scutit de asemenea situaţii, ca să fiţi scutiţi cu toţii, datoria preoţilor şi a învăţătorilor este să ne urmaţi. Aşa ne veţi înlesni aplicarea reformelor la care lucrăm. Numai aşa reformele au să-şi împlinească un rost al lor şi au să rămână temperate, insist, cât mai prudente. Trebuie să staţi la ordine, ca să preveniţi anarhia… Întrucât te priveşte, nu poate fi vorba deci de idei, de programe şi de alte baliverne. Rolul dumitale e să rămâi soldat la un post de încredere şi să execuţi ordinele. Iar aci ordinele le dau eu. Dumneata le urmezi şi nu le discuţi.

— Nu ştiam că m-am tocmit logofăt la curte! rosti cu tremur de indignare în glas Nicolae Apostol, înspăimântat de propria sa cutezanţă.

Domnul Lascăr Sofian îşi aprindea a doua ţigară. Suflă în chibrit, frânse lemnişorul între degete şi îl jucă în palmă.

Vorbi cu mânie stăpânită:

— Este ultima oară când îţi tolerez să-mi spui aci, în faţa şi în casa mea, astfel de obrăznicii. Te iert. Dar te avertizez că la a doua ocazie te frâng ca beţigaşul acesta. Ca pe un nimic…

Spunând, răsturnă rămăşiţele de chibrit în scrumieră, îşi şterse palmele, ca impertinentul învăţător să-şi dea mai bine seama ce puţină urmă lăsa trecerea lui prin Ponoare dacă domnul Lascăr Sofian şi-ar pune mintea să-i frângă spinarea.

— Aceasta e, tinere! reluă domnul Sofian. Constat că la şcoala unde vi s-a îmbuibat capul cu de toate, vrute şi nevrute, nu vi s-a dat tocmai învăţătura principală pentru viaţă. Cuminţenia e să vă măsuraţi gândul şi să vă puneţi strajă gurii.

Nicolae Apostol socoti întrevederea terminată.

Se desfăşurase în afară de toate prevederile lui şi se încheia mai rău ca în cele mai negre presimţiri.

De la un asemenea om nu avea nimic de aşteptat nici pentru şcoală, nici pentru sat.

Nu se izbea de o nepăsare, cum a crezut şi cum poate ar fi izbutit, s-o biruiască. Nu se izbea nici de socotelile electorale ale unui politician dornic de popularitate, cum ar fi izbutit să-i folosească slăbiciunea întru binele şcolii şi al satului. În faţa lui se ridicase o voinţă şi o judecată. Un sistem de gândire şi neclintita convingere a omului cu nas încovoiat de pasăre şi cu sprâncene aspru încruntate că aşa apără un bun al viitorului, nu un interes egoist. Chiar cu puţina experienţă a vârstei şi cu puţina sa cunoaştere de oameni, Nicolae Apostol înţelegea că asemenea vrăjmaşi ai primenirilor sunt mai fanatici decât ceilalţi muritori mărginiţi numai la grija pentru moşiile, vitele şi recoltele lor.

Proprietarul nu vedea oameni, nu vedea sat, nu vedea copii. Vedea braţe, şi atât! Ţara i se înfăţişa ca o vastă moşie, unde vitele şi oamenii îşi au locul şi folosinţa lor bine definite: unii la jugul plugurilor, ceilalţi la coarnele plugului. Orice schimbare a acestor orânduieli i se părea împotriva naturii. A îngriji bunăoară de învăţătura de carte a copiilor era după dânsul o tot atât de năzdrăvană idee ca a băga gloabele din herghelie într-un grajd de curse.

Învăţătorul îşi căută pălăria cu ochii şi se ridică de pe scaun. Domnul Lascăr Sofian îl opri:

— Şezi. Încă n-am terminat!

— După cele ce mi-aţi spus… încercă să protesteze Nicolae Apostol.

Proprietarul deputat îi luă cuvintele din gură:

— După cele ce ţi-am spus, ai putut deduce că îmi place să vorbesc şi să decid eu! Şi că nu sunt deprins să admit contraziceri de la nimeni. Cu atâta mai mult de la un tinerel cu caşul la gură. Te-am răbdat şi pierd vremea cu dumneata fiindcă mă interesează această mentalitate. Am sub ochi un caz despre care până acum am aflat numai prin alţii. Văd o energie în dumneata. Îmi place energia, fiindcă aşa i se cade tinereţii şi fiindcă de energie este nevoie într-o ţară molipsită de indolenţă orientală. Dar observ că ai pornit pe o cale greşită. Eşti gata să cheltuieşti această energie fără nici un folos pentru dumneata personal şi dăunător pentru interesele generale. De la aceasta te voi opri. Nu te expediez de aci, cum mi-ar fi uşor. Am convingerea că fac bine. Te cruţ de alte pătăranii care te aşteaptă aiurea. Rămâi! Vezi-ţi de datoria dumitale, dar n-o exagera. Nu cu exces de zel! Mai-binele e duşmanul binelui!… Lasă lucrurile să-şi urmeze cursul lor. Îţi vin copiii la şcoală? Bine! Vin acei care au dragoste pentru carte sau acei ai căror părinţi socot că e bine să-şi vadă odraslele cu oleacă de ştiinţă a buchilor… Nu vin? Lasă-i în pace! Nu-i prinde cu arcanul. Aceasta e! Te avertizez că nu vreau să aud de amenzi, textul legii şi alte copilării. Legea noi am făcut-o. Eu şi alţii ca mine. Ştiu de ce am făcut-o şi deci ştiu eu cât s-o cer aplicată în viaţa de toate zilele.

Domnul Lascăr Sofian se plimbă câţiva paşi în birou. Se opri în faţa bibliotecii, privindu-şi rafturile cărţilor legate în piele.

Spuse:

— Aceasta nu înseamnă că îţi vorbeşte un reacţionar şi un duşman al culturii. Cartea este numai pentru puţine minţi o hrană care se digeră complet. Pentru cele mai multe devine o otravă stricătoare. Uite! Ideilor dumitale le pot face o concesie. Vei găsi vreun copil mai isteţ, cu vreun dar excepţional? (Se ridică şi de aceştia.) De perfect acord. Poartă-i de grijă. Adresează-te la mine să-i port grijă mai departe. Îl voi ajuta şi-i voi căpăta o bursă. Aceasta o înţeleg. Aci admit că apare şi datoria mea să nu las la voia întâmplării un exemplar excepţional de umanitate. Dar aceasta e una, şi pretenţia de a coborî învăţătura de carte la măsura tuturor minţilor e alta; e o aberaţie tot aşa de dăunătoare pentru minţi ca şi pentru prestigiul cărţii. Cultura nu-i un borş în care să-şi vâre orice nespălat linguroiul, nici nu se poate servi cu strachina… Cu aceasta am terminat un capitol. Să trec la altul. Unde locuieşti?

— La Aizic, hangiul…

— Prost!

Nicolae Apostol simţi ciudata nevoie să se dezvinovăţească:

— E tot ce-am putut găsi în sat, domnule Sofian.

Domnul Lascăr Sofian îşi netezi gânditor mustăţile sure.

— Ştiu. Cunosc eu mai bine satul decât dumneata. Dar vezi, tocmai acest lucru trebuia să-ţi dea de meditat. Cum ai ajuns aci, cea dintâi grijă ţi-a fost să convoci ţăranii la sfat. Mai cuminte era să te îngrijeşti de soarta dumitale. Până la fericirea şi bunăstarea altora, omul trebuie să înceapă cu bunăstarea lui. Ce trecere are să aibă la ţărani cuvântul unui surtucar venetic în satul lor, care s-a coborât din căruţă cu lădiţa la un hangiu ovrei? La aceasta nu te-ai gândit?

— M-am gândit, domnule Sofian. Dar am fost nevoit să mă supun realităţii…

— Aşadar, vii la vorba mea? triumfă domnul Lascăr Sofian. Te supui realităţii. Accepţi o stare de fapt. Aceasta e o mărturisire preţioasă… Eu m-am gândit mai departe decât dumneata. Te-am aşteptat să te prezinţi. Dacă am văzut că nu te prezinţi, am trimis să te cheme. Şi iată în ce scop, pe lângă altele. Ca să schimb puţin această stare de fapt. S-o ameliorez. Predecesorul dumitale era un nenorocit. Când am vrut să-l ridic, nu se mai putea face nimic din el. Cu dumneata îmi place să cred că are să se petreacă lucrurile altfel. De aceea m-am hotărât să-ţi dau un loc de casă…

— N-am să-l pot plăti, domnule Sofian.

Proprietarul îi aminti cu o încruntare a sprâncenelor că nu-i place să fie întrerupt.

—.logofătul meu are să-ţi măsoare un loc de casă. Am să-ţi dau un bilet, la bancă, în oraş, să te împrumute cu suma necesară, ca să-ţi construieşti, o locuinţă convenabilă. Dau ordin să ţi se dea lemn de construcţie şi de împrejmuire din pădure. La primăvară te aşterni pe lucru. Aşa ai să dai locuitorilor cea dintâi lecţie de practică gospodărească. Ai să-ţi faci o grădină. Dau ordin grădinarului să-ţi pună la dispoziţie pomi şi răsaduri. Iată ce au să înveţe oamenii de la dumneata, fără convocări şi baliverne.

Nicolae Apostol se agăţă de această nădejde neaşteptată:

— Domnule Sofian, vă mulţumesc… Dar vă rog altceva. Dăruiţi toate acestea pentru şcoală… Să ridicăm mai întâi şcoală în comună. Pe urmă va veni şi rândul meu.

— Am spus că eu decid! vorbi apăsat proprietarul. Nu dumneata ai să mă înveţi ce trebuieşte să fac şi nu dumneata ai să-mi pui condiţii. Pentru şcoală voi face ce voi crede eu de cuviinţă şi când voi crede eu de cuviinţă.

— În acest caz, cu toată părerea de rău, mă văd nevoit să nu pot primi, domnule Sofian.

— Atunci mergi şi stai mai departe la Aizic! După două luni ai să vii dumneata la mine să mă rogi…

Nicolae Apostol clătină cu neîncredere din cap.

Se ridică de pe scaun.

De data aceasta domnul Lascăr Sofian nu-l mai opri.

— Vă salut!

— Mergi cu bine…

Domnul Lascăr Sofian nu scoase mâinile din buzunare. Pufui în mustăţile ţepoase cu iritare. Aceşti oameni noi şi îndârjiţi ai vremurilor nu-i erau pe plac şi nu anunţau semne bune. Se hotărî deocamdată să ţină băietanul colţos sub supraveghere. Şi se miră ce neiertată slăbiciune îl reţine să se aşeze la birou şi să scrie telegrama către ministru, cerând mutarea imediată a individului în celălalt capăt al ţării, cum altădată ar fi făcut-o fără să mai stea la gând.

— Impertinent şi încăpăţânat! mormăi furios în mus-tăţi.

Furios şi totuşi cu o irezistibilă şi ciudată stimă pentru asemenea îndârjire. Oamenii moi, milogi şi slugarnici îl dezgustau. Îi plăcea să frângă o spinare care trosneşte, nu să îndoaie una de gumă.

Ca să se răcorească, deschise fereastra şi răcni câteva porunci mânioase argaţilor ieşiţi din găurile lor de şarpe şi năvălind spre grajduri, spre ocoale, spre şurile cu maşini şi hambare.

Pe drumul tăind dealul de-a dreptul, pieptiş, învăţă-torul urca zgribulit în pardesiul lui pirpiriu, cu poalele suflate de vântul gheţos al sfârşitului de toamnă.

Scria o pată mică în peisajul aspru şi vast, cu norii măturaţi în volburi vinete pe cer. O pată străină locului, încă neacceptată de ochi, strivită de măreţia ostilă a priveliştii.

Dar domnul Lascăr Sofian observă că omul nu se împleticea în mersul grăbit şi sigur. Zgribulit, da; îngheţat, da! Nu şovăielnic şi istovit.

Băieţandrul urca.

El rămânea pe loc, supraveghind o agoniseală şi o stare de lucruri pentru un fecior risipelnic, care strâmba din nas de câte ori se întorcea în ţara lui balcanică.

Strigă o ultimă şi mai răstită poruncă.

Pe urmă trânti fereastra de s-au detunat încăperile şi au căzut bucăţile de chit din cercevele.