Capitolul XI

„Domnul prefect avea planuri pe care nu le spunea nimănui, iar domnul revizor, teorii prea bine ştiute de toată lumea.”

Sărbătorile Crăciunului au trecut cu vreme de moină şi cu unele amăgitoare îmblânziri ale vieţii.

Câţiva gospodari mai cuprinşi şi-au înjunghiat mascurii. Ignatul a umplut Ponoarele de guiţatul victimelor şi de duhoarea părului pârlit.

Şeful familiei se rotea în jurul altarului de sacrificiu, mânjit de sânge până la cot, mânuind cuţitul cu exclamaţii crunte de asasin. Femeile alergau cu străchini şi cu tingiri, să culeagă sângele fierbinte; copiii apucau pe furate şoriciul urechilor, să-l ronţăie abia sfârlogit la focul de paie. Toată operaţia lua proporţiile celui mai în-semnat eveniment al anului.

Aceasta, în ogrăzile putinilor înstăriţi: la domnul primar Ioniţă Ţăpu, la rudele sale, la unul din fraţii Colţun, la logofeţii de la curtea coanei Catinca Ştirbulescu, la domnul Stănică Care-va-să-zică, şeful de post, care a lepădat tunica şi toate curelele scârţâitoare, ca să devină ceea ce a fost: feciorul unui pălmaş mort înainte de a putea să-şi îndeplinească visul cel mare al vieţii – înjunghierea unui porc de Crăciun la casa lui. Ritualul acesta l-a executat cu toată pompa domnul Stănică, uitând pentru o zi demnitatea gradului şi întrebuinţarea termenilor radicali. Domnul notar Iliuţă Bosânceanu, neputându-se deda la asemenea îndeletniciri feroce, a chemat un „specialist” – un ucenic de măcelar de la târg.

Ceilalţi gospodari mai obidiţi s-au mulţumit să-şi ungă gura cu afumăturile cumpărate ori căpătuite de la unii şi de la alţii; mulţi nu s-au înfruptat decât atât ca să-şi aţâţe pofta: copiii s-au îndopat cu plăcinte de varză şi turte cu sămânţă de cânepă – dar pentru toţi, fără deosebire, sărbătorile de iarnă s-au dovedit a fi ale flămânzilor, cum de altfel o întăreşte zicala norodului, spre deosebire de Paşte, care e al fudulilor. Un praznic al hămesiţilor, în felul celor zugrăvite de exploratorii arctici, când vânătorilor eschimoşi, după îndelung post, le cade cel dintâi vânat din belşug. Îmbucă fiecare cât poate, ori măcar cât capătă din rămăşiţele celor mai tari şi mai norocoşi. Pe urmă se lungesc în torpoare, să mistuie într-un somn fără de vise.

Nicolae Apostol recunoscu însă că nici această asemuire n-ar fi dreaptă şi deplină.

Sălbatica seminţie de vânători polari, cu toată vrăj-măşia naturii, cu toate sloiurile veşnice şi cu toată noaptea de-o jumătate an, poate nădăjdui la deşteptare altă pradă venind de bunăvoie în bătaia arcului: turme de reni, pâlcuri de foce şi de morse. Dânşii îşi pot îngropa proviziile de carne în tainiţele de gheaţă. Totul rămâne la voia norocului, care pentru vânător şi pescar e schimbător, dar se răscumpără la un capăt de an, una cu alta.

Pentru plugarii din comuna Ponoare, praznicul sărbătorilor de Crăciun e fără un a doua zi.

Nu mai au ce aştepta de la noroc şi de la îndurarea cerului.

După Bobotează şi Sfântul Ion, gospodarii au început a bate drumul la curtea coanei Catinca Ştirbulescu, la Sofieni, la Stulpicani, la domnul Solomonică Fişer, pentru a se milogi să capete o baniţă de păpuşoi ori o carboavă de argint în socoteala învoielilor de muncă.

Vechilii s-au aşternut pe scris în condici, iar satele şi cătunele comunei Ponoare au căzut iarăşi în mocnita adăstare a primăverii, cu zilele de robie dinainte arvu-nite.

Apoi, vacanţa a luat sfârşit.

Copiii au dat buzna la şcoală, mai numeroşi ca de obicei, pe de o parte fiindcă tot mai mult le câştiga sufletele învăţătorul, pe de alta fiindcă nu-i chema în altă parte vreo muncă ori vreo ademenire de joacă. Moina stricase până şi gheţuşul de la moară. Nicolae Apostol însemnă cu satisfacţie o biruinţă de la care-şi luase nădejdea.

Se apropiase de litera programului fără să-şi dea seama cum şi când. Închisese în sertarul mesei acest deşert program cu măsurătoarea timpului şi lecţiilor pe trimestru. Lucrase, ignorându-i existenţa dinadins, după inspiraţia de o clipă şi după cum dictau împrejurări neprevăzute. Iar acum se pomenea că din înverigarea lecţiilor litera programului se îndeplinise de la sine, mai firesc şi mai uşor decât s-ar fi cârmuit numai din grija să respecte asemenea împărţeală a timpului şi a muncii, care i se părea străină cu totul de realitate. Aceasta îi căli încrederea. Şi când veni veste de la primărie, într-o dimineaţă, că are să treacă revizorul şi prefectul spre curtea Sofienilor, la vânătoare, perspectiva unei inspecţii nu-l tulbură cu nimic.

O aşteptă senin, fără nici o pregătire. Îşi însemnă doar pe hârtie tot ce avea de arătat şi de cerut pentru reparaţia localului, cârpocirea mobilierului şi zestrei de şcoală: hărţi, tablouri murale, instrumente geometrice şi tot ce nu se aflase niciodată în inventar ori fusese părăduit.

Pomelnicul, o dată încheiat, îl înfricoşă. Începu să şteargă şi să-l reducă la strictul necesar.

Învăţase din experienţă că trebuie să se mulţumească cu puţin şi că acest puţin chiar nu se cuvine cerut ca un drept, ci ca o îndurare.

Sania s-a oprit cam pe aproape de amiază.

Prefectul a stat la îndoială dacă să se coboare ori nu dintre puşti, câini şi genţi de vânătoare. S-a decis numai fiindcă din urmă i-au ajuns, tropăind şi gâfâind, notabilii comunei: domnul primar Ioniţă Ţăpu, domnul notar şi domnul şef de post, Care-va-să-zică.

Toţi văzuseră sania trecând.

Toţi salutaseră, încercaseră o amară dezamăgire că prefectul nu-i onora cu o inspecţie, după ce toată dimineaţa au pus să rânească zăpada, au spălat duşumelele, au curăţit geamurile şi au orânduit condicile.

Acum se înfăţişau în păr, să se prezinte la ordine. Domnul Emil Sava îi aşteptă contrariat.

Din principiu nu voia să se amestece în administraţia din comuna şefului său politic, Lascăr Sofian, cu care nu prea se potrivea în păreri şi în scopuri, deşi proprietarul Sofienilor îl socotea mâna sa dreaptă…

Rosti revizorului:

— Intră şi-ţi fă inspecţia! Dă-o rasol şi termină, că ne aşteaptă conu Lascăr cu masa!… Spune învăţătorului să ne deschidă cancelaria, să pot sta niţel de vorbă cu dobitocii mei…

Dobitocii făceau smirna şi aşteptau fără să clipească.

Revizorul o luă înainte.

Îi displăcu faptul că învăţătorul nu ieşise şi el în prag, să stea smirna şi să-l aştepte fără să clipească, lungind gâtul şi lipind palmele de tivul pantalonilor.

Pătrunse în săliţă; nu găsi loc în cuier să-şi agaţe căciula de astrahan peste cuşmele jerpelite ale copiilor.

Căută cu ochii tăbliţa cancelariei deasupra unei uşi.

Tăbliţa nu se afla, nu se afla nici o uşă de cancelarie, fiindcă nu exista cancelarie. O singură deschidere despărţea tinda de clasă: o uşă cârpită, cu două scânduri noi, proaspăt geluite şi nevăpsite, făcând contrast între tăbliile vechi. Această tărcătură mărea parcă mizeria.

Revizorul tuşi, îşi drese glasul şi intră.

Copiii, ridicaţi cuviincios în picioare, l-au impresionat mulţumitor.

Mai puţin mulţumitor l-a impresionat ţinuta calmă a dascălului, care s-a înclinat fără ploconeli şi precipitare, comandând el elevilor să se aşeze la loc.

Nicolae Apostol oferi scaunul unic. Revizorul îşi scoase ochelarii şi, în vreme ce îi ştergea cu batista, strâmbă din nas.

— Nu prea miroase frumos! spuse. Eu am teoria mea. Înainte de toate aerul, higiena…

Învăţătorul răspunse prompt:

— Domnule revizor, miroase ca într-o încăpere pentru cel mult douăsprezece suflete, în care se află înghesuiţi patruzeci şi opt de elevi.

Revizorul făcu:

— Hm!

Adăugă, după ce-şi aşeză ochelarii şi privi mai atent mutra învăţătorului:

— Deschide cancelaria pentru domnul prefect! Nu vezi că stă afară…?

Nicolae Apostol zâmbi cu tontă candoarea de care se simţea în stare:

— Domnule revizor, oricâtă bunăvoinţă aş avea să deschid cancelaria domnului prefect, nu pot, pentru simplul fapt că nu există cancelarie.

— Cum asta?

— V-am raportat în scris şi verbal, domnule revizor. Tot ce vedeţi e tot ce există. O tindă şi o încăpere de clasă.

— Hm! mormăi revizorul. Eu am teoria mea…

El avea teoriile sale.

Învăţătorul le aştepta cu nesuferitul surâs lipsit de orice intenţie ironică; un surâs atent şi binevoitor, cu atât mai insuportabil. Revizorul îşi dădu seama că nu e momentul şi locul să-şi dezvolte una din multele sale teorii.

Întrebă, ca şi cum Nicolae Apostol ar fi fost vinovat de această încurcătură:

— Ce ne facem atunci cu domnul prefect?

— În orice caz, mă duc să cer scuze domnului prefect că nu-i pot pune la dispoziţie o cancelarie care nu există.

Nicolae Apostol nu mai aşteptă încuviinţare şi ieşi cu capul gol.

Revizorul şcolar îl privi din urmă, frecându-şi enervat mustăţile, cu un tic pe care i-l cunoşteau prea bine subalternii.

Nu inspectase niciodată şcoala din satul Ponoare. N-ar fi făcut-o nici acum dacă nu i-ar fi cerut domnul Lascăr Sofian să-l informeze despre chipul cum se achită de datorie noul învăţător. Şeful politic al judeţului arăta oarecare interes pentru acest Nicolae Apostol.

Dar revizorul se afla într-o situaţie delicată. Nu izbu-tise să se lămurească dacă era un interes binevoitor sau dacă trebuia să-i caute o vină şi să curăţe comuna de un indezirabil. Astfel, nu ştia dacă rezultatul inspecţiei se cuvenea consemnat într-un proces-verbal favorabil sau nefavorabil. O complicaţie mai mult, iar el avea teoria lui: cât mai puţine complicaţii! Deocamdată individul îi confirma prima impresie din ziua când s-a înfăţişat cu numirea la revizorat: un tip colţos, cu răspunsuri băţoase şi repezi, ca din carte.

Tocmai în focul acestor răspunsuri băţoase şi repezi, îşi muşcă buzele încă o dată Nicolae Apostol, închizând uşa şi mergând să ceară iertare prefectului că nu-i poate pune la dispoziţie o cancelarie care nu exista. Era, se vede, osândit să nu se tămăduiască niciodată de această meteahnă. Cum dădea ochii cu un mai-mare şi atotputernic, se răscolea în firea lui o sumeţire bolnăvicioasă: teama să nu pară slugarnic şi milog, aşa cum stăteau acuma smirnă în faţa prefectului reprezentanţii autorităţilor din comuna Ponoare. Se consolă cu un debil sofism. Revizorul nici nu merita altfel de consideraţie. Era o creatură a politicii locale, un trădător al cauzei, un complice cu răufăcătorii şcoalei; un obstacol între intenţiile celor puţini cu idei curajoase şi noi şi între trecerea lor în fapt.

Domnul prefect Emil Sava îi reteză vorba cu o voioşie cordială:

— Ştiu ce vrei să-mi spui, domnule învăţător… M-au informat ăştia… N-ai cancelarie!… E o chestiune pe care o s-o mai discutăm noi…

Îi întinse mâna. Nicolae Apostol o strânse întrucâtva surprins, dar fără stânjenire, sub privirile celor trei notabilităţi, care nu prea se bucurau de această onoare.

Lui îi păru însă atrăgător chipul prefectului.

Tânăr, slăbuţ, cu ochii vioi, cu mustăcioara mică şi cu mişcări elastice, purtând căciuliţa de biber pe-o sprânceană, costum de vânătoare şi blăniţă scurtă, nu arăta de fel ca obişnuiţii ispravnici de modă veche.

Şi nici nu era de modă veche.

Ei nu se împotrivea timpurilor, ca domnul Lascăr Sofian, autocrat şi dispreţuind opinia mulţimii. Ca şi domnul Spirică Necşulescu, înţelegea semnele apropiatelor schimbări şi căuta să se folosească grabnic, înaintea altora. Debutant în politică, se dovedise cu iscusite însu-şiri. Îl numise prefect conu Lascăr de îndată ce s-au potolit răscoalele şi încetase delegaţia sa de la centru.

În aparenţă nu-i ieşea din cuvânt, dar încurajat de aprobările tacite ale conducerii de sus, pregătea cu elementele tinere şi nerăbdătoare debarcarea omului cu idei învechite şi în contradicţie cu programul oportunist al partidului. Nu-l împiedicau obiecţiile de conştiinţă. El era om de acţiune şi de „lovituri”. În vederea acestei acţiuni şi acestor lovituri, îi încolţi un plan încă vag. Când s-a apropiat sania, nu-l interesa inspecţia revizo-rului (altul de care trebuia să se debaraseze cât mai curând). Acum îşi schimbase părerea.

Învăţătorul, cu notele, cu diploma lui de onoare, cu reputaţia de bun vorbitor, nu era o cantitate neglijabilă.

Vorbi prietenos:

— Eşti cu capul gol… Ai să răceşti. Intră la datoria dumitale. Eu îmi aranjez chestiile aci cu oamenii mei, şi cred, dacă va fi conu Lascăr de aceeaşi părere, că am să trimit mâine, spre seară, să te aducă o sanie la Sofieni. Aş vrea să vorbesc o jumătate de oră, o oră, despre lipsa cancelariei şi altele. La revedere! Hai, fugi…!

Familiaritatea protectoare a prefectului atinse o strună sensibilă în inima lui Nicolae Apostol. O clipă uită experienţa întrevederii cu domnul Spirică Necşulescu. Dacă, într-adevăr, realizarea planului părăsit stătea în puterea acestui om atrăgător?

Păşi sprinten peste şanţ, spre cocioaba unde-l aştepta revizorul.

Cei trei reprezentanţi ai puterilor administrative şi executive din comuna Ponoare lungiseră gâtul asistând la scenă şi la schimbul de cuvinte. Figura domnului Ilie Bosânceanu trecu prin toate culorile curcubeului. Pur-tarea prefectului, atât de „afabilist” cu un băieţoi de învăţător, devenea „extravargantă”.

În încăperea de clasă, revizorul îl întâmpină pe Nicolae Apostol cu privirea mai descruntată. În lipsă pu-sese câteva întrebări. Răspunsurile păcătuiau poate printr-o oarecare libertate spontană a cuvântului, în lexicul obştesc al satului Ponoare. Căci, printr-o ciudăţenie a firii sale, învăţătorul, care vorbea prea din carte cu egalii şi superiorii, izbutise să-şi deprindă elevii cu expuneri simple şi naturale, potrivite vârstei. În schimb, erau răspunsuri mulţumitoare.

Mai dispăruse dunga preocupată dintre sprâncenele revizorului şi din altă pricină. Găsise o soluţie uşurătoare. Nu va scrie procesul-verbal de inspecţie acum. Îl lăsa în suspensie. La curte, la Sofieni, astăzi toată ziua şi mâine va avea timp să afle din gura lui conu Lascăr cam ce gânduri are cu învăţătorul.

Procesul-verbal îl va dresa la întoarcere, ca atare, după cum dictează teoria sa asupra complicaţiilor, de care fugea ca dracul de tămâie.

— Aş dori să continui lecţia. S-o reiai de unde ai lăsat-o când am intrat, ca şi cum n-aş fi eu aci… Eu am teoria mea: o inspecţie nu trebuie să aibă nimic solemn… Dascălul să facă abstracţie de prezenţa străină.

Nicolae Apostol lămuri cuviincios:

— Domnule revizor, când aţi intrat, explicam…

— Cu atât mai bine.

— Daţi-mi voie! Nu uitaţi că sunt silit să predau în condiţii speciale. Aşa că mi-am împărţit lecţiile după cum se poate, nu după cum scrie în program… Primelor două clase le-am dat să scrie. Cu clasa a treia şi a patra făceam o lecţie comună de intuiţie. Clasei a cincea i-am dat trei probleme de dezlegat… Dacă încerc să explic mai departe, pentru elevi e timp pierdut. Au să fie dis-traţi de prezenţa dumneavoastră, oricât le-aş încorda atenţia… Aşa că totul s-ar reduce la un examen al meu în faţa dumneavoastră…

Nicolae Apostol aşteptă hotărârea.

După o pauză suspendată, împins de lăuntrica sa pornire de a contraria placiditatea şi suficienţa mai-marilor, adăugă, surâzând:

— Examene am mai dat… Cred că nu aceasta interesează: examenul meu.

Revizorul îşi frământă din nou mustăţile cu ticul menit a vesti că a ajuns la limita răbdării:

— Mi se pare că eu te inspectez pe dumneata şi nu e în căderea dumitale să mă înveţi cum să-mi fac in-specţia. Te rog, execută-te!

Copiii ascultau cu ochii ţintă la revizor şi la învăţător. Nicolae Apostol simţi sângele năvălindu-i în obraz. Clătină din umăr a supunere resemnată şi reluă lecţia de unde a fost întreruptă.

Ca întotdeauna încordă atenţia şcolarilor cu întrebări, silindu-i să participe la explicaţia lui şi să judece, să descopere ei ceea ce cartea le oferea de-a gata şi mort, numai pentru mecanismul memoriei. Revizorul ascultă cu oarecare mirare, ştergându-şi ochelarii mereu şi me-reu având impresia că învăţătorul a forţat nota, că s-a bizuit prea mult pe priceperea unui copil când s-a oprit şi l-a pus să tragă o concluzie.

Dar elevul răspundea întotdeauna, fără greş şi fără să arate semne de oboseală.

Ceva vechi, uitat, îngropat de mult în cenuşă, se deşteptă în amintirea omului slugarnic şi uscat, venit să inspecteze din ordin şi să încheie proces-verbal după ordin. Revizorul cu ochelari, cu ticuri, cu teoriile lui, cu nevasta care-l stropşea acasă, şi cu fata pe care nu putea s-o mărite, cu urechea ascuţită la ce-ar dori conu Lascăr Sofian sau un tinerel ca prefectul Emil Sava, care a învăţat şcoală pe băncile lui, omul acesta mort o clipă presimţi că asista la ceva frumos, ceea ce-ar fi voit poate să fie şi el, să facă şi el, să izbutească şi el. A fost însă numai o scurtă, numai o fugace pâlpâire. Putea el să ştie oare ce anume vrea conu Lascăr?

Întrerupse:

— Bine. Binişor… Ai noroc de un sat cu copii deştepţi.

Nicolae Apostol păstră reflecţiile pentru sine. Revizorul făcu îndată o rezervă:

— E bună metoda dumitale, metoda asta nouă… Nu-mai mă îndoiesc că aşa se poate păstra întotdeauna disciplina… Dumneata întrebi, ei răspund; se naşte un fel de amestec; dispar distanţele între catedră şi bănci…

Învăţătorul privi semnificativ la ceea ce numea revizorul catedră, măsurând cu ochii distanţa de două palme dintre primul rând de bănci şi masa lui. Dar se abţinu şi de data aceasta să-şi exprime gândul şăgalnic.

Spuse cu modestie:

— Pe cât pot, încerc să menţin disciplina, şi aproape întotdeauna izbutesc… Am făcut o încercare destul de îndrăzneaţă la o lecţie pentru clasa întâia. Câinele. Le-am adus un câine în clasă, ca să înveţe singuri cum să-l descrie pe viu… Am fost mai mulţumit decât de rezultatul experienţei de faptul că această încercare, cum să spun? îndrăzneaţă, n-a produs tulburare în clasă, râsete, neastâmpăr.

Revizorul dădu cu scepticism din cap.

— Eu am teoria mea. Urciorul nu merge de multe ori la apă… O dată ţi-a reuşit. A doua oară se poate să nu reuşească… Şi aici am altă teorie: e destul să piardă o singură dată elevii respectul de profesor; pe urmă totul s-a dus! Nu mai poţi repara într-un an ce-ai stricat într-o zi… Experienţele dumitale sunt primejdioase.

— Câtă vreme dau rezultate bune…

— În sfârşit, întrerupse revizorul, le faci pe pielea dumitale… Cor, ceva? Muzică?

— Deocamdată ziua e prea scurtă ca să putem pierde ceasurile cu muzică şi cor. Abia-mi ajunge timpul pentru obiectele principale. Copiii nici nu pot scrie, nici nu pot învăţa acasă. N-au lumină. Nici gaz, nici feştilă… Nimic. Bezne. Aproape totul se face aci…

— Eu am o teorie, anunţă iarăşi revizorul. Muzica îmblânzeşte caracterele.

— După cum aţi văzut, elevii mei sunt relativ îmblânziţi, îşi permise să observe Nicolae Apostol. Şi îndată ce dă primăvara şi se lungeşte ziua, nădăjduiesc să câştigăm şi timpul pierdut. Cu ocazia sărbătorilor i-am în-văţat colinde, cântece de stea… Am fost mulţumit, iar rezultatul a provocat oarecare mişcare în sat…

— Caiete, scrisul?

— Poftiţi, vedeţi singur, domnule Tevhor.

Revizorul se mişcă de pe scaan şi îşi aruncă ochii pe câteva caiete din bănci. Îşi şterse ochelarii şi privi hărţile de pe perete.

— Sunt făcute de mine, lămuri învăţătorul. Cam primitive. Am cumpărat coli de hârtie de desen, le-am lipit; cu văpsele am încercat să înlocuiesc hărţile care…

— Bine-bine! întrerupse revizorul, simţind că discu-ţia se apropie de o zonă primejdioasă.

— Tocmai, stărui învăţătorul, mă bucură că pot cu acest prilej să vă arăt câte lipsesc şcolii… Am o listă aci…

Revizorul se feri de lista întinsă ca o femeie înfrico-şată de zborul unei viespi.

— Mai vorbim! Fă un memoriu, un raport, să am ceva scris.

Nicolae Apostol nu capitulă:

— Domnule revizor, tot ce s-a mai făcut, tot ce vedeţi… geamuri, uşa reparată, hărţi, totul s-a făcut din banii mei… M-am îndatorat…

— Ţi-a cerut cineva aceasta? îşi pierdu răbdarea revizorul, uitând tot ce fusese răscolit o clipă în el, cel de odinioară, şi redevenind ceea ce era acum. Cine te pune pe dumneata să-l faci pe filantropul?

— Chiar şi privata a trebuit s-o fac eu. O privată nu e o chestie de filantropie, domnule revizor. E o chestie de higienă, cum aţi spus

— Hm! mormăi revizorul, privindu-l peste ochelari. Eu am o teorie: dumneavoastră, ăştia tinerii, faceţi ca vaca bună de lapte care dă cu piciorul în doniţă după ce-a umplut-o… E cazul dumitale.