Capitolul XII

„O privelişte de ruină şi tristeţe s-a arătat în toiul desfătării…”

A doua zi, domnul prefect Emil Sava s-a ţinut de cuvânt. A trimis sania să-l aducă pe Nicolae Apostol la Sofieni.

Curtea se afla în mare fierbere.

Invitaţii lui conu Lascăr se întorseseră în sănii pe oplene de la vânătoare, din codrul Schitului; îngheţaţi, voioşi şi cu mare zarvă de hohote, de glume şi copilă-reşti strigături. Unii se dezmorţeau acum la gura sobelor, în saloanele conacului, de unde-i priveau din cadre cu surâs împietrit bărboşii buni şi străbuni ai amfitrionului, doamne şi domniţe cu umerii goi, în costume din alt veac; alţii s-au tras spre sufragerie şi arătau mai multă încredere în eficacitatea ţuicii şi a vinului fiert.

Hăitaşii se adunaseră în pâlcuri răzleţe, aşteptând să-şi primească şi ei cinstea. În asemenea prilejuri, proprie-tarul Sofienilor era larg la mână, ca un adevărat senior. Punea să le frigă doi-trei batali, dădea ordin să le desfunde o balercă de vin, le împărţea tutun şi chema lău-tari.

Norodul ospăta şi se veselea la dogoarea focurilor şi la lumina masalalelor până noaptea târziu. Copiii şi băietănaşii se hârjoneau în jurul mai marilor, îndelaolaltă cu ogarii şi copoii lăsaţi de stăpânii lor târgoveţi afară.

Aşteptând să se rumenească friptura în frigările uriaşe, gonacii dezbăteau ca în fiecare an loviturile boierilor şi nu puteau tăgădui că tot ochiul lui conu Lascăr s-a dovedit mai ager şi puşca sa mai sigură. Un mistreţ culcat cu un singur glonţ; lupul lovit drept în ochi; două vulpi cu blana neciuruită. O puşcă plină de făgăduieli s-a arătat a fi şi a domnului prefect cel nou, măcar că e un începător într-ale vânătoarei, ca şi în treburile politicii.

Printre numeroşii oaspeţi ai lui conu Lascăr, ţăranii regăsiseră cunoştinţe vechi. Proprietari de prin vecini, militari şi dregători din capitala ţinutului, chiar câţiva invitaţi de la Iaşi şi din Bucureşti; toţi cu tabieturile lor, cu superstiţiile, snoavele şi lăudăroşeniile lor, fără de care vânătoare şi patima vânătorii nu se poate.

Pentru câteva ceasuri, distanţele s-au şters între unii şi alţii.

În mijlocul codrului, prin tihăraie şi nămeţi, câte un puşcaş prăpădit în cojocul lui flenduros lua conducerea, alegând el locuri ascunse de pândă. Cutezau să se împotrivească la fanteziile boierilor, iar boierii le dau ascultare.

Vorba fusese mai liberă, glumele curgeau, mâinile împărţiseră darnic şi într-un fel de ideală fraternizare ţigările şi spirtul buteliilor de la şold. Urechile se aplecaseră să asculte necazuri povestite în frânturi; cu o prietenoasă satisfacţie, preşedintele de la curtea din Iaşi ori aghiotantul regal din Bucureşti recunoşteau chipul uitat al ţăranului de anul trecut, îşi aminteau un nume, puteau să-l întrebe despre un păs spovedit atunci cu cine ştie ce vagă şi absurdă nădejde.

A doua zi aveau să se îndepărteze iarăşi pentru un an; chipurile, numele şi păsurile din nou aveau să se şteargă din memoria călătorilor, iar puşcaşul cu cojocul lui flendurit şi gonaşul cu isteţe vorbe de duh devenea din nou ţăranul fără nume, scufundat în turma lui umilă.

Deocamdată, voia bună era îndeopotrivă de gureşă şi deplină sus, în saloanele conacului, ca şi jos, în curtea ca zăpadă strivită de opinci şi de boitori dintr-o piele de vacă.

Năzdrăvane pentru hăitaşi au fost cu deosebire pătăraniile domnului revizor şcolar.

— Aceluia cine i-a pus lui puşca-n mână numaidecât că a vroit să-şi bată joc de dânsul! Mai bine-i punea un cortel, ca al părintelui Ştefan! se dădu cu părerea Toader Chihaia.

Şi ca să-şi susţină spusele, Toader Chihaia, în râsul gospodarilor, făcând roată, reconstituia anumite episoade ale zilei, mânuind o bâtă în chip de puşca domnului revizor şi de umbrela părintelui Ştefan.

Toader Chihaia, hâtru din fire, dar pătimaş şi slab la băutură, se dăduse pe lângă colonelul Răzmeriţă tot timpul cât a ţinut pânda şi goana, se căpătuise cu restul sticlei de coniac ca în fiecare an, aşa că nu mai avea de ce să aştepte cu nerăbdare desfundarea balercii de vin. O luase înainte cu cheful, iar în fulgerări scurte de luciditate, ştiind ce-l aşteaptă, se ruga de vecini să-i poarte de grijă când s-o pierde cu firea, să-l târâie până acasă şi să nu-l lase căzut într-un şanţ.

Când intră sania cu Nicolae Apostol, se sprijini în bâta puşcă şi cortel, scoase căciula, înălţând-o cât îl ajungea mâna, ca la manifestaţiile de la târg, la alegeri, şi rosti cu mare înveselire:

— Iacă şi domnu învăţător al nostru! Ura! Să trăiască!… Aşa mai zic şi eu!… Vedeţi voi, măi, ce bine-i stă în sanie boierească? Aista-i făcut s-ajungă revizor şi mai mare decât beteagu cela de-şi prăpădea ochelarii şi bâjbâia pe jos ca baba Toarcă. Aista are să-mi facă mie şi pe Todiriţă al meu dipotat ori măcar popă, dacă nu profisăr ca dânsu…

Oamenii lărgiră loc săniei.

Iar după felul cum au dat bună seara şi l-au ţistuit pe Toader Chihaia să-şi ţină gura, se ghicea că au pentru dascălul lor o consideraţie încă nelămurită, dar deose-bită, cuviincioasă şi nebănuitoare, alta de pildă decât pentru domnul Ilie Bosânceanu şi domnul Stănică, Careva-să-zică, alta chiar decât pentru domnul revizor cel cu puşca-umbrelă şi cu ochelarii semănaţi prin zăpadă.

Pe scări, Nicolae Apostol dădu peste câinele de neam străin, dogul lucios la păr, încătărămat în zgarda lui scumpă cu ţinte de nichel.

Câinele se aşezase pe treaptă într-o poziţie instinctiv decorativă şi privea cu o dezaprobare aristocratică această invazie a plebei în domeniul său.

Aşteptând la uşă, învăţătorul îi netezi blana cu latul palmei. Gânduri felurite şi fugare îl încercau. În privirea câinelui, în chipul cum s-a retras pe-un loc înalt să supravegheze de sus forfota gloatei, Nicolae Apostol descoperea subtil o ciudată identificare a animalului cu ţinuta stăpânului. Aceeaşi fereală de atingerea sărmanei glotimi rurale, aceeaşi gravitate rece în ochi, păstrând distanţa; s-ar fi spus aceeaşi trufaşă afirmare a unei superiorităţi de drept divin.

Şi atunci se petrecu acea bizară joacă a închipuirii, se plăsmui din nimic acel inexplicabil şi sumbru miraj, de care Nicolae Apostol avea să-şi amintească mult mai târziu.

Tot ce-l înconjura – curtea, oamenii pâlcuiţi în jurul focurilor, ferestrele luminate, acaretele şi brazii ninşi ai aleilor – toate au dispărut, s-au mistuit într-o vrajă rea. Le-a luat locul altă privelişte rapidă, dar clară, ca amintirea unei clipe ce a fost trăită şi revine din trecut. Treptele au devenit deodată goale şi surpate, clădirea părăginită, parcul devastat, brazii ciungi, ferestrele negre şi sparte, gardurile ruinate-n piloţi, curtea deşartă de umbrele şi alaiul de adineauri, flăcările focului s-au stins suflate de vânt, glasurile au amuţit; un câine, altul, plebeu şi jigărit, un câine al nimănui, aciuiat de pe drumuri, dormea încolăcit pe granitul peronului, dintr-o dată acoperit de muşchiul şi de lăstarii crescuţi printre lespezi.

Vedenia a durat numai o clipă. Aşa cum se deşteaptă amintirile din viaţa îndeaievea trăită sau amintirea unei ruini cutreierate de stafii dintr-un album de romantice gravuri sau o privelişte întrevăzută cândva într-o călătorie.

Dar învăţătorul satului Ponoare ştie că priveliştea aceasta, pe care o recunoaşte, n-a mai văzut-o niciodată, nu e de undeva din trecut, n-avea cum veni dintr-un trecut. Era poate numai o nălucire proiectată în viitor, anticipata imagine a unui destin, un sfârşit care vine. Sau totul a fost poate numai o pâlpâială de ameţeală, după noaptea lui de nesomn în frigurile aşteptării.

Căci din nou toate şi-au reluat locul, au fost cum trebuie să fie, cum stă în implacabilă orânduială să rămână: sus, ferestrele luminate de saloane; jos, norodul bucurându-se măcar o singură zi pe an că asprimea stăpânilor s-a îmblânzit – iar lângă el, pe treaptă, câinele de neam străin, în solemna şi decorativa lui neclintire.

Totul aşa cum se cuvine să fie la curtea Sofienilor, aşa cum s-a transmis de generaţii, orânduirea, din tată în fiu.

„Am început să am vedenii, ca babele… Ca baba Toarcă! surâse Nicolae Apostol frecându-şi ochii buimaci. Trebuie să iau aminte. Trăiesc prea singur…!”

Sună a doua oară.

Aşteptând, netezi din nou spinarea lucie a câinelui cu latul palmei.

Pe urmă îşi retrase deodată mâna, fiindcă i s-a părut că în acest gest firesc se afla ceva din slugărnicia argatului care se poartă evlavios cu tot ce aparţine stăpânului, aşa cum observase cu dezaprobare la rândaşul cu claie buhoasă de păr, singura dată când mai intrase la curtea Sofienilor.

O slujnicuţă cu obrajii îmbujoraţi deschise în sfârşit uşa.

Vorbi fără sfială:

— Mi se pare că aţi cam aşteptat în frig, domnule învăţător!… Dacă nu ne mai vedem capul de atâţia boieri!… Unii vor una, alţii vor alta. Patru suntem, şi nu mai prididim. Mai grozăvit ca la moară…!

Nicolae Apostol dădu să intre.

Slujnica avea însă alte ordine:

— Pofteşte mata pe cealaltă scară, la canţălaria boierului.

Şi o luă înainte, să arate drumul, coborând scara principală şi conducându-l la intrarea de alături, mai scundă şi mai puţin pompoasă.

„Am înţeles! îşi spuse Nicolae Apostol. Asemenea onoare nu-i pentru unul ca mine!”

Gândind, simţi oarecare satisfacţie răzbunătoare că scurta şi mâhnita arătare de mai înainte va fi poate cândva fapt îndeaievea. Apoi aceste gânduri urâte şi josnice l-au scârbit de el însuşi.

Slujnicuţa, fudulă de şorţul alb cu dantelă, se răsuci în călcâie după ce-l pofti să ia loc în cancelarie, îl privi în ochi îndrăzneaţă şi întrebă:

— Cum se poartă, mă rog, la şcoală, Agafiţei Agafia? Nu vă supără? Nu-i obraznică?

— Potrivit… Dar de ce-ntrebi?

— E soră-mea… întreb ca să ştiu ce fel de soi s-arată… S-o mai struneşti dumneata şi să-i mai lungeşti urechile, că mamei i-a scos sufletul, sărmana de dânsa…

— Bine, fetiţo, am s-o strunesc! făgădui Nicolae Apostol surâzând.

Aşa îl găsi domnul prefect Emil Sava când deschise uşa din fundul cancelariei: vorbind cu slujnicuţa şi surâzându-i. Nicolae Apostol roşi ca un vinovat. Nu-i adăuga nimic la prestigiu faptul că ispravnicul ţinutului îl surprinde stând suspect la taifas cu o fată în casă, deşi el nu făcuse alt decât să răspundă unei surori cum se poartă eleva Agafiţei Agafia din clasa a doua.

Domnul prefect ridică din sprânceana dreaptă, complice:

— Ţi-ai pus ochii pe bucăţică? N-ai gust prost…!

Nicolae Apostol simţi că valul de roşeaţă i-a înaintat până-n urechi.

Nu ştia de ce s-ar fi cuvenit să se mire mai mult: de familiaritatea prefectului ori de bănuiala lui că momeşte slugile oamenilor care-l primesc în casă?

Încercă să se explice stingherit.

Domnul prefect îl întrerupse de la primele cuvinte:

— De ce te scuzi? N-are nici o importanţă… Dacă ai de cerut cuiva scuze, apoi acela mi se pare că e conu Lascăr al nostru… Am observat că le alege pe sprânceană. Patru, şi toate una mai faină bucăţică decât cealaltă! Cred că nu le-alege pentru simpla plăcere estetică…

Nedumerirea învăţătorului crescu, pe drept cuvânt. Îl uimeau cele ce-i auzeau urechile tot atât cât îl uimise părelnica viziune de pe scară.

Domnul prefect îl invită să ia loc. Se întinse cu picioarele răscăcărate pe-un jilţ moale, scoase ceasornicul şi-l puse pe braţul jilţului.

Apoi rosti:

— N-avem decât un sfert de oră de vorbit… Dar cred că pentru doi oameni făcuţi să se înţeleagă e destul…

— Mă rog, domnule prefect…

Domnul prefect Emil Sava îşi împreună palmele şi îşi contemplă un moment unghiile, care erau tăiate frumos şi rotund. Spuse, fără să ridice privirea:

— Ştii că am şi primit o reclamaţie împotriva dumitale?… Nu interesează de unde vine… Ce-ai avut cu Ştirbuleasca?

Nicolae Apostol începu să lămurească povestea. Domnul prefect Emil Sava nu-i dădu răgaz, izbucnind în râs:

— Haide, nu te speria, că n-am vorbit serios! Ai avut să-i plăteşti ceva?… Nu ţi-a trimis lemne? Nu înţelege să-ţi dea la vară un hectar de arătură şi unul, două de fâneaţă?…

— Domnule prefect, cum vă puteţi imagina? protestă Nicolae Apostol cu obrazul dogorit ca un rac fiert.

Domnul prefect îi făcu semn să se liniştească.

— Haide-hai! Nu mă crede mai naiv decât sunt! Mie nu-mi place să fiu luat la sigur… Pe Ştirbuleasca o cunosc, slavă Domnului! Nu strică să mai simtă că i se pot întâmpla neplăceri… Poate ştii că are avocat şi procurist pe Spirică Necşulescu!… Atât e destul ca să deduci că n-am nici un motiv s-o menajez, cum nici un motiv n-am să-l menajez pe onorabilul Spirică.

— Domnule prefect! se ridică Nicolae Apostol în picioare, gesticulând cu neastâmpăr. Nu ştiu cum merită să fie tratată doamna Ştirbulescu! Nu e în căderea mea să ştiu acestea!… Vă rog numai atât: să credeţi. Tot, absolut tot ce vi s-a spus ori vă închipuiţi e departe de adevăr… Ascultaţi-mă să vă istorisesc de unde a ieşit toată povestea… Într-o zi, la o lecţie de citire, un elev…

— Stai, te rog, jos şi nu mai stărui! îl invită domnul Emil Sava, atenuând tonul imperios cu un zâmbet de om care se amuză de atâta alarmă pentru un fleac de nimic. Să admitem că e aşa! Nu-ţi spun că n-are nici o importanţă?… Şi eu am s-o zgâlţâi puţin pe Ştirbuleasca. Am să-i plătesc o poliţă. A găsit de cuviinţă să-şi trimită rudele, datornicii, chiriaşii din târg să-l voteze pe Spirică al ei. O cam aşteaptă câteva contravenţii; un delict silvic, două; mai o neplăcere la învoielile agricole… Aşa, numai ca să aibă ce pleda onorabilul meu coleg de barou, Spirică Botgrosul! Încă o dată te invit aşadar să stai jos şi să trecem la chestii mai serioase.

Învăţătorul luă loc, cu mâimle spânzurate, renunţând la orice încercare de a se mai face ascultat şi înţeles.

Căpătase convingerea că de astă dată se afla în faţa unui om care vorbea altă limbă.

Domnul prefect Emil Sava era totuşi în toane bune, dispus la cea mai deplină înţelegere şi la cele mai neprecupeţite concesii.

La vânătoare nu pierduse nici un foc. Puţine la număr, dar sigure. Aşa cum îi place lui să nu dea greş la nimic.

Deşertase cam repede câteva păhărele de vin, să se încălzească. Nu rămăsese un singur invitat să nu-i ad-mire costumul de vânătoare, să nu-i cerceteze şi să-i laude puşca, să nu-l felicite pentru măiestria cu care a condus alegerile.

Toate îi păreau deci simple şi trandafirii.

Prin unghere discutase cu amici din Bucureşti; aceştia l-au întărit în hotărârea să grăbească debarcarea lui Lascăr Sofian de la şefie. Avea toată aprobarea cen-trului: mână liberă. Rezultatul alegerilor parţiale i-au consolidat situaţia.

Dacă s-ar fi potrivit la metodele învechite şi brutale ale lui Lascăr Sofian, pierdea locul şi triumfa Spirică Necşulescu, se mai pomenea pe deasupra şi cu telegrame de protest la rege, cu anchete parlamentare, cu procese şi scandal.

Pe când aşa, lupta a fost crâncenă, dar cu arme ascunse. Voturile s-au împărţit, cu o mică diferenţă, între candidatul ales şi cel căzut; cât pe ce să se prelungească dandanaua cu un balotaj. Însă succesul rămânea al său, şi întreg. De când se complicase politica ţării cu apariţia unui nou partid, care se pretindea şi conservator, şi democrat, cu meşteri electori şi cu oameni agitând steagul demagogiei, de un an încoace, întâia dată triumfa guvernul la o alegere de colegiul doi. Aceasta i-a ridicat acţiunile la centru: de fapt înseamnă decapitarea lui Lascăr Sofian. Iar experienţa îl îndemna să nu părăsească drumul pe care a purces.

Învăţătorii reprezentau o categorie de alegători prea neglijată până acum şi vrednică de mai multă atenţie. Ideile ministrului de instrucţie, cu toată exagerarea şi fanatismul lor, se potriveau cu interesul partidului de a stăpâni satele. Poate adevăratele intenţii ale celui numit „omul şcoalei” ascundeau aceleaşi intenţii de a pune stăpânire pe sate slujindu-se de învăţători; poate se aflau cu totul departe de aceste socoteli. Unii văd un scop acolo unde te poţi mulţumi numai cu un mijloc. Pentru tânărul şi energicul prefect, asemenea subtile procese de conştiinţă n-aveau însă nici o însemnătate.

Nu fusese el oare ocrotit la primii paşi de Lascăr Sofian? Nu-i intra el în casă? Nu-i datora chiar şi mo-destele începuturi de înjghebare materială? Acestea toate nu-l împiedicau să pună la cale în chiar casa sa debarcarea din şefie, fiindcă aşa dictau interesele poli-tice.

Grijile materiale se cam limpezeau. Se putea dispensa de sprijinul lui Lascăr Sofian, Căpătase procură de administrator general al unei averi vestite în tot ţinutul. Împuternicire de la Boldur Iloveanu, proprietarul de la Piscul-Voievodesei, să vândă, să cumpere, să împrumute, să se judece şi să-i apere interesele.

Boldur Iloveanu stă la Paris, nu dă prin ţară decât o dată-n an, pentru încheierea socotelilor. E străin de toate aceste chestiuni – semnează, încasează şi pleacă. Pe urmă cere telegrafic alt rând de bani.

Un asemenea client preţuieşte cât moşia Sofienilor, poate cu mai puţine riscuri decât acele care îl ameninţă pe Lascăr Sofian.

Căci din simplu spirit de serviabilitate faţă de feciorul lui conu Lascăr, Mitif, plecat şi acesta la Paris şi călcând cu treizeci de ani întârziere tot pe urmele lui Boldur Iloveanu, domnul Emil Sava i-a mijlocit oarecare împrumuturi pe semnături în alb. Puţine şi pentru sume modeste, dar fără ştirea părintelui. Când a văzut că se înteţesc cererile, a povăţuit cămătarul să fie pru-dent.

În afacerile lui de plugărie şi de gospodărie Lascăr Sofian nu e un om comod. E o mână tare. Mai bine să eviţi o răfuială cu el.

În cele politice e cu totul altceva.

Aci se curăţă singur. Se sinucide.

Când se va simţi izolat, are să-şi dea demisia şi n-are să mai calce pe la club. E din soiul oamenilor care într-un ceas şi într-un gest îşi joacă tot ce-au agonisit politiceşte într-o viaţă. A ameninţat de vreo două ori că nu înţelege să devină complicele dezmăţului reformator. Unii mai au naivitatea să creadă că mai poate ajunge ministru, înşelaţi de aparenţă şi de faima lui trecută. Dar pentru vremuri noi, de oameni noi este nevoie, aşa ca dânsul, Emil Sava.

Conducerea partidului, după răscoalele ţărăneşti din 1907, recomandă o deosebită vigilenţă şi ipocrizie faţă de revendicările satelor.

Lascăr Sofian înţelegea să administreze satele ca un zbir.

Domnul Emil Sava adoptase altă tactică. Avea oameni de credinţă risipiţi în tot judeţul: învăţători, preoţi, fruntaşi mai chiaburi, răzeşi, arendaşi şi mărunţi proprietăraşi, negustori şi cârciumari. Îi câştigase, şi mai avea să câştige alţii, luptând cu Spirică Necşulescu şi tocmai cu armele lui.

Dar toţi aceştia erau cu puterile mărginite, minţi încete şi fără orizont. Un ascuţit simţ de prevedere îi comanda să cultive elementele tinere, cu altă pregătire, care mâine să poată ridica satele ca un singur om la alegeri în opoziţie şi să le toropească mai apoi în timpul guvernării.

Domnul prefect Emil Sava înălţă încet privirea pe sub sprâncene, evaluându-şi omul.

— Şi, aşadar, n-ai cancelarie? întrebă. N-ai cancelarie, după cum am constatat eu; şi n-ai decât o singură încăpere de clasă, după cum a fost silit să constate domnul revizor. Ce-i de făcut?

— Să ajutaţi comuna ca să-şi ridice şcoală, domnule prefect

— Numaidecât aci, în Ponoare?

— E vorba despre Ponoare, domnule prefect.

— Ştii bine că aci dispune numai conu Lascăr. Cel puţin deocamdată…

— Ştiu, domnule prefect. Am avut prilejul să mă conving.

— Am auzit… Te-a tratat aşa, ca pe-un vătaf de la curte… Domnul prefect îşi dădu socoteală că a mers cam departe. Îşi luă vorba îndărăt: Bineînţeles, n-a făcut-o cu o intenţie. Ca dovadă că mi-a spus singur: cum te-a chemat, cum ţi-a vorbit, cum i-ai vorbit!… Nu i-a prea plăcut felul cum i-ai ţinut piept şi te-a pus puţintel la carantină. Trebuie să cunoşti că de acest tratament nu te-ai bucurat numai dumneata! N-a fost o excepţie… Conu Lascăr aşa se poartă cu toată lumea… Reprezintă o concepţie care nu mai corespunde vremurilor… Întrebă, neaşteptat: N-ai prefera să te muţi în altă parte, tot în judeţul meu?

— Cred că nu. Adică sigur nu!

Domnul prefect nu acordă prea mare importanţă hotărârii din glasul învăţătorului.

— Aşteaptă să mă explic… Am şase-şapte comune de frunte, mai procopsite. Oameni înfiripaţi, sate la şosea principală. Nu ca aici, unde trebuie să faci trei ceasuri cu cai buni până la oraş sau să ajungi cu trenul, pe o linie laterală, cu un orar imposibil… Şase-şapte sate, cu şcoli model… Clădiri noi, locuinţă pentru diriginte; doi sau trei învăţători de fiecare şcoală. Grădină, loc… Ştim să înlesnim şi noi măcar de ochii lumii, puţină faţadă şi firmă. îţi aranjez mutarea în douăzeci şi patru de ore. Ce mai vrei?

— Nu vreau nimic, domnule prefect. Prefer să rămân în Ponoare.

— Te ţine ceva aci?! întrebă privindu-l curios domnul prefect. Vreo femeie? Vreun interes? Rude pe aproape?

— Nu mă ţine nimic din toate acestea, domnule prefect. Mă ţin copiii, de care am început să mă leg. Şi mă ţine hotărârea pentru care am venit. Îmi permit să vă spun că înadins am cerut un loc ca acesta, unde sarcina unui învăţător e mai grea.

Domnul prefect se ridică de pe scaun şi îl privi din picioare, răsucind lanţul de chei pe deget. Un lanţ cu o verigă mare şi cu o singură cheie, bălăngănindu-se solitară într-un cerc prea larg.

Era cheia biroului său de la prefectură şi îi făcea plăcere muzica aceasta metalică. Poate găsea numai că e o muzică prea simplă: un solo. Visa o muzică mai completă: alte chei, bunăoară de la casa de fier, de la o bancă.

Dar toate puteau să vină.

Îl aşteptau poate ascunse, în viitor, aşa cum din viitor a crezut Nicolae Apostol că vede în ciudata arătare de pe scări paragina neagră de la această curte a Sofienilor.

— Dumneata îmi pari un om cam sucit! trase con-cluzia reflecţiilor domnul prefect Emil Sava. Credeam că o să ne înţelegem din două cuvinte, şi văd că suntem departe de înţelegere… Eu îţi ofer ceea ce ar milogi douăzeci de învăţători din judeţ… Dumneata îmi replici cu fleacuri, în loc de un argument pe care să-l putem discuta…

— Pentru mine nu e fleac, domnule prefect, hotărârea cu care am venit…

— Hotărârea, hotărârea! începu să-şi piardă răbdarea domnul prefect, răsucind lanţul cheii mai vertiginos pe deget. Dumneata vrei să faci ceva, să te afirmi. Aci, în Ponoare, e imposibil. Te asigur!… Aci vei face ce va comanda conu Lascăr Sofian, adică un om cu ideile sale retrograde. Vei încerca o dată, de două, de zece ori. De fiecare dată vei fi pus la punct… Să admit… Uite, pun ipoteză prin absurd. Să admit chiar că prin cine ştie ce joc al împrejurărilor conu Lascăr Sofian devine un simplu particular. Nu mai face politică, nu mai e deputat, nu mai e şeful organizaţiei noastre. Pentru restul judeţului ceva are să se schimbe. Au să respire oamenii şi au să poată pune în aplicare mai nestânjeniţi ideile noi. Aci însă, în Ponoare, nimic nu are să se schimbe. Ţi-o repet. Şi nici n-ar fi nevoie să ţi-o spun. O înţelegi dumneata singur. Aci nimeni n-are să cuteze a-i trece peste cuvânt, curo nu îndrăznesc nici adversarii noştri când sunt la putere. O personalitate ca dânsul me-rită măcar aceasta: să rămână stăpân absolut în comuna lui, pe moşia lui… Iar fiindcă aşa are să fie, toată hotărârea dumitale n-are să facă două parale pe lângă voinţa sa. E simplu ca bună ziua…!

Domnul prefect se uită la ceasornic.

Se. împlinise sfertul de oră. De sus, din saloane, străbătea murmurul de glasuri, un sunet de clavir, îl aşteptau alte preocupări. Începea să se convingă că aci pierde vremea.

Rezumă:

— În câteva cuvinte: îţi ofer o şcoală unde să te poţi afirma. Îmi iau asupra mea grija să-ţi înlesnesc multe, pe care aci nu o să ţi le ofere nimeni, chiar dacă ai vrea să rămâi aci, erou şi martir, o viaţă întreagă. În douăzeci şi patru de ore eşti mutat… Îţi las timp să te gândeşti şi să-mi vii cu răspunsul la prefectură.

— M-am gândit, domnule prefect. Rămân aci!

Domnul prefect strânse din umeri, scârbit de această stupidă încăpăţânare.

— Atunci rămâi aci! Observă că nu te ameninţ cu nimic, că nu mă gândesc nici la un mijloc de constrângere. Fiindcă sunt sigur că peste câteva luni ai să vii să mă întrebi dacă îmi menţin… oferta, ca să spun aşa! Şi înainte de a ne despărţi, un cuvânt. Aceasta nu înseamnă să alergi la Spirică Necşulescu şi să faci târg cu el.

Învăţătorul rosti rece:

— Domnule prefect, eu nu fac cu nimeni, din nimic, nici un târg! Cu atât mai mult din conştiinţa mea n-am să fac marfă…

— Conştiinţă? Ce este aceea conştiinţă? Aş fi curios s-o văd şi eu, dacă există!

Domnul prefect întreba surâzând dispreţuitor şi privind la învăţătorul din satul Ponoare ca şi cum acesta ar fi putut să scoată conştiinţa de undeva din buzunar, ca o cheie prinsă într-o verigă prea largă, şi să i-o ofere pentru examinare.

— Bună seara! rosti sec.

Şi nu-i întinse mâna, întocmai ca domnul Lascăr Sofian, deşi cu totul din alte pricini.

Învăţătorul mai încercă, fără convingere, scoţând lista împăturită:

— Domnule prefect, voiam în orice caz să vă rog… Şcoala e lipsită de o sumă de lucruri… Fără cuvântul dumneavoastră, de la revizorat am puţine speranţe să obţin ceva.

— Şi de la mine le ceri? întrebă mirat domnul prefect. Adresează-te lui conu Lascăr…

Ieşi râzând răzbunat la închipuirea răspunsului pe care avea să i-l dea domnul Lascăr Sofian învăţătorului într-o asemenea împrejurare.

Din prag se întoarse:

— Uitasem. Să aştepţi aci. Vrea să-ţi vorbească nu ştiu ce şi conu Lascăr… Mi-a spus să-l vestesc când terminăm. Constat c-am terminat repede!

Nicolae Apostol se aşeză pe scaun cu fălcile încleştate, cu pumnii strânşi. Nu, nu putea înţelege ce au oamenii aceştia în locul inimii şi al cugetului. Se uită la dulapul uriaş de cărţi. La ce foloseau toate dacă şi acei care se bucurau de bunul lor nu se-ndurau să îngăduie şi altora măcar a se înfrupta din firimiturile acestor bunuri? De ce atâta urgie a unora, atâta făţărnicie a altora?

Simţi deodată o mare sfârşeală. Braţele îi căzură moi, cu pumnii descleştaţi. Când se va vindeca oare de naivitatea aceasta, să mai spere, mereu să mai spere ceva de la asemenea oameni cu un bulgăre de iască în locul inimii? „Vrei să te afirmi? Tocmeşte-te la mine! Vrei să faci ceva? Fă pentru mine!” Atâta ştiau. De această

clauză s-a lovit încă în biroul ministrului din Bucureşti, când înaltul funcţionar l-a ispitit cu un loc „pe sprânceană”. De aceasta se loveşte aci, mereu, mereu, în dreapta şi-n stânga, înainte, îndărăt, ca într-un vis rău când te înăbuşă pereţii fără deschidere, baţi cu pumnii în ei să spargi o gură la aer, iar pereţii se strâng mai aproape în jurul tău, ca să te sugrume.

Tresări, ridicând ochii.

Domnul Lascăr Sofian îl privea din prag

— Ei, tinere? întrebă fără asprime în glas. Te văd mai puţin încordat ca acum câteva luni… Ce s-a întâmplat? A început cuminţenia? Ai revenit la sentimente mai bune?

Nicolae Apostol înlocui răspunsul cu un gest dezarmat al mâinilor lărgite în lături.

— Prost, hai? continuă să-l privească atent domnul Lascăr Sofian. Merge greu…?

— Mi-aţi recomandat răbdare, domnule Sofian. Vă urmez sfatul. Am răbdare…

Domnul Lascăr Sofian păşi până în dosul biroului. Deschise sertarul din mijloc. Scoase o hârtie împăturită şi o ţinu sub latul palmei.

— Mai întâi vreau să-mi lămureşti o chestiune. Ce înseamnă toată povestea aceasta cu Catinca Ştirbulescu? Ce-ai spus? Ce-ai găsit de cuviinţă să bagi în capul copiilor? Să-mi povesteşti simplu şi tot, fără înconjur.

Nicolae Apostol istorisi simplu şi tot, fără înconjur.

Când sfârşi, crezu că mai este nevoie să adauge:

— Ca să vă convingeţi, puteţi întreba la întâmplare un elev, oricare…

Domnul Lascăr Sofian îl sfredelea apăsat cu privirea.

— N-am nevoie să întreb. Atâta îmi ajunge. Vei fi având alte păcate. Dar sunt încredinţat că nu eşti dintre acei care pot înşela şi minţi. Dintre acei care au îmbâcsit cu înşelăciunile şi minciunile lor chiar zidurile acestei încăperi…

Se opri o clipă, trecând cu privirea dincolo de fiinţa pământească a învăţătorului. Poate gândul lui se oprise la alţii care mint şi înşală şi pe care el îi ştia; la prefectul uneltindu-i şefia, ia copilul lui de la Paris cerându-i bani pentru taxe şi boli închipuite, procurându-şi-i de la alţii, pe alte căi.

Urmă:

— Această calitate rară răscumpără pentru mine unele defecte. Când am auzit toată istoria – notarul mi-a spus-o, şi cred că el a spus-o şi altora – m-a surprins. Nu-mi închipuiam că poţi fi atât de lipsit de simţul răspunderii. Catinca Ştirbulescu, indiferent de păcatele ei, reprezintă aci o forţă socială. Asmuţind mintea copiilor asupra ei, o asmuţi împotriva mea şi a altora, şi a unui om de nimic ca proprietarul de la Stuipicani. Nu pentru aceasta eşti trimis aci. Mâine, copiii vor fi oameni, şi atunci îşi vor aduce aminte ce i-ai învăţat la şcoală. Iată de ce pentru aşa ceva nu te-aş fi iertat!

— Cum vedeţi, nu aveţi ce ierta…

— Te băţoşeşti iar?… Aş dori mai degrabă să-mi răspunzi de ce, atunci când ai văzut că se întinde această poveste, n-ai luat vreo măsură? De ce n-ai pedepsit elevul vinovat? De ce, la o lecţie următoare, n-ai căutat în vreun fel să limpezeşti aceasta, să alungi din mintea copiilor ideea că un dascăl poate tolera de pe catedră reflecţii necuviincioase la adresa celor care, în definitiv, le dau să mănânce şi prin care trăiesc?

— Domnule Sofian, m-am gândit un moment la răspunderile mele. Şi imediat mi-am dat socoteală că aş fi săvârşit o greşeală. Dacă pedepseam elevul, trebuia să-l lămuresc de ce. De-abia atunci ar fi început să se lă-ţească întreaga poveste, s-o ducă acasă, s-o afle părin-ţii… Trebuie să vă mărturisesc că nu puteam să le arăt că doamna Ecaterina Ştirbulescu e un model de virtute, de blândeţe… Copiii văd, aud, judecă. Abia atunci aş fi săvârşit operă de instigator… Şi fără să fi apucat a folosi cu nimic nimănui, nici măcar adevărului şi dreptăţii, m-aş fi pomenit zvârlit în alt capăt de ţară. Aşa, lucrul a trecut, s-a pierdut, a fost uitat… Vă asigur că dacă s-a bucurat de atâta, cum să spun? de atâta publicitate, totul se datoreşte celui care v-a informat şi i-a informat şi pe alţii…

— Posibil. Poate că ai dreptate…

Domnul Lascăr Sofian despături foaia pe care o ţinuse sub palmă, o parcurse şi o ţinu suspendată în aer.

— Am aci ceva pentru dumneata…

Nicolae Apostol simţi inima zvâcnindu-i să rupă coşul pieptului: „Desigur a obţinut ordin de mutare. Mă şi zvârle cine ştie unde. Îşi plăteşte această plăcere să-mi vadă mutra!”

— Am aci ceva, mai exact pentru şcoala dumitale de-cât pentru dumneata… Pentru şcoală, dar trebuie să ştii că o fac de hatârul dumitale. Citeşte!

Îi întinse hârtia. Nicolae Apostol o parcurse, o înghiţi cu ochii dmtr-o dată, cuprinzând-o întreagă.

Era un deviz pentru reparaţia şcolii, pentru adaosul unor încăperi, pentru mobilier. Puţin, desigur, departe cu totul de ce-a visat el, dar un început la care nu mai nădăjduia.

— Cum vezi, vorbi domnul Lascăr Sofian, dracul nu e atât de negru cum îl zugrăvesc oamenii. Îndată ce va sosi primăvara, te aşterni la lucru. Am dat dispoziţii să ţi se dea material: lemn, butuci, var, cărămidă… Vor veni să lucreze oameni de-ai mei. Mobilierul va fi făcut de tâmplarii de la curte. Am auzit că te-ai îndatorat… căci am şi alţi informatori, nu numai notarul. Cât te-ai îndatorat?

— Mult pentru mine, dar de fapt puţin, domnule Sofian. Pot spune doar că de două luni stau pe datorie la Aizic.

— Aceasta nu se cade. Pentru datorie Aizic are să scadă din orânda ce mi se cuvine.

— Dar, domnule Sofian…

— La mine nu există „dar”! Nu-ţi plătesc nimic, pen-tru nimic. Nu te ajut. Deci nu-mi eşti dator şi nu te-am umilit, căci văd că această chestie a umilinţei te roade pe dumneata. Ţi se restituie ce-ai cheltuit şi atâta tot. Eşti decis să locuieşti tot la han?

— Nu decis, domnule Sofian. Silit, nu decis!

Domnul Lascăr Sofian bătu toba pe birou cu vârful degetelor, micşorând ochii, ca să reconstituie în amintirea sa topografia locului unde se afla şcoala, casele vecine.

— Se va aranja şi aceasta! spuse. Cu puţină răbdare. Pentru a mă exprima ca revizorul dumitale, ţin să ştii că am şi eu teoria mea. Totul se realizează încet, cu răbdare, cu suferinţă. Totul trebuie să crească o dată cu tine… De aceea devizul meu e atât de zgârcit. Peste câţiva ani, mai târziu, după ce mă voi convinge ce is-pravă faci şi ce efect are isprava dumitale în viaţa ţăranilor, poate vom încerca şi altceva… Spun: poate! Şi spun: dacă ai să mă convingi dumneata cu fapta, cu rezultate, nu cu vorbe… Acum am terminat. Bună seara!

Îi întinse mâna.

Nicolae Apostol îşi aminti că n-a mulţumit.

— Nu mulţumirile dumitale mă pot satisface! rosti proprietarul. Cunoaşte că am dat ordin să te ducă sania acasă.

Afară, în capul scării, Nicolae Apostol trase în plămâni aerul nopţii, lacom, ca un scăpat de la înec.