Capitolul XIII

„Le este dat bucuriilor să nu fie niciodată depline”

Acasă, până noaptea târziu, Nicolae Apostol, cercetând mai pe îndelete devizul domnului Lascăr Sofian la lumina fumegoasă a gazorniţei, şi-a dat mai deplin socoteală cu ce strânsă chibzuială a fost întocmit.

Era departe cu totul de planurile şi devizele sale grandioase din sertar.

Nimic atrăgător, din belşug, arătos.

Toate pe-o măsură de avar, deşi stăpânul Sofienilor n-avea apucături şi fire de Harpagon.

Dar se întrevedea lămurit că îşi călcase pe inimă. Nu dăruia şcoala din Ponoare. Nu cu ea se hotărâse să fie filotim. În această privinţă nu-şi schimbase părerea despre smintirea norodului celui mult prin şcoală şi carte, ca unele care deschideau pofte neînfrânate, ambiţii şi nesăbuita pretenţie a nechemaţilor de a primeni orânduielile lumii. După nestrămutata-i convingere, şcoala se cuvenea să rămână la rostul ei umil. Ca atâţia oameni ai clasei sale şi ai veacului său sfârşit, îi amintea lui Nicolae Apostol o anumită judecată, înapoiată şi îndărătnică, despre care aflase pomenire într-o proaspătă carte.

Se afla acolo transcris raportul adresat de guvernatorul Virginiei la 1660 către regele Carol al II-lea al Engliterei. Iar în acest raport, guvernatorul se felicita că, „mulţumită Domnului, nu existau în colonii nici şcoli gratuite, nici tiparniţe…!”

Judecata domnului Lascăr Sofian, mare proprietar, fruntaş politic, cărturar subţire şi care de altfel se credea om de ispravă şi al dreptăţii, nu se deosebea întru nimic de strâmta înţelegere a sfetnicului englez din anul 1660. Şcoala şi cartea sunt bunuri pentru privilegiaţii de naş-tere. N-au ce căuta într-un sat ca Ponoarele, ca Sofienii, ca Stulpicanii, ca alte o sută de sate de jur împrejur, osândite veşnicei bezne.

Dar pe marele proprietar, cu pitac de boierie de pe vremea lui Petru Şchiopul, cu diplome înalte de la Paris şi cu vechi rosturi în politica ţării, îl înduioşase zvârcolirea pe uscat a învăţătoraşului acestuia isteţ, dintr-o bucată şi călit ispitelor. Îl supraveghease de la distanţă şi îi urmărise mişcările. Îl studiase ca pe un curios fenomen al vremurilor. Recunoscuse în el o îndârjire străină de josnice socoteli.

Asemenea virtuţi se iveau dm ce în ce mai rar de la un timp încoace. Poate sămânţa lor era bine să nu se piardă.

Nu-i înţelegea înverşunarea; dar preţuia omul. Nu-i aproba ideile; dar îi plăcea inimoasa şi neînduplecata cerbicie cu care le apăra, uitându-se pe sine şi punându-şi capul în joc.

Era ceva nou pentru domnul Lascăr Sofian, deprins să vadă în juru-i numai exemplare de făţarnice şi viclene ambiţii, după chipul şi asemănarea prefectului de către el susţinut; sau numai netrebnice slugi de teapa primarului Ioniţă Ţăpu şi a notarului Ilie Bosânceanu, gata să-i lingă talpa încălţărilor.

În acest băietan, cu straiele lui pirpirii şi cu ochii lui arzători, preţuia tocmai ceea ce la început îi displăcuse.

Se petrecuse o ciudată răsucitură a simţămintelor şi hotărârilor sale. Făgăduise să-i frângă spinarea. Hotărâse să-l aducă îmblânzit la scară, aşa cum îşi rezerva plă-cerea să dreseze cu mâna lui mânjii de rasă, să-i zbu-ciume şi să-i strângă în zăbale, până ce-i vlăguieşte, înspumaţi la gură şi însângeraţi de pinteni.

Acum se gândea să-l cruţe.

Găsise că Nicolae Apostol merită susţinerea ca o dreaptă răsplată, dar atât numai cât să nu-i stingă vârtoşenia grumazului şi să nu-l împingă fie la urâte tocmeli cu alde Spirică Necşulescu ori Emil Sava, fie spre celă-lalt destin: îngenuncherea în nesimţire şi patimă, aşa cum a fost scris sfârşitul celuilalt învăţător din Ponoare, Andrei Colibăşeanu.

Domnul Lascăr Sofian întocmise devizul în aceste vederi şi limite. O făcuse cu mână proprie, după vechea sa practică de gospodar, deprins să chibzuiască o treabă până la cele mai neînsemnate amănunte.

Nu scăpase nimic de prisos, sau ceea ce socotea el că ar însemna un prisos. O clasă în plus şi o cancelarie. Acoperişul dat jos şi şindrilit, în locul streşinii de stuf. Duşumelele de scândură înlocuind lipitura de lut. O împrejmuire. Ferestre mai mari şi mai largi. Două duzini de bănci; două catedre, două tabele de perete, un dulap; o masă simplă şi două scaune tari în cancelarie.

Se cunoşteau ştersături pe alocuri, dar nicăieri nici un adaos. Astfel, bucuria şi recunoştinţa lui Nicolae Apostol s-au mai răcit după ce-a revăzut schiţele de plan, dimensiunile încăperilor şi sumele peste care n-avea voie să treacă. Iar mai ciudat: l-a încercat nemulţumirea că şi aceste toate, aşa puţine câte erau, nu le săvârşea proprietarul Sofienilor cu o convingere ctitoricească, deplină şi însufleţită de dragoste, ci numai de hatârul lui, ca o pomană, aşa cum în ceasurile de voie bună, după o vânătoare strălucită, punea să împartă clăcaşilor hălcile de friptură şi să desfunde pentru dânşii o balercă de vin.

Părerile tuturor celorlalţi despre şcoală şi ajutorarea şcolii – a domnului Spirică Necşulescu şi a domnului Solomonică Fişer, a prefectului Emil Sava şi chiar a revizorului – îl lăsau acum nepăsător pe Nicolae Apostol. Fiindcă nu-i preţuia omeneşte şi înţelegea că pentru dânşii orice făţarnică solicitudine e un târg, o arvună, o ispită.

Dar i se părea în afară de buna orânduială a lucrurilor ca singurul om care totuşi a sărit în felul său să ajute şcoala se întâmplă să fie tocmai un duşman atât de neîmblânzit al şcolii. Se hotărî pentru mai târziu, adunând faptă cu faptă, să clatine nestrămutata convingere a domnului Lascăr Sofian. Se hotărî să-l convertească. Să-i dovedească prin înălţarea chibzuită a satului că şcoala nu e stricătoare de minţi şi că tocmai învăţătura cu rost va apăra pe viitor plugarii satelor de măsluielile politice ale unui Spirică Necşulescu ori Emil Sava, de adevăraţii stricători de minte şi răscolitori de pofte. Aceasta va fi pentru el una din însemnatele victorii dintr-o viaţă de om.

Cu asemenea gânduri şi cu o înfrigurată nerăbdare, Nicolae Apostol a numărat zi cu zi apropierea primăverii.

De vreo două ori a bătut iarăşi drumul până la curtea Sofienilor, nădăjduind să mai smulgă proprietarului un adaos de cheltuieli, pentru a rotunji mai din plin lucrările de prefacere. O dată şi-a arătat răspicat nedumerirea că domnul Lascăr Sofian n-a mers până la capăt, răscumpărând locul şi casa bătrânei vădane, ca să facă dania întreagă şi să nu învestească reparaţii într-o avere străină.

Domnul Lascăr Sofian l-a privit cu asprime pe sub sprâncenele stufoase. A început să-şi piardă răbdarea.

L-a trimis la plimbare, fără nici un protocol:

— Ascultă, dăscălaşule! Dacă nu de aiurea, măcar din modelele de caligrafie cred că ai învăţat o zicală. Ba chiar două… Una: „Calul de dar nu se caută la dinţi”. A doua: „Nemulţumitului i se ia darul”.

— Dar nu sunt nemulţumit, domnule Sofian… a încercat să se împotrivească învăţătorul.

— Te-am avertizat că la mine nu există nici un „dar”. Du-te şi-ţi vezi de şcoală! Aşteaptă să vină primăvara, şi când s-o aşeza timpul, vino, anunţă-mă că începi lu-crul, să-ţi trimit material şi oameni. Pe aci, până atunci, să nu te mai văd, fiindcă mi se pare că nu te-ai tocmit vechil la curtea mea…

Nicolae Apostol roşise la amintirea cuvintelor rostite atât de impertinent odinioară în obrazul omului cu nas încovoiat de vultur.

Îngăimase o scuză oarecare.

Ochii domnului Lascăr Sofian se îmbunaseră a glumă sub sprâncenele stufoase.

— Haide, nu-mi gângăvi aci explicaţii şcolăreşti. Cum vezi, am memorie bună, dar ştiu să înţeleg şi să iert…

Îl opri în uşă:

— Mi se pare că ţi-am găsit ceva şi în privinţa locuinţei. La hanul lui Aizic nu mai poţi sta. Nu se cade… O lună, două, a mers. Acum, simte-te singur…

— Ştiu, domnule Sofian. Dar în situaţia mea încă n-am izbutit să caut o dezlegare.

Domnul Lascăr Sofian surâse cu o simpatică milă, netezindu-şi mustăţile sure.

— Iar ai început cu „dar”? Leapădă-te o dată pentru totdeauna de el. Şi învaţă în schimb să priveşti cu altfel de ochi în jurul dumitale; atunci ai să descoperi că tocmai sub nas se afla ceea ce căutai în celălalt capăt al satului. N-ai observat nimic care să te intereseze pe lângă şcoală?

Proprietarul aşteptă răspunsul, privindu-l cu un protector şi ironic interes.

De la primele cuvinte, îl întrerupse:

— Nu ştii să vezi… Mă surprinde! Eşti dezgheţat, energie, destul de dârz; când nu trebuie, prea dârz! Dar pentru interesul dumitale eşti complet dezarmat. Ai nevoie de dădacă… Nu mă-ntrerupe! Înc-o dată ţi-am fost tot eu dădacă. Ţi-am găsit ce cauţi. Am vorbit cu primarul. Ia contact cu el, şi într-o săptămână să aflu că te-ai mutat…!

Aşa s-a petrecut, repede-repegior, strămutarea lui Nicolae Apostol de la hanul lui jupân Aizic în casa fostei vădane a lui Toader Blănariu, mama lui „Alisandlu Toadel Blanaliu din clasa doua plimală, satul Ponoale”.

Casa era vecină cu şcoala: gard în gard.

După moartea văduvei, fusese închiriată de către epitropii copilului unui logofăt boieresc de pe moşia cucoanei Catinca Ştirbulescu. Logofătul, mare hoţoman, dar isteţ gospodar, se instalase cu temei, momise epitropii cu plocoane şi făgăduieli, urmărind cumpărarea locului pe-un preţ de ocară.

În aşteptare, simţindu-se pe jumătate stăpân, durase acareturi, împrejmuiri şi şoproane, sădise câţiva meri şi pruni de-o încercare, îngrăşase cu gunoi câteva straturi de grădină. Pe vremea lui Toader Blănariu şi mai apoi pe vremea văduvei, gospodăria nu se deosebea de celelalte ale satului: tot aşa de calică şi de ticăloasă. O împotmolise încă mai rău în ticăloşie prezenţa fostului învăţător, răposatul Andrei Colibăşeanu, care în traiul lui nelegiuit cu stăpâna casei adusese şi aci sămânţa unei vieţi destrăbălate şi fără cumpăt.

Acum logofătul boieresc îi dăduse altă întocmeală şi înfăţişare. Nu s-ar fi lăsat scos dintre pereţi pentru nimic în lume. Dar cine cuteza să arate împotrivire la dorinţa lui conu Lascăr Sofian?

Stăpânul Sofienilor a chemat primarul, a dat ordin; primarul s-a executat, s-a abătut mai întâi la curtea cucoanei Catinca Ştirbulescu, mai apoi la logofăt acasă.

Într-o săptămână învăţătorul a intrat în locuinţă nouă, mai gospodărească şi mai chipeşă de cum şi-a închipuit-o în visurile lui cele mai îndrăzneţe.

Logofătul a plecat cu fălcile încleştate de necaz. A doua zi s-a înfăţişat despăturind o lungă socoteală a cheltuielilor pentru acareturi şi reparaţiile ce se cuveneau restituite. Pe Nicolae Apostol l-au înspăimântat cifrele. Leafa lui pe-un an jumătate, pe doi. Dar domnul primar, după ordinele domnului Lascăr Sofian, le-a redus fără cruţare la adevărata lor preţăluire, pomenind despre oarecare arhangheli şi sfinţi la adresa unui oarecare tâlhar de logofăt învăţat să belească şapte piei de pe-o oaie, ca pe moşia Catincăi Ştirbulescu. Şi tot după aceste ordine, a urcat dăscălaşul în sănia sa, au pornit amândoi la târg, la bancă, să gireze pentru Nicolae Apostol o poliţă pe termen lung, cu plata în rate mărunte şi cu dobânzi ca pentru un ocrotit al puternicului fruntaş politic.

Învăţătorul nu-şi credea ochilor. Îşi freca buimac pleoapele şi se pipăia să se deştepte din somn.

Când a ieşit de la bancă, domnul primar Ioniţă Ţăpu l-a privit cu coada ochiului şi cu surâsul lui de vulpoi.

Nicolae Apostol îşi apăsa prin buzunarul de la piept hârtiile de câte o sută. N-avusese niciodată o asemenea avere asupra sa: aproape două mii de iei.

— Ai venit la vorba mea? îl întrebă primarul.

— Care vorbă? Nu-nţeleg…

— Vorba mea, de-a doua, a treia zi, când ai descălecat dumneata la Ponoare…

— Tot nu pricep…

Domnul primar Ioniţă Ţăpu, care avea o memorie tot atât de bună ca stăpânul sau, domnul Lascăr Sofian, ţinu să-i amintească vorbă cu vorbă:

— Să-ţi ajut atunci, şi-ai să-ţi aduci aminte… Ştii, erai la primărie la mine, şi era de faţă Bosânceanu şi părintele Ştefan, şi Stănică Care-va-să-zică. Şi-am spus eu ori nu că tot la asta ai să ajungi? Ai să lucrezi pentru conul Lascarache al nostru şi are să fie bine! Dumneata nu şi nu, că n-ai s-o faci în ruptul capului! Eu te-am lăsat să spui şi am râs pe sub musteaţă… Am aşteptat, că nu degeaba sunt eu vulpoi bătrân…

Nicolae Apostol s-a întunecat la faţă, cu toată bucuria stinsă. Domnul primar Ioniţă Ţăpu, ca să nu-şi dezmintă reputaţia de vulpoi, i-a citit din ochi şi această tulburare. L-a luat repede:

— Lasă, că nici conu Lascarache nu-i un om să cumpere suflete şi nici dumneata nu eşti unul să ţi-l vinzi numai pentru atâta! Văd eu că ţii la preţ, şi poate nu greşeşti. Mai bine să mergem să cinstim un chil de vin; să legăm bună prietenie! Eu am nevoie de dumneata, dumneata de mine, şi amândoi de conu Lascarache. Deocamdată îţi pot spune că ai astupat gura satului… Pe Iliuţă Bosânceanu l-ai pus cu botul pe labe. Ai să vezi cum are că înceapă a se gudura pe lângă dumneata acum, când te-o luat boieru-n sempatie. Ai să-l vezi şi pe părintele Ştefan că nu se mai uită cu frică în susul şi în josul drumului înainte de a se opri să-ţi răspundă la ziua bună… Acestea ai să le vezi, şi altele…

Au mers şi au cinstit. Nicolae Apostol a aflat multe lucruri pe care nu le ştia ori numai le bănuise. A înţeles că toate vrăjmăşiile încep să se topească, aşa cum au început a picura ţurţurii la sfârşit de iarnă.

Toate, din slugarnica laşitate a celor care au prins de veste că domnul Lascăr Sofian îl vede cu alţi ochi şi că îi poartă de grijă.

Câteodată însă era cercetat de nelinişti. Oare nu-şi vânduse într-adevăr sufletul? Nu-şi amanetase oare prea greu viitorul? N-avea să sosească oare o zi a scadenţei, când domnul Lascăr Sofian îi va cere pentru toate aces-tea cine ştie ce faptă împotriva cugetului şi rostului său, aci, în Ponoarele robilor uitaţi de Dumnezeu?

Răspundea cu măsură la semnele de prietenie ale primarului Ioniţă Ţăpu; cu scârbă la cele ale lui Iliuţă Bosânceanu; cu milă la cele ale părintelui Ştefan.

Dar aceste prietenii îl căutau acum de zor. Şi îl căutau numai fiindcă acum nu mai era el cel întreg şi liber – era „omul lui conu Lascăr”.

Încerca – şi în parte izbutea – să alunge îndoielile şi temerile. Îndatorat ori nu faţă de proprietarul Sofienilor, ştia prea bine că tot n-ar fi avut putere să se împotrivească voinţei sale dacă într-o bună zi domnul Lascăr Sofian ar fi încercat să-şi arate vreo voinţă. Iar de o sută de ori era mai potrivit şi mai fără primejdie să se arate ajutorat în plănuirile şi înverşunările sale dăscăliceşti de-un asemenea om decât de cei care au venit să-l ademenească viclean cu tocmeli electorale, ca domnul Necşulescu ori domnul prefect Emil Sava.

Deocamdată, casa se dovedea prea mare pentru dânsul: prea mare şi prea goală.

Trei încăperi pentru două geamantane şi un raft de cărţi; putea şi el, ca prietenul Aniculăesii din scrisoarea de la începutul iernii, să-şi atârne într-o odaie hainele, pe alta s-o mobileze cu una din cele două perechi de ghete, pe a treia s-o umple cu pălăria.

În grajd nu mugea nici o vită să ceară de mâncare.

În şură sufla vântul.

Iar în toate, burlac neîndemânatic, făcea slujbă de argat şi de fată în casă dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală, dând zor şi strângându-şi singur aşternutul, măturând pe jos, scuturând ţoalele, aţâţând focul şi cărându-şi apă.

Îi zgâria uneori dimineaţa, cu unghia în geam, eleva Mariţa Bot, fetişcana de-un cot, cu ochii de veveriţă şi cu spor sprinten la treabă, venind să-şi plătească datoria de recunoştinţă, aşa cum se prezentase toată iarna la jupân Aizic să-i perie hainele şi să-i lustruiască ghetele.

Pricepută ca o adevărată gospodină în miniatură, într-un sfert de ceas deretica mai iscusit decât Nicolae Apostol într-o jumătate; schimba ea locul mesei cu faţa la fereastră, aşeza ea cărţile răscolite pe poliţa din perete, bătea ea un cui după uşă pentru măturiţa de praf. Dar de cele mai multe ori învăţătorul o trimitea îndărăt, din prag, cu exagerat de răstite mustrări, fiindcă exagerat creştea în el teama să nu se vorbească în sat că-şi face slugi din elevi.

Mariţa Bot lungea un botişor ascuţit şi supărat:

— Era mai bine, domnu învăţător, dacă rămâneam să slugăresc pe la jupân Aizic?

— Mai bine, mai rău, povestea s-a sfârşit, Bot Mariţa! Vezi-ţi mai degrabă de problemele de aritmetică; am să-ţi cercetez caietul şi mi se pare că am să-ţi cam lungesc urechile…

— Lasă, că nu lungeşti mata urechile nici la cei care merită…

— Ai sfârşit? Pleacă!

Mariţa Bot pleca, dar de la uşă făcea stânga-mprejur:

— Domnu învăţător, am vorbit eu cu mama lui Ţurlui să v-aducă ea laptele de luni înainte… Să-l aducă fiert şi fierbinte, în fiecare dimineaţă…

— Cine te-a pus să te-amesteci, urâţenia pământului?

— Păi să vedeţi… Vaca mătuşii Marghioala de la care v-aducea lapte până acuma are să fete pe la o săptămână viitoare… Cum ai să bei mata coraslă şi lapte încruşat? Şi de ce să nu-l aducă fiert gata şi fierbinte? Că doară nu-i treabă de bărbat să stai şi să păzeşti laptele în oală până fierbe…

Nicolae Apostol, stăpânindu-se să nu surâdă, se prefăcea mânios nevoie mare:

— Ascultă, Bot Maria! Mi se pare eu te-am învăţat că nu trebuie să te-amesteci unde nu-ţi fierbe oala! Cine ţi-a permis să vorbeşti pentru lapte în numele meu, să angajezi tu, să schimbi tu cum te taie capul?

Bot Mariţa n-arată nici un semn de emoţie la această mânie, pe care-o ghiceşte prefăcută.

Potrivindu-şi pieptenele roz de celuloid în părul uns cu gaz, se apropie să spună cu mare taină:

— Ştii mata ce vorbeşte satu?

— Nu mă interesează! Pleacă la şcoală, că vin după tine…

Fetiţa nu se dă dusă până ce nu-şi împlineşte misiunea de a destăinui ce vorbeşte satul.

— Cică, de acuma, că stai într-o casă aşa de mândră, numaidecât trebuie să-ţi găseşti mata şi-o soaţă. Atunci are să aibă cine fierbe laptele şi…

— Şi ieşi afară…!

Nicolae Apostol căută ceva, o carte ori un caiet, să arunce după Bot Maria.

Dar copila a fugit de-i sfârâie călcâiele şi a trântit portiţa după dânsa, învăţătorul rămâne pe gânduri, în mij-locul încăperii, cu surâsul uitat pe buze. Îşi alungă gândul cu mâna, ca o muscă supărătoare.