Capitolul XIV

„Primăvara e un tulbure amestec de timpuri, cu soare şi nori, furtună şi curcubee.”

După vânturile zbuciumate ale echinocţiului, cea dintâi ploaie caldă a topit nămeţii într-o singură noapte.

Puhoaiele au purces să clipotească sonor ca în scocul morilor, săpându-şi vad prin vechile maluri surpate, dezvelind rădăcini strâmbe şi noduroase, târând nămolul cleios de-a curmezişul drumurilor, înfundând podeţe şi împotmolind prăvălate împrejmuiri de răchită împletită şi de cătină.

Satul Ponoare s-a scufundat câteva zile într-o băltoacă urâtă şi neagră, luând din nou înfăţişarea unei aşezări preistorice.

Vitele costelive, ieşite din iarnă numai cu pielea şi ciolanele, clefăiau în hlisa lipicioasă, abia descleştânau-şi copitele. Mugeau, întindeau gâtul, întorceau privirea sleită îndărăt, spre ogrăzile unde s-au sfârşit ultimele fire de paie. Gospodarii călcau pe urmele lor, târându-şi tot aşa de greoi şi de istovit încălţările căptuşite cu ocale de lut.

N-avea nici o poezie rustică începutul primăverii într-un sat românesc ca o sută de alte mâhnite sate, aşa cum era mincinos cântată în cărţi.

Un cer limpede şi albastru poate se boltea sus, deasu-pra capetelor şi mocnitelor priviri. Dar cine mai avea când să înalţe ochii la cer?

Privirile nu treceau dincolo de pereţii vineţi cu lipitura plesnită, de gardurile surpate, de şoproanele culcate într-o râlă, de coşarele deşarte şi putrede, de pământul frământat în picioarele oamenilor şi în copitele vitelor.

Sub amăgitorul strai alb al zăpezii, toate fuseseră mai puţin hâde şi mai puţin triste. Acum îşi arătau din nou adevărata lor faţă şi calicia fără nădejde.

Aceasta nu împiedica însă cocorii să treacă vâslind din aripi ostenite în puterea nopţii; nu împiedica rândunelele să-şi regăsească vechile lor cuiburi cenuşii pe sub streşini şi cea dintâi barză să înceapă a clempăni din ciocul lung ca o chemare de toacă în cuibul clopotniţei.

Au plesnit mugură. Sălciile şi-au atârnat canafuri catifelate. Cei câţiva meri, cireşi şi vişini răzleţi prin fun-duri de ogrăzi s-au împodobit cu dalbe flori de hârtie. Vântul a prins a zvânta mici insule de uscat printre locuinţele lacustre.

Mariţa Bot s-a strecurat într-o dimineaţă tiptil pe uşă, să aşeze pe ascuns un mănunchi de viorele în ulcica de lut de pe masa învăţătorului.

Iar Nicolae Apostol, muncit de nerăbdare, a luat calea Sofienilor, să-l vestească pe conu Lascăr că a venit vremea să-şi împlinească făgăduiala.

Poate în alte împrejurări, chibzuit ar fi fost să aştepte vacanţa şi vara, ca toată primenirea localului de şcoală să aibă loc pe îndelete, după o mai gospodărească socoteală. învăţătorul însă nu-şi simţea tăria să mai aştepte. A înţeles-o aceasta şi domnul Lascăr Sofian. O prevă-zuse încă de cu iarnă.

A surâs la înfrigurarea dăscălaşului, mirat el singur de slăbiciunea cu care îi înţelegea şi îi ierta neastâmpărul.

Îl încercase:

— Nu ţi se pare că ne cam grăbim? Nu ne-alungă nimeni. S-ar putea amâna toate pe la vară…

Dureroasa surpriză dm ochii învăţătorului îi făcu rău. Fără voie, gândul lui legă o fugitivă paralelă între însetarea aceasta de faptă a băietanului cu haine pirpirii şi între trândăvia feciorului de la Paris, Mitif, pretextând la fiecare ajun de examen o boală închipuită, explicând încurcat încă o amânare şi mai cerând pe deasupra încă un supliment bănesc pentru tot atât de închipuite speze de studii, cărţi, taxe şi tratamente pentru combaterea surmenajului. Asprimea din glas se muie, şovăielnică:

— În sfârşit, aşa am decis, aşa să rămână! Dar ce faci în timpul acesta cu şcoala, cu elevii dumitale? Să nu te calce revizorul şi să nu-ţi aplice… o teorie…

— M-am gândit şi am aranjat! se grăbi Nicolae Apostol să înlăture aceste preocupări primejdioase din mintea ctitorului. Când e vremea frumoasă, am să ţin cursuri sub cerul liber. Chiar intră aceasta în principiile pedagogiei moderne. Iar în zilele de ploaie, mut şcoala în casa mea… E destul de încăpătoare…

Învăţătorul pronunţase „casa mea” cu oarecare em-fază. Dar emfaza, în loc să-l irite pe domnul Lascăr Sofian, cum s-ar fi întâmplat altădată, îi purta din nou gândul la feciorul de la Paris şi la scrisorile care de fieştece dată îi aduceau o nouă nelinişte. Cât de puţin cerea un om ca acesta şi cât de puţin îi trebuia să se simtă fericit! – iar celălalt, unde-şi punea el oare mulţumirea? Când avea oare să-şi găsească vreodată asemenea cuminţenie simplă şi aşezată? Gânduri şi întrebări tul-buri, neprecise şi dureroase, încercându-l tot mai des, cu stăruinţa unor presentimente.

Răsuci o ţigară. Degetele îi tremurau imperceptibil. Fără să-şi dea seama, întinse învăţătorului cutia cu tutun Macedonia.

Alt semn că distanţele s-au apropiat mult peste hotărârile din prima zi când a avut în faţă acest băietănaş surneţ şi colţos.

— Acum să te văd la lucru! spuse, ridicându-se. Şi încă o dată, ia aminte! Nu admit nici un leu peste devi-zul stabilit de mine. Şi nici să n-aud că te-a apucat filantropia şi că te-ai mai îndatorat. Strâng şurubul!

Nicolae Apostol plecă ochii în pământ. Poate ar fi vrut ca proprietarul Sofienilor să nu-i amintească atât de brutal că din mila sa a găsit o casă omenească în sat, un credit la bancă, pace cu autorităţile satului. Dar domnul Lascăr Sofian era brutal cu premeditare. Sub asprimea silită a vorbei îşi ascundea o slăbiciune pe care nu şi-o cunoscuse şi nu voia s-o recunoască.

— Pe luni, aşadar, tinere!

— Pe luni, domnule Sofian. Ţin să vă spun că ziua aceasta va rămâne pentru mine…

Domnul Lascăr Sofian îi reteză cuvântul:

— Ţin să-ţi spun că eu aş dori să nu am de ce regreta ziua aceasta. De dumneata depinde! Din parte-mi, tot ce fac e împotriva cugetului meu. Rămâne să mă convingi de contrariu…

— Domnule Sofian…

— Nu cu vorbe! Nu cu vorbe! Aştept faptele să mă convingă…

Nicolae Apostol a rămas cu gestul suspendat în aer. Cât şi ce n-ar fi dat să rupă acest perete dintre ei doi, să stabilească o comunicaţie caldă între tot ce gândea şi simţea el, între tot ce gândea şi simţea omul acesta ciudat, nepătruns şi ferecat în el însuşi cu atâtea zăvoare ruginite!

A plecat cu o tulbure nemulţumire. Aceasta erau amândoi: două lumi puse faţă în faţă. Oare n-au să se înţeleagă niciodată?

În hăinuţa subţire şi lustruită în coate, Nicolae Apostol străbătu drumul de la Sofieni la Ponoare pe cărarea zbicită de pe marginea drumului.

O caldă adiere îi alintă obrazul. A fost ca un dulce fior, deschizându-i ochii şi tinereţea spre frumuseţile primăverii. Abia atunci observă el cât de blând e soarele, cât de fragede miresme de pământ jilav şi de pajişte plimbă suflarea molatică a vântului, cât de gureşe cipciiesc rândunelele aşezate pe portativul firelor de tele-graf.

Încetini paşii, să măsoare întinderile vaste de jur împrejur.

Sub cerul înalt şi de-o ireal de albastră limpezime, lanurile se desfăşurau nesfârşite: unele verzi – grâul de toamnă; altele negre – proaspetele arături de primăvară, cu brazdele lucioase ca păcura în bătaia razelor oblice. Se întindeau cât cuprind ochii până la marginea viorie a zării, şi dincolo de zare, altele şi altele, până la poalele Carpaţilor şi la hotarele Dunării şi Prutului. Iar în această nemărginire de ocean vegetal, unde peste două luni vântul va legăna holdele de grâu şi secară, de orzoaică şi de oveze, numai arar, ici-colo, în răzleţe insule, împestriţau ogoarele înguste şi lungi ale plugarilor mărunţi.

Pe ogoare nu se zărea nici o ţipenie de om.

Nu era încă nici o verdeaţă, nici pământul răsturnat în brazde grase. Cocenii putrezi de anul trecut, scaieţi şi muchiile vinete ale haturilor.

Pâlcurile de plugari şi de semănători, grapele şi tăvălucii puneau pete albe şi o frământare de furnici numai pe lanurile boiereşti. Strâmbătatea orânduielilor apărea astfel în înfricoşata şi neînduplecata ei cruzime. Toată suflarea satului se afla scoasă de vechilii boiereşti să-şi plătească cu braţele baniţele de mălai de astă-iarnă. Pentru ogoarele lor puţine şi osândite să cadă mereu în pârloagă le rămâneau tuturor zilele de prisos, de la urmă, după ce boierescul va fi împlinit; adică întot-deauna zilele prea târzii, când grăuntele dă colţ piper-nicit, când buruiana a înăbuşit porumbul şi a supt vlaga pământului.

Iar Nicolae Apostol, citind realitatea pe această carte deschisă a câmpurilor, îşi mărturisi, cu oarecare amărăciune, că adevăratul lui rost îi cere să fie alături de pâlcurile plugarilor care-l ignoră, împotriva binefăcătorului său şi al şcolii. Cum va dezlega-o aceasta? Încă o chinuitoare problemă de conştiinţă, cu totul lăsată la o parte din manualele şi învăţătura dascălilor. Astăzi, plecaţi pe coarnele plugului, înfrăţiţi cu vitele în istovitoarea lor trudă, oamenii nu ridică ochii să privească mai departe. Dar mâine, când va veni un nou 1907?

Toată bucuria primăverii se înecă în ochii învăţătoru-lui. Se simţi şi mai singur, împresurat de nevăzute ameninţări, străin şi încă neîncorporat vastei măreţii a câmpului, care dospea ascunse clocote sub amăgitorul calm al acestei după-amiezi de primăvară. Nu-şi afla încă locul. Nu era încă de aci. Nici ţăran, nici surtucar, neisprăvit amestec de una şi de alta, un biet grăunte de pulbere.

Dunga dintre sprâncene se adânci, lumina soarelui se împâcli; mersul îşi pierdu avântul; înainta cu umerii apăsaţi de-o nevăzută povară.

Un gospodar, Toader Chihaia, tatăl elevului Chihaia Th. Teodor, îi dădu ziua bună. Era zdrenţăros, cu opin-cile uriaşe desfundate, lăsând să-i curgă obielele, cu cămaşa murdară şi căciula flendurită. Purta o osie grea de fier în spinare şi folosi prilejul să se oprească şi să-şi tragă răsuflarea.

— Vii de la curte, domnule învăţător?

— Da, bade Toadere! Mă zbat să facem ceva cu şcoala, fiindcă nu mai merge cu dărăpănătura de până acuma…

— Hm! făcu Toader Chihaia în doi peri.

— De ce hm, bade Toader?

Toader Chihaia îşi arătă dintele lipsă din faţă într-un râs fără răutate, aproape complice şi admirativ:

— Fac şi eu hm, ca ornul! Aşa cum te zbaţi dumneata, aş vrea şi eu să schimbăm! Adică să te văd că iei dumneata la spinare osia asta de hier, că mie mi-o fărmat ciolanele, şi să mă laşi pe mine să mă plimb la curte cu mânele-n buzunări şi să beu boiereşte cafe cu conu Lascarache… Mă mir eu că nu te-a trimis cu docaraşu şi te lasă să umbli pe jos… Se cheamă că acuma n-are de ce să te mai ţină la post! Ai închinat steagu şi te-ai dat ostatic…

— De unde le mai scoţi toate acestea, bade Toadere? întrebă Nicolae Apostol cu o durere în glas. N-aţi înţeles că pentru voi, pentru şcoala voastră bat de cinci luni la toate uşile?

Toader Chihaia îşi împinse căciula flendurită pe ceafă şi nu conteni a râde:

— Bate, domnule învăţător! Bate înainte, că baţi bine! Mai baţi pentru şcoală, ţi se mai deschide şi pentru dumneata…

Nicolae Apostol vrea să stăruie, să explice, dar Toader Chihaia a răsuflat din adâncul bojocilor, a ridicat osia de fier la spinare şi, de sub cumpăna ei, trage o concluzie filosofică:

— Lasă, domnu învăţător, acuma ce să mai vorbim? Mai bine să intri şi dumneata pe sub pielea boierului decât numai alde Ilie Bosânceanu şi Ioniţă Ţăpu… Cu sănătate şi voie bună!

Învăţătorul a rămas cu fălcile încleştate. Toader Chihaia a pornit spre pâlcurile plugarilor de pe lan. Lumina soarelui de primăvară e încă mai împâclită, şi Nicolae Apostol se simte încă mai singur, între cer şi pământ.

Noaptea, prin somn, frământarea cugetului a trecut în vis chinuit.

Prin ce minune nu pricepe, dar timpul s-a răsucit îndărăt.

Se face acum că e primăvara anului 1907, iar el se face că e învăţător în Ponoare de multă vreme, în loc să fie sub strai ostăşesc, cum se afla într-adevăr în primăvara de acum doi ani. E învăţător vechi, şi totuşi e tânăr. A trecut anul de urgie 1907, şi totuşi anul acela a venit înc-o dată. S-a culcat în lumina conacurilor aprinse pe culmi, iar ca să nu vadă flăcările înălţate până la cer şi jurând în ferestre, a tras o velinţă peste cap. A dormit un ceas, două, ori numai o clipă? L-a deşteptat un deget bătând în geam, tropăituri de paşi, un glas gros:

— Scoală, domnule învăţător! Scoală, Apostole, să te vedem acuma cum ţi-e predica şi învăţătura!

Sunt mulţi, cu furci şi topoare, hârleţe şi coase: e şi Toader Chihaia, şi Tudose Bot, şi moş Lecachi Colţun zis Zamă-Lungă, şi tot neamul Colţunilor; femei şi copii, gospodari străini din Sofieni şi din alte cătune de pe moşia domnului Lascăr Sofian. Se îmbracă grăbit. În vreme ce-şi încheie nasturii, întreabă:

— Ce vreţi de la mine'? Ce-i cu voi?

— Să mergi la curte, Apostole!

— De ce să mergem la curte, oameni buni? Ce să caut la curte?

— Haide, că ai să vezi ce avem de făcut la curte, Apostole!… Să începem predica! A venit ceasul răfuielilor.

S-a îmbrăcat, stăpânindu-şi tremurul mâinilor. A ieşit în mijlocul lor, cercând să-i potolească:

— Oameni bum…

— Lasă-i pe „oamenii buni”, Apostole! Destul am fost buni! A venit vremea să mai îmbrace şi oaia pielea lupului…

— Ascultaţi, oamenii lui Dumnezeu… încerca a doua oară să-i îmbuneze.

— Nu vedeţi că s-a dat de partea lui conu Lascarachi?

Nicolae Apostol recunoaşte glasul lui Toader Chihaia. Îl caută cu ochii să-l tragă la o parte şi să-l lămurească. Toader Chihaia rânjeşte în dintele lui ştirb, acum îndârjit şi răutăcios, nu ca în întâlnirea de pe câmp.

Rânjeşte el şi rânjese toţi.

Iar gloata cea multă îl târâie cu dânsa, şi Nicolae Apostol nu ştie cum au ajuns la curtea Sofienilor. Nu ştie nici de ce acum el îi dă pe toţi la o parte şi el vrea să vorbească domnului Lascăr Sofian, ieşit în capul scărilor.

A sumeţit pieptul şi glăsuieşte:

— Vorbesc în numele lor, domnule Sofian! Întotdeauna am vorbit în numele lor! Dacă m-ai fi ascultat puţin, atunci când era încă vremea, n-am fi ajuns aci… Toate s-ar fi săvârşit poate cu o mai omenoasă înţele-gere. Amânând răfuiala de azi, ascultându-le păsurile… Dar dumneata i-ai văzut numai din cerdac, numai de pe cal şi din trăsură, numai de la distanţă, la câmp… Eu de atâţia ani trăiesc în mijlocul lor şi am văzut cum viaţa lor nu se deosebeşte de a vitelor… Casele lor sunt mai păcătoase decât grajdurile dumitale. Munca lor e mai grea decât a vitelor dumitale, şi mâncarea lor, mai proastă şi mai neîndestulătoare decât a vitelor dumitale. Lu-crează pământul şi n-au pământ. Seceră grâul şi nu mănâncă pâine nici în zi de sărbătoare. A venit şi vremea lor să-şi ceară dreptul la pământ şi la pâine…

— Aşa e! Adevărat este! răcnesc o sută de glasuri. Bine, Apostole! Acum te credem că eşti al nostru…!

El aşteaptă. Iar în capul scărilor, neclintit, boierul Lascăr Sofian nu scoate nici un cuvânt. Nici nu priveşte la oamenii înarmaţi cu topoare şi coase. Îl ţintuieşte numai pe dânsul cu ochii cenuşii şi gheţoşi. În privirea aceasta e toată mustrarea, mai înfricoşată de cum ar spune-o cuvintele: „Cum? Şi tu? Tocmai tu, pe care te-am ajutat? Aceasta e cuminţenia şcoalei tale, aceasta e învăţătura cea care luminează minţile?”

Nicolae Apostol apleacă ochii sub privirea sfredelitoare.

Se întoarce acum către gospodarii cu hârleţe şi furci, cu topoare şi coase.

— Oameni buni, să facem toate cu socoteală. Lepădaţi furcile şi coasele, topoarele şi hârleţele. Nu e nevoie de ele. Boierul a înţeles ce voiţi şi vă dă dreptate. Dar ştiţi că nu-i place să săvârşească nimic decât din buna sa voie, fără nici o silnicie, când va crede de cuviinţă şi cum va crede de cuviinţă. Să mergem acasă şi să aşteptăm…

O sută de glasuri au izbucnit şi două sute de pumni s-au ridicat încleştaţi:

— Vândut! E omul lui! Ştiam noi că e omul lui, mai rău ca un vechil tocmit cu simbrie…

Pumnii se înalţă şi-l cotropesc, să-l culce la pământ şi să-l facă una cu ţărâna.

Iar Nicolae Apostol se deşteaptă în puterea nopţii cu tâmplele asudate, leoarcă de năduşeală şi cu mintea buimacă. Aprinde lumina şi încearcă să-şi limpezească gândurile, să alunge vedeniile visului rău şi absurd…

Viaţa cea de aievea îi apare mult mai tulbure şi drumurile sunt mai întortocheate decât în plănuirile lui optimiste şi romantice de apostolat.

Până ce a venit aci, credea că virtutea cea mai mare e să cazi răpus la datorie. Acum înţelege că meritul într-o luptă nu e să-ţi dai viaţa, victimă oarbă, la post.

Mai însemnat şi mai folositor e să câştigi biruinţa. Cu orice preţ.

Da, cu orice preţ?

Oare fost-a el cruţat de vreunul?

Ieri învăţa copiii să folosească privata şi hârtia. Astăzi s-a pomenit îndatorat unui om care nu poate iubi şcoala şi nu-i recunoaşte rostul dăscălicesc: îndatorat unui asupritor al clăcaşilor. Mâine, în ce tristă derâdere a eroicelor sale hotărâri îl vor mai împinge oare viclenele împrejurări?

Da, cu orice preţ!

Dar luni dimineaţa, carele de la curte au descărcat stivele de grinzi şi de scânduri; movilele de nisip şi de var.

Întrebările chinuitoare şi amintirea visului rău s-au risipit, ori măcar au trecut undeva, într-un adăpost ascuns al cugetului, să aţipească aşteptând un ceas mai prielnic.

Trei săptămâni Nicolae Apostol s-a aflat cu privirea şi cu inima împărţită numai la elevii din bănci şi la salahorii din curtea şcolii.

Meşterii lui conu Lascăr s-au aşternut la lucru fără zăbavă, într-o cumplită întrecere, ca şi cum s-ar fi ştiut supravegheaţi de la spate de ochiul neîndurat al stăpânului. Învăţătorul a strămutat băncile vechi în curtea „sa”, le-a întors cu spatele spre zona lucrătorilor, ca să nu destrame atenţia copiilor; însă el, mai fără astâmpăr decât dânşii, răsucea capul peste umăr din cinci în cinci minute, să privească până unde înaintează zidăria. Cu anevoie îşi stăpânea nerăbdătoarea curiozitate şi mai anevoie încă îşi înfrâna pornirea să lase copiii în băncile lor şi să se amestece printre lucrători, să calce consemnul, să pună stăruinţă pentru a mai înălţa un perete cu un metru şi a lărgi o încăpere cu doi.

De cealaltă parte a curţii, rezemată de-un stâlp, cu mâna la gură, Paraschiva Stoleriu, baba cea deşirată ca o prăjină şi uscată ca toaca, stăpâna de drept a casei şi a locului, privea şi dânsa cu minunare aceste schimbări.

N-o întrebase nimeni când au pornit lucrările, nici nu-i ceruse vreo aprobare.

Trecuse doar Ioniţă Ţăpu, s-o vestească:

— Babo, te-a văzut Dumnezeu! Conu Lascăr a hotărât să-ţi facă o casă nouă de zestre. Vezi să-ţi cauţi acuma un flăcău pe sprânceană!…

Câtă vreme bojdeuca dată cu orândă şcoalei se surpa proptită-n pari, baba Paraschiva se ferise să-i dea târcoale. Se temea mereu, în fiecare an, să nu-i vină ştire că se strămută şcoala aiurea şi că nu mai are drept la cei o sută şi ceva de lei.

Acum prinsese glas şi socotea că are şi ea drept la cuvânt.

Adică nu era casa ei? Dacă s-a apucat conu Lasca-rache s-o prefacă din temelie, de ce n-a chemat-o la curte să-i asculte păsul? De ce să nu-i facă şi acoperişul de tablă, ca la curtea Ştirbuleascăi? Şi de ce să nu-i pună în vârf un cucurig de tinichea care se-nvârte când bate vântul, cum a văzut ea în târg, la casa lui domnu prefect?

Până când Ioniţă Ţăpu i-a hotărât răstit:

— Ia ascultă, babo! Nu ţi-i a bine? Ce, tu porunceşti aicea în sat? Tu, sau conu Lascarache? Conu Lascarache a dat ordin, ordinul lui conu Lascarache e sfânt. Ori vrei să intri oleacă la başcă şi să te răcoreşti?

Baba Paraschiva Stoleriu a căzut în muţenia dintotdeauna după această chemare la realitate.

Dar în fiecare dimineaţă se înfăţişează la post, reze-mată de stâlp, de unde priveşte înaintarea lucrărilor cu mâna la gură, clătinând din cap, şi de unde nu se desprinde decât după ce-a plecat ultimul salahor. Nu cutează să intre în casa ei; nici măcar să se apropie. Or-dinul lui conu Lascarache e ordin!

Şi Nicolae Apostol descoperă că între el şi baba Paraschiva Stoleriu nu este prea mare deosebire.

Prin voinţa absolută a domnului Lascăr Sofian, amândoi sunt osândiţi să privească şi să tacă.

Astfel, mulţumirea lui e departe de a fi întreagă, şi în recunoştinţă se amestecă pe fund o drojdie de amărăciune.