Capitolul XV

„Ispitele iau o sută de chipuri schimbătoare, ca ale norilor chipuri pe cer…”

Sfeştania lăcaşului primenit de şcoală s-a săvârşit pe ascuns, ca o faptă urâtă.

Aşa a hotărât voinţa domnului Lascăr Sofian. Învăţătorul n-a izbutit s-o clatine.

El pregătise o sărbătoare cu tot alaiul cuvenit, cununi de cetină şi părinţi adunaţi în straie de duminică să-i asculte cuvântul, elevi recitind poezii şi corul înălţând viitorului mai bun cântări de slavă.

Proprietarul Sofienilor s-a încruntat la auzul acestor năstruşnice proiecte:

— Vrei să dai reprezentaţie? Nu ştiam că pătimeşti şi de boala actoricească.

— Dar, domnule Sofian…

— Tot nu te-ai dezbărat de „dar”? Cheamă pe popa Ştefan să mogorogească o cetanie din ceasloavele lui unsuroase. Aceasta o admit. E în rânduiala obştească de datină. Bâlci însă nu vreau să văd. Asta las-o pe soco-teala lui Necşulescu şi lui Sava, când vor face ei şcoli, căci pentru aceasta au să le facă, dacă le-or face cândva…

Nicolae Apostol n-a avut încotro.

Nu-i era îngăduită o părere. Înţelegea că domnul Las-căr Sofian e consecvent cu ideile sale. Ţinea să înlăture orice prilej care ar fi putut răscoli cât de puţin nepăsarea plugarilor faţă de carte şi de învăţătură.

Ca şi guvernatorul Virginiei în raportul său din anul 1660 către regele Angliei, socotea o garanţie de linişte, de supunere faţă de stăpânire şi de respect faţă de orânduielile prestabilite, dispreţul norodului celui mult pentru şcoală şi slova tiparului.

De altfel, cu un surâs enigmatic, adăugase:

— Te credeam ceva mai copt! Dacă numai pentru atâta te-ai gândit să răscoleşti lumea şi să întinzi tămbălău, ce-ar mai fi să ridici o hardughie după planurile dumitale ambiţioase din sertar?

— E o pregătire a terenului pentru atunci, domnule Sofian.

— Haha! Aceasta de-acum crezi aşadar că e numai un fel de repetiţie generală? Ei bine, tinere, află că te înşeli! Ia-ţi nădejdea!… Atâta ajunge, şi încă e prea mult. Să nu-ţi închipui cândva că şcoala, aşa cum ţi-am cârpit-o, numai de hatârul dumitale, e un fel de arvună. Eu nu fac repetiţii generale. Din parte-mi, am isprăvit şi cu şcoala, şi cu dumneata.

— Şi nu veniţi la sfinţire?

— Încă n-am ajuns ca moaştele sfintei Filofteia, să mă las scos la hramuri.

Domnul Lascăr Sofian îşi umflă pieptul voinic şi îşi încordă grumazul de uriaş, privind din înaltul cerului peste câmpurile de departe.

Poate simţea nevoia să-şi dovedească prin această încordare că e încă destul de puternic ca să-şi râdă de soarta moaştelor. Şi poate că în aceeaşi clipă vântul din câmpurile largi i-a suflat în faţă o presimţire, un avertisment.

Căci a încheiat, cu glasul schimbat şi melancolic:

— Mergi acum, tinere! Dumneata ţi-ai împlinit un vis. Vezi să nu te ameţească. Ţi se pare că e numai un început şi te nemulţumeşte că nu e aşa, întreg, cum l-ai vrut? Împacă-te cu greutatea începuturilor şi mai ales gândeşte-te la răspunderea lor… Mergi şi fă să aud numai de bine, ca să nu regret nimic…!

Învăţătorul a mers, petrecut până la poartă de câinele negru şi încătărămat în zgardă nichelată; petrecut de privirea boierului Lascăr Sofian.

Dacă într-adevăr dăscălaşul acesta anunţa începutul unei alte lumi, şi dacă lumea cealaltă, a lui, era într-adevăr un sfârşit?

Proprietarul se scutură străbătut de un fior. Îi era cald adineauri, prea cald. Acuma simţea un frig: prea frig!

Îşi îmbumbă nasturii hainei şi intră în casă. În vremea aceasta învăţătorul grăbea spre părintele Ştefan.

Au luat înţelegere, iar sfinţirea s-a isprăvit repede, într-o dimineaţă, numai în prezenţa copiilor. Nicolae Apostol a rostit câteva cuvinte scurte şi cumpănite.

De vreo două ori se surprinse ducând mâna la gură în timpul vorbirii! O făcea maşinal, ca să-şi acopere tusea, dregându-şi glasul răguşit după o uşoară răceală. Însă mereu i se părea că vrea să-şi smulgă o botniţă: „Da, da! Am o botniţă acum! Mă mir că n-o văd copiii şi părintele Ştefan; mă mir că nu-i simt sub degete curelele şi sita de sârmă! E nevăzută, şi cu atât mai grozavă. N-o poţi smulge cu mâna, s-o calci în picioare!” Iar stăpânit de această senzaţie, Nicolae Apostol a asuprit toată dimineaţa elevii, năbădăios, fără nici o pricină, numai fiindcă altfel ar fi voit să se petreacă toate şi numai fiindcă altfel s-au petrecut.

După-amiază, întărâtarea poate nedreaptă şi desigur exagerată s-a potolit.

Clasele erau încăpătoare, luminoase, miroseau plăcut a var proaspăt şi a scândură geluită, a brad şi răşină. În bănci, elevii lui aveau altă faţă. În neastâmpărul din ochi le scânteia şi puţină mândrie: satisfacţia copiilor de oriunde şi din orice vreme când participă la ceva nou şi pregătit înadins pentru dânşii.

Până acum şcoala nu se deosebise de bojdeucile lor întunecoase, calice şi dospind duhoare de lut, de ţoale umede, de fum şi cojoace.

Veneau dintr-un bordei şi intrau în altul, încă mai neîncăpător şi mai dărăpănat.

Întâia oară şcoala li se arăta altceva, cu acelaşi pres-tigiu al bisericii, unde se cuvine să micşorezi glasul şi să te porţi altfel decât pe medean şi în bătătura cârciumii, la joc. Instinctiv s-au pătruns de această datorie. Se ţineau mai drept de spinare, nu se mai împingeau cu cotul, nu se mai călcau pe picioare.

Privindu-i, Nicolae Apostol se împăcă voios cu sine, uită frământările lăuntrice şi botniţa nevăzută, îşi spuse că într-adevăr pentru un început era destul de frumoasă izbândă faţă de vrăjmăşiile pe care le-a biruit. Netezi drăgăstos, cu mâna, tăblia luciu vopsită a catedrei.

Viaţa nu era aşa de urâtă, nici misiunea lui atât de spinoasă!

După luni îndelungi de îndoială şi de chinuire, în mijlocul neînţelegerii tuturor şi împotriva acestei neînţelegeri, se iveau şi zile blânde, răscumpărând amarul. Începu să explice lecţia de istorie ultimelor două clase, în vreme ce în cealaltă încăpere, mai largă, şcolarii din clasele începătoare dezlegau probleme pe plăcile scrijelate şi se chinuiau să reproducă aproximativ pe caiete harta ţinutului, schiţată de el pe tablă, cu despărţiturile plăşilor, coline, sate şi râuri. Lecţia de istorie, ajustată de circumstanţă peste litera programului, pentru a se potrivi la două clase, pomenea despre viaţa românilor din ţinuturile de sub jug străin. Nicolae Apostol zugrăvi viaţa oamenilor de acelaşi port şi cu acelaşi grai prigo-niţi ca să-şi lepede portul şi graiul. Treptat, cuvintele se avântară mai calde decât într-o simplă lecţie. S-a pomenit amintind şi despre viaţa tot atât de vitregă a celor robiţi în propria lor ţară. Despre nedreptăţile şi urgiile stăpânirii şi ale stăpânitorilor. Îl furase subiectul – păcat neiertat pentru un pedagog – şi cu toate acestea nu-şi putea înăbuşi mulţumirea că răscoleşte în micile cugete ale copiilor o conştiinţă încă până acum toropită.

Nu se clintea nimeni în bănci: toţi îi sorbeau vorba pe rând scăzută să povestească viaţa urgisită a noroadelor, ridicată în tremur puţin cam retoric pentru a zugrăvi clocotul de revoltă cu care au pornit să-şi facă dreptate moţii lui Horia, Cloşca şi Crişan, moţii lui Avram Iancu la 1848, Tudor Vladimirescu în 1821, Bălcescu şi tovarăşii săi în 1848, ţăranii în 1907…

Era într-adevăr o minune că odraslele plugarilor din Ponoare, comună urgisită de Dumnezeu şi de stăpânire, puteau să înţeleagă şi să simtă deodată toate acestea.

Viaţa lor nu se deosebea de viaţa ticăloasă a vitelor.

Pentru dânşii nu se afla nici dreptate, nici nădejde. Neam de neamul lor fusese osândit să-şi bătătorească palmele de coada sapei şi de coarnele plugului. Aşa trăiseră străbunicii lor, bunicii lor, părinţii lor, aşa se va încheia şi viaţa lor.

N-aveau de aşteptat de la nimeni nici o îndurare, cum n-au avut ce aştepta nici părinţii lor şi nu vor avea de unde aştepta nici copiii lor. Ciclul se mistuia şi se închidea aci, pe această porţiune de pământ unde puţine stări şi orânduieli se vor fi schimbat de pe vremea tra-cilor.

Comuna Ponoare, abia însemnată cu un punct negru pe harta ţării, era astfel un mormânt al adevăratei vieţi omeneşti, astupat cu o grea lespede până la a doua înviere. Şi, totuşi, iată că în aceşti pui de om, vitregiţi să nu se împărtăşească dintr-o deplină viaţă omenească, exista o coardă ascunsă să tremure la jalea atâtor vieţi, tot aşa de robite ca a lor şi tot aşa de fără nici o nădejde.

Era o minune că se putea întâmpla aceasta, şi altă minune era că un singur om putea răscoli zăcămintele ascunse unor copii din satul unde părinţii lor n-au cu-tezat măcar un gest de deznădejde în 1907…

Nicolae Apostol cântări ce grea răspundere îl apasă, îşi făcu socoteală ce putere, care poate deveni după a sa îndrumare bună sau rea, îi sta în mână. Simţul şi cugetul acestor copii i se ofereau ca o pastă moale. Când se vor închega, vor păstra urmele degetelor, care tot atât de bine pot fi degete de precursor sau de criminal.

Răspunderea i se arătă mult mai înfricoşată şi dulce de cum ar fi văzut-o bunăoară domnul revizor prin ai săi ochelari şi prin una din ale sale teorii.

Când sfârşi, copiii rămaseră o clipă cu respiraţiile suspendate, aşteptând parcă o concluzie.

Nicolae Apostol ghici întrebarea din ochii puilor de om: „Şi n-are să-i sloboadă pe robi nimeni, niciodată?”

Cunoştea şi concluzia, pe care însă n-o putea rosti: „Ca să te încumeţi a merge să slobozi pe alţii, e nevoie mai întâi să te scuturi de cătuşele tale pe tine. Să găseşti pentru tine şi pentru ai tăi dreptate şi libertate.”

Cu mâna părea că îşi pipăie botniţa, că vrea s-o smulgă.

Botniţa era însă adânc încrustată în carne, îi încleşta fălcile.

Învăţătorul trecu deodată încruntat în cealaltă încăpere cu uşa deschisă, să cerceteze problemele de aritmetică şi hărţile elevilor din clasele începătoare.

Încercările trimise de soartă nu s-au oprit aci. Poate înadins se îngrămădeau să-l pună în cumpănă cu el însuşi, să-l călească, după cum criţă se făureşte din fierul moale scos din jăratic şi sfârâit în apă, până ce zbârnâie şi nu se mai încovoaie.

Au venit încercările treptat şi viclean, cum se preling umbrele nopţii.

Mai întâi, într-o bună dimineaţă, Nicolae Apostol s-a pomenit că straiele s-au destrămat în coate şi în ge-nunchi.

Le-a ţesut băbeşte cu aţă, cum îl învăţase sărăcia încă din internat. Ţesătura s-a destrămat pe de lături.

La alt rând de straie bugetul nu-i îngăduia deocamdată să râvnească. O parte însemnată din leafă mergea la bancă, să plătească datoriile pentru şurile şi acareturile gospodăriei, care nu-i foloseau la nimic.

Şura goală, grajdul gol, hămbăraşul gol.

Descoperi că s-a îndatorat prea pripit şi mai descoperi că plătind aceste acareturi netrebuincioase s-a lipsit da alte cheltuieli mai grabnice. Încăperile erau mari, dar tot atât de goale. N-avea un ţol pe jos, o scoarţă pe perete, un dulap şi o masă mai acătării.

Parcă se afla în treacăt, fără gând de îndelungă şedere.

Plătea laptele, lemnele de foc, mălaiul şi sacul de cartofi. Îşi făcea singur fiertura. Toate neîndemânatic şi cu părăduială, cum se întâmplă într-o gospodărie de burlac.

Cercetându-şi carnetul cu socoteli, acele însemnări dovediră neted că mai puţin costisitoare fusese viaţa de la jupân Aizic; mai măsurată şi mai fără surprize. Ştia că are de plătit atâta pe lună, nu se ivea nici un adaos; ar fi pus şi ceva la o parte dacă într-acea vreme nu aco-perea din punga lui lipsurile şcoalei.

Domnul Aizic Gold, ca şi cum ar fi simţit de la dis-tanţă tulburarea şi necazurile fostului chiriaş, se înfăţişă răsucindu-şi sfârcul bărbiţei şi scotocind cu ochii ungherele odăilor deşarte.

— Mai vin să văd cum o duci, domnule învăţător! Eu nu sunt ca dumneata, să-mi scutur papucii şi să nu mai dau pe unde am trecut…

— Îmi pare rău, domnule Aizic. Nici eu nu sunt ingrat. Nu uit că m-ai găzduit cu cinste şi cu dragă inimă.

— Să dea Cel-de-sus să fie şi aşa! rosti jupân Aizic cu oarecare scepticism. Eu te înţeleg pe dumneata. Ai trecut hopul cel greu. Cu conu Lascarache ai ajuns la înţelegere. Dacă te-a luat dumnealui sub aripă, ce nevoie mai ai de-un păcătos ca Aizic Gold?

— Mai întâi să ne lămurim, domnule Aizic!… Nu m-a luat domnul Sofian sub nici o aripă. A înţeles că nu se cuvine în comuna sa să fie o şcoală mai dărăpănată decât un grajd…

Jupân Aizic continuă, clipind cu subînţelesuri:

—.şi că nu se cuvine ca învăţătorul din comuna domniei-sale să trăiască mai rău ca un vizitiu de la curte. Eu ţi-am spus că boierul Lascarache e o persoană de inimă, numai să ştii cum să-l iei! Îmi pare bine că ai ajuns şi dumneata la vorba mea…

Nicolae Apostol îşi dădu seama cât de zadarnică ar fi încercarea să-l scoată pe jupân Aizic din aceste convingeri. Iar jupân Aizic îi arătă o mirare sinceră:

— Nu ştiu, mă rog, de ce stai dumneata adică în aşa o casă mare şi goală? Aici trebuie mobilă de târg, cum se cuvine la un domn învăţător, nu ca la nişte ţărani ca vai de capul lor…

— Tot ce se poate, domnule Aizic. Numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul acesta. Am datorii…

— Şi ce dacă ai datorii? Cine n-are datorii? Ai să trăieşti, ai să le plăteşti şi ai să mai faci altele sănătos… Eu am o idee şi am nişte prieteni buni, negustori cinstiţi, în târg. De la dânşii poţi dumneata să cumperi mo-bilă câtă vrei şi s-o plăteşti când vrei. Şi pot să recomand şi un croitor extra, un nepot de-al Suricăi mele…

Involuntar, învăţătorul îşi acoperi genunchiul cu palma.

Aşadar se vedeau ţesăturile pantalonilor? Le zărise şi jupân Aizic, de vreme ce se oferea să-i dea adresa de croitor.

— Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnule Aizic! Dar n-am nevoie nici de mobilă, nici de croitor. Când o fi să am nevoie, am să apelez la recomandaţiile dumitale.

— Cum văd, te-ai supărat! constată domnul Aizic Gold. Regret. Eu n-am vrut să te supăr. Eu am vrut numai să fac un bine şi am uitat că dumneata acuma nu mai ai nevoie de binele meu…

— Aci te înşeli, domnule Aizic. Toată chestia e mult mai simplă. Nu pot şi nu vreau să mă îndatorez…

— Dacă oamenii nu cer bani şi-aşteaptă, ce-ţi pasă dumitale? Ei sunt negustori, şi negustorul ştie că se află muşterii pe care trebuie să-i ademeneşti cu creditul, şi alţii la care nu trebuie să le dai pe datorie nici atâtica, măcar de-ar veni ei la uşă să te roage în genunchi. La o persoană ca dumneata aş acorda eu credit doi şi trei ani, fără să te supăr o singură dată şi fără să cer o chitanţă. Ştiu eu bine că după doi-trei ani ai să vii singur şi ai să-mi spui: „Haide, jupâne! A venit şi rândul tău să ne răfuim!” Şi atuncea nici n-ai să vrei să primeşti rest. N-are să-ţi pese de restul meu, fiindcă atuncea, ca şi grădinarii lui conu Lascăr, după ce-au altoit şi au aşteptat, încep să culeagă şi tot culeg, culeg mereu…

Jupân Aizic făcu o pauză.

Cu brazda adâncită între sprâncene, învăţătorul căută să lămurească tâlcul ascuns al parabolei cu grădinarii lui conu Lascăr, cu altoii şi roadele culese după doi-trei ani. Domnul Aizic Gold crezu că a surprins o şovăială în încăpăţânarea fostului chiriaş.

Se ridică de pe scaun, se apropie şi vorbi mai încet, deşi nu-i putea auzi nimeni:

— Poate dumneata nu vrei să rămâi dator la nişte negustori pe care nu-i cunoşti? Nu face nimica. Este leac şi pentru asta. Mă înţeleg eu cu negustorii şi iau datoria asupra mea. Nu garant. Datoria întreagă la mine: pe dânşii nici nu-i ştii, nici nu i-ai văzut. Te socoteşti cu mine când crezi şi când ai să poţi. Eu n-am să te supăr şi n-am să spun la nimeni că domnul învăţător are da-torie la mine. N-am nici un interes!

Nicolae Apostol alungă ispita care luase chipul şi asemănarea lui jupân Aizic.

Cârciumarul plecă răsucindu-şi meditativ sfârcul bărbiţei şi tot gânditor rămase şi învăţătorul în casa mare şi goală.

Ce-l mâna pe hangiu să-l caute cu asemenea oferte? Îl aducea vreun calcul ascuns? Sau poate socotea şi el, ca şi ceilalţi, că, „luat sub aripa” domnului Lascăr So-fian, dăscălaşul era de acum sortit să ajungă departe?

În asemenea împrejurări, orice serviciu însemna un plasament sigur pentru viitor.

Deocamdată, Nicolae Apostol îşi întări cu aţă neagră ţesătura din genunchii pantalonilor şi îşi acoperi în fiecare dimineaţă cu vax „Albina” crăpăturile încălţărilor.

După câteva zile, un argat, trimis de cucoana Catinca Ştirbulescu, îl pofti la curte.

Cum invitaţia nu era însoţită de nici o lămurire, Nicolae Apostol trecu printr-un ceas neplăcut de îndoieli şi prepusuri, care de care mai absurde.

Îşi pregăti şi un răspuns pentru cazul când abia acum proprietăreasa Ponoarelor va fi aflat despre zvonurile de astă-iarnă şi îl cheamă să-i ceară vreo explicaţie.

Se gândi şi la cine ştie ce uneltire a logofătului scos din casă; nu era exclusă nici vreo lucrătură politicească a domnului Spirică Necşulescu, avocatul, procuristul şi consilierul moşieresei, acum, când învăţătorul trecea drept un om intrat definitiv în slujba domnului Lascăr Sofian.

Împresurat de-o atmosferă suspicioasă, pentru el mai greu de suportat decât ostilitatea surdă de acum câteva luni, Nicolae Apostol îşi schimbase bolnăvicios firea. Bănuitor, vedea pretutindeni o conjuraţie a împrejură-rilor ca să-i arate că nu mai are drept să păşească cu fruntea sus, că nu mai are mâinile libere şi că o botniţă îi astupă glasul.

Urcă aşadar dealul până la conac fără nici o tragere de inimă. Se încrucişă în drum cu logofătul izgonit din casă. „Semn rău!” îşi spuse.

Nu! Era semn bun.

Logofătul, cu harapnicul spânzurat de braţ, în loc să treacă pe lângă dânsul abia mormăindu-i un duşmănos,'nă ziua”, ca până acum, îl opri, mtâmpinându-l cu deschise semne de prietenie:

— Facem pace, domle învăţător?

— În război n-am fost niciodată! ocoli răspunsul Nicolae Apostol.

— Dumneata nu, că nici n-aveai de ce să fii! Dar eu? Oameni suntem… Acuma se cheamă că s-o isprăvit. Tot răul se-ntoarce în bine. M-am ţinut grapă de cucoană şi cred că m-am pricopsit cu un loc mai grozav de casă. Colea pe coastă, cu opt prăjini de livadă şi acareturi, să-ţi arăt eu dumitale ce e aceea o gospodărie în lege!

— Arată, bade Pintilie! Aceasta nu poate decât să mă bucure, pe mine şi pe ceilalţi din sat…

Logofătul făcu din mână un semn de scârbă pentru „ceilalţi” din sat…

Nicolae Apostol a străbătut jumătatea drumului mai înviorat şi mai sprinten. O povară i se ridicase de pe inimă.

Intră pe poartă şi îndată înţelese că a păşit în altă gospodărie, după altă orânduială, deosebită de aceea a Sofienilor.

Fără îndoială, totul fusese şi aci croit pe-o largă mă-sură de către vechii stăpâni.

Dar stăpâna cea nouă nu ţinea la frumuseţi zadarnice, pentru ochi.

Grajdurile îşi descojiseră tencuiala şi arătau cărămida cu tot atâtea răni sângerate; şindrila putredă a şurilor era cârpită cu acoperământ nou de stuf şi de paie; locuinţele argaţilor şi bucătăriile ieşeau la întâmplare din aliniere, cu pereţi coşcoviţi şi lipiţi cu lut; pe acoperişul de tablă al clădirii principale se putea citi cum au fost înlocuite parcelele ruginite an cu an, pe măsură ce lăsau apa să treacă: aci o insulă mai veche, dincolo una mai proaspătă, dincoace un petec nou de tot, cu tinicheaua sclipind strident în soare. Nici o alee, nici un rond de flori, nici un gărduţ de arbuşti retezaţi. Numai urmele lor, ştirbite şi bătătorite de picioare. Un nuc pe jumătate uscat, sub care ciuguleau cloştile cu pui; coveţi cu apă murdară, hârburi de tigăi scoase din uz la bucătărie, dar folosind încă pentru mălaiul muiat al păsărilor; porci scurmând cu râtul în movile de gunoi, raţele bălăcindu-se în băltoace lutoase.

Cucoana Catinca Ştirbuleasca nu sacrifica utilul frumosului, nici nu părea convertită la arta de a îmbina utilul cu frumosul, aşa cum stătea pilduire pentru trei ţinuturi gospodăria Sofienilor.

Ridicată din neam de vechili şi de arendaşi, poate încă o poruncă atavică o împiedica să creadă în stăpânirea de veci a pământului. Se simţea în drepturi trecătoare şi în consecinţă urma învăţătura din părinţi, arendăşească: să stoarcă tot ce poate da pământul până la sleire, fără investiţii costisitoare şi nerentabile.

Aci pe învăţător nu-l întâmpină un câine de rasă, cu zgardă nichelată şi cu profil decorativ.

Îi năvăli înainte o scroafă cu purcei, grohăind şi poate cerându-şi tainul în întârziere. Îl asaltă dintr-o coastă un cârd de gâşte, cu un gânsac astmatic repezindu-se cu aripile deschise. Nicolae Apostol înaintă vai-nevoie, împiedicându-se în godaci, împingându-i cu piciorul, apărându-se de gânsac, stârnind o larmă cumplită de guiţări şi de gâgâituri.

Când larma se potoli, liniştea păru ireală. Iar în liniştea aceasta, tot atât de ireal pătrunse cântecul unui clavir.

Atunci învăţătorul îşi aminti că doamna Ecaterina Ştirbulescu are o fată, domnişoară cu studii la pension, şi că fata a cântat la clavir, în oraş, la o reprezentaţie de binefacere.

Îşi inspectă ţesăturile grosolane din genunchii pantalonilor, crăpăturile ghetelor rudimentar tencuite cu vax „Albina”; o clipă, numai una, regretă că a respins oferta lui jupân Aizic şi că n-a profitat de creditul deschis la croitorul extra de la târg, nepotul madamei Surica.

Şi tot o clipă, numai una, îşi dădu seama că e început de mai, că e tânăr şi atât de singur într-un sat uitat de Dumnezeu la marginea lumii, ca satul Ponoare.

Cântecul continua, în languroase mlădieri de suspine, în cascadări întrerupte, în grave accente care contrastau din cale afară cu gălăgia purceilor şi a gâştelor de adineauri.

Nicolae Apostol încetini lânced paşii sub fereastră, s-asculte cu o încântare de vag înţelegător al muzicii.

Tresări.

În spatele lui izbucnise un fel de urlet, imitând foarte izbutit urletul câinilor când îi înnebuneşte luna sau cântecul pianului.

— Auuu-uuu! Au-uuuu!

Nu era câine.

Era numai Ţică, feciorul coanei Catinca, zbânţuitul care umpluse satul cu isprăvile lui de pomină.

Se crăcănase la spatele lui Nicolae Apostol, făcuse palma pâlnie la gură şi, cu ochii închişi, urla, urla, urla…

Când clavirul din casă încetă, îşi curmă şi el urletul.

Lămuri, făcând complice cu ochiul:

— Ţi-a plăcut? Aista-i concertul nostru… Cum începe dânsa, o tai! O tai, până ce vine să cadă la tocmeală cu bădia. Azi n-am căzut la împăcare. Se ţine tare. Foarte bine! Mă ţin tare şi eu. La sfârşit, tot Ticuţă-i în câştig… Nu vrei să-mi ţii isonu? Dacă începe iar, începem şi noi. Pe urmă împărţim…

Aşa a fost intrarea lui Nicolae Apostol în casa cu-coanei Catinca Ştirbulescu, şi aşa a făcut cunoştinţă cu viitorul său elev.

Stăpâna Ponoarelor nu-l chemase să-i ceară vreo socoteală pentru zvonurile de astă-iarnă. Poate nici nu-i ajunseseră la ureche, poate nici nu le dăduse vreo aten-ţie, aşa cum se alarmase în deşert învăţătorul.

Povestea era mai simplă.

Se apropiau examenele; faimosul Ţică avea nevoie de un preparator. Cucoana Catinca aflase din toate sursele demne de încredere că învăţătoraşul din Ponoare e fără pereche în meşteşugul de a scoate apă din piatră seacă.

Îi preda ca atare odrasla, să scoată până în vară un absolvent de patru clase primare. Anul trecut învăţase la oraş. Anul acesta n-a mai vrut să-l lase la gazdă, şi nici nu se afla o gazdă să-l poată ţine în frâu. L-a adus acasă, a încercat să-l prepare Matilda, dar Matildei i-a scos sufletul, ca un împieliţat ce este…

De la început, după chipul cum a pronunţat epitetul „împieliţat”, Nicolae Apostol a înţeles că pentru cucoana Catinca odrasla care avea să-i moştenească numele era o mare slăbiciune.

— Ţi-o spun dinainte. De deştept, e deştept de sca-pără! Dară tot pe atâta-i de rău şi de nebun. Asta-i meseria dumitale, să scoţi răutatea şi nebunia din el, ca să rămână numai ce-i soi bun… Ce facem?

Coana Catinca Ştirbuleasca aştepta hotărârea cu amândouă palmele pe genunchi, lăţită pe-un jilţ scund şi privind la învăţător cu mare încordare.

Era scurtă şi lată; o clădire de rotunjimi: cap rotund, guşă rotundă, piepţi rotunzi, şolduri rotunde, pulpe – sub fuste – rotunde. Rotundă, sprâncenată şi mustăcioasă. Răguşită şi de-o familiaritate de ţaţă.

— Ce facem? stărui.

— Nu pot spune nimic pe nevăzute!… rosti cu rezervă Nicolae Apostol. Îmi trebuie măcar o zi, ca să văd copilul, să-mi dau seama ce-a învăţat şi ce ştie… Numai după aceea mi-aş lua răspunderea.

Coana Catinca începu să râdă gros, plescăindu-şi genunchii cu palmele.

— Ce-a învăţat şi ce ştie? Ce-ţi trebuie să mai afli asta? Ţi-o spun eu. De ştiut, ştie prea multe pentru vârsta lui, de mă crucesc câte mai aud că-i ies din gură. Dară de învăţat, dacă învăţa el fără ca cineva să-l muştruluiască, nu mai aveam nevoie de dumneata şi nu te mai chemam să-l pui la manej.

— Tocmai! Mă tem să nu fie prea târziu. Până la examen abia mai este o lună şi câteva zile…

Coana Catinca nu împărtăşi acest scepticism.

— Şi ce-i cu asta? Dumnezeu n-a făcut lumea cu tot ce se vede în şase zile? Şi nu i-a mai rămas încă ziua a şaptea să se odihnească? N-ai să ai nici dumneata duminică, n-are să aibă nici el… Trebuie să ştii că eu de felul meu sunt strânsă la pungă. Nu fac zbranca-n parale! Dar pentru aşa ceva nu stau la tocmeală. Plătesc bani buni; ne mai putem înţelege şi pentru ceva pe deasupra. Să-ţi bag o vită în cireada mea. Să-ţi dau o falce, două de fâneaţă. Spune un preţ şi să vedem dacă este ori nu ceva de rupt din preţul dumitale.

Stingherit, Nicolae Apostol rosti un preţ. Iar acel preţ nu-l socotise după ceasurile de muncă şi bătaia de cap. Îl rotunjise după costul aproximativ al unui rând de haine şi al unei perechi de ghete.

Coana Catinca îşi săltă pepenii sânilor într-un râs grozav de vesel!

— Ei, bată-te să te bată! Acuma înţeleg eu de ce tot aud de la unii şi de la alţii că nu eşti ca toată lumea… La atâta îţi preţuieşti dumneata munca şi învăţătura? Atunci prost o mai preţuieşti şi păcat de dânsa!… Eu mi-am probăluit că ai să ceri măcar de trei ori pe atâta şi mă gândeam să rup aşa, ceva, numai ca să nu crezi că mă poate prosti oricine cu una, cu două… Nu vreau să te fur, măcar că mi-a scos mie lumea că nu-s dreaptă la cântar şi la măsurătoare… Pe dumneata am să te fac scăpat de la măsurătorile şi de la cântarul meu. Nu-ţi dau cât ceri. Îţi dau cât am crezut eu c-ai să ceri…

Nicolae Apostol se simţi încă mai stânjenit.

Nu ştia ce mutră să facă. Toate se petreceau împotriva judecăţilor fireşti. Împotriva plănuirilor şi închipuirilor sale.

Un om ca Lascăr Sofian, duşman al şcoalei, îi făcea şcoală. Un negustor ca Aizic Gold îl ruga să-i acorde onoarea de a-l accepta garant la datorii. O femeie cu reputaţia de hapsânie a cucoanei Catinca Ştirbulescu îi oferea de trei ori cât a cerut pentru o muncă. Şi el se mai plângea că toate-i stau împotrivă.

O clipă avu chiar o suspectă imagine a realităţii de până acum.

Poate până în prezent numai din pricina lui, a firii sale inutil îndârjite şi bănuitoare, întorcea tot ce-i întor-cea viaţa cu dărnicie în prilejuri de necaz şi amărăciune. Poate el complica viaţa, iar viaţa era simplă. Poate până acum a suferit numai exagerările închipuirii, aşa cum pătimesc unii cai de nălucă.

— Ne-am înţeles? întrebă coana Catinca. Bate palma! N-are să-ţi pară rău. Află de la mine că e bine pentru un învăţător să-şi mai aducă aminte că mai sunt şi proprietari pe moşii. Folosesc şi ei la ceva… Când e ca boier Lascăr, învăţat să lucreze turceşte, mai scoate un om din casă ca să-şi pună omul său în loc. Când e ca mine, o ia mai domol, dar se poate întâmpla să meargă mai departe…

Învăţătorul nu mai încercă să pătrundă înţelesul acestei enigmatice făgăduieli.

În acea clipă tot cugetul îi era stăpânit de frenetice socoteli: atât pentru ghete şi haine; cu atât are să-şi înjghebeze şi câteva rânduri de schimburi; cu atât poate cumpăra şi o scoarţă pentru o odaie…

Coana Catinca se prefăcu a-şi aminti un amănunt scăpat din vedere:

— Uitasem ceva. Toată înţelegerea noastră rămâne bună, aşa cum am hotărât… Dar plata, pe văzute. A trecut băiatul clasa? Ai încasat şi dumneata banii. Nu? Ferească Dumnezeu, dar spun şi asta. Atunci nici dumneata n-ai pentru ce să-mi ceri ceva, nici eu n-am pentru ce da… Treabă cinstită. Văzut şi făcut!

Socotelile lui Nicolae Apostol se năruiră brusc. Nu fiindcă avea atât de puţină încredere în el şi în odrasla coanei Catinca Ştirbulescu; ci fiindcă acum i se părea cu neputinţă să mai aştepte cu asemenea haine şi cu asemenea încălţări până în a doua jumătate a lui iunie…

Poate coana Catinca îi citise această dezamăgire şi nerăbdare în ochi; poate condiţia fusese numai o încercare glumeaţă ca să necăjească un om pe care îl ve-dea atât de naiv şi nepregătit în chestii băneşti. Se prea poate tot aşa de bine să-şi fi luat seama de celălalt obicei, tot atât de prudent, de a lega orice afacere cu o arvună.

Nicolae Apostol nu mai găsi de cuviinţă să cerceteze atât de adânc cauzele; răsuflă doar uşurat când coana Catinca scoase cheile de la cingătoare şi se îndreptă spre saltar, spunând:

— Hai, mai bine să treacă de la mine! Eşti tânăr, şi tinereţea are nevoie de parale… Poate ai vreo drăguţă care aşteaptă să-i cumperi mărgele şi falbarale! Nu vreau să mă blesteme pe mine. Primeşti jumătate acuma; jumătate după examen…

Învăţătorul mototoli hârtiile şi le băgă în buzunar cu un simţământ de umilinţă.

Coana Catinca îi atrase atenţia:

— Nu le boţi aşa, tinereţe! Sunt bani munciţi cu sudoare, şi cu sudoare ai să-i plăteşti şi dumneata. Acuma să-l chem şi pe jupânul Ţică şi să-ţi prezint pe fie-mea. Strigă, detunat, ca la arie: Matildăăă! Maatildaaa!

Share on Twitter Share on Facebook