Capitolul XIX

„Vin semne care nu întotdeauna se pot citi lămurit…” „Astfel se poate spune că popoarele într-adevăr fericite au fost acele care n-au avut istorie…”

Nicolae Apostol închise cartea şi rămase gânditor, cu bărbia sprijinită în podul palmei, cu volumul sub cot.

De la masa aşezată în dreptul ferestrei cuprindea cu ochii jumătate din ogradă: cele câteva păsări ciugulind, şirul pomilor sădiţi de astă-primăvară, grajdul cu uşa în lături, stogul de fân perfect geometric, făţuit ca o jucărie.

Într-adevăr, fericite sunt popoarele despre care istoria pomeneşte numai în câteva rânduri. Bătăliile mari, răscoalele şi cuceririle se săvârşesc cu preţul vărsării de sânge şi de lacrimi. Frumos scrie în carte despre ele, dar cu amar este plătită această glorie!

Pe când alături, alte noroade îşi petrec o viaţă lină, cruţată de tulburări, de întrebări şi de zbateri. Întocmai ca şi în viaţa lui de un an încoace. Nu-l mai frământă nimic, nici în traiul lui zilnic, nici noaptea prin somn şi prin vis. Totul a fost ca o apă năvalnică, năpustită în strâmtori să-şi spargă drum prin stâncă. După mânie şi clocot, scapă la drum potolit, se răsfiră între maluri ierboase pe pat de nisip, caută lenevos coturi molatice cu umbră de sălcii.

„Numai de n-aş prinde, ca apele liniştite, mâluri şi putreziciune la fund!” gândi Nicolae Apostol, şi îndată se mustră pentru asemenea temeri. Pentru Dumnezeu! abia şi-a săpat o matcă statornică pentru viaţă, iar neastâmpărul începea oare din nou să-l muncească?

I se pare că de un an încoace viaţa i-a fost prea tihnită. Nefiresc de tihnită.

Peste două zile se deschide şcoala. Al treilea an al său de dăscălie în satul acesta părăsit la marginea lumii, unde-a descoperit el la început atâtea dureri, vrăjmăşii, patimi şi ruinări; atâţia pumni încleştaţi. Şi nimic, nimeni nu-l mai zădărăşte de nicăieri.

S-ar spune că toţi şi-au dat cuvânt să-l lase în pace şi s-aştepte. Poate fiindcă toţi erau târâţi în vultori de necazuri şi de lupte cu totul străine de dânsul. N-avea când să-i poarte grija, strânşi în grijile lor.

Coana Catinca Ştirbulescu îşi măritase fata, se războise cu domnul prefect Emil Sava pentru răzbunătoare procese de delict silvic şi chestiuni de măsluite învoieli agricole. Pe urmă, îndată după Crăciunul lui 1910, partidul domnului Emil Sava plecase de la putere, au venit conservatorii lui Petrache Carp, cu mari schimbări de oameni şi de principii, adică de fapt cu înlocuiri de primari, cu alte alegeri măsluite, alte furturi de urne, alţi prefecţi, alţi revizori şi inspectori.

Domnul revizor, cu teoriile sale, a fost trimis la plimbare, cu tot cu teorii, ca să facă loc unui alt revizor, cu ochi şi cu mustăţi de lapon, cu faţa măslinie şi cu prea mari ambiţii politice, vizând prea sus pentru a mai avea răgaz să se ocupe de şcolile satelor.

La alegeri, poruncile de sus au făcut ca domnul Emil Sava, devenit opozant, să lupte alături, cot la cot, cu duşmanul său, domnul Spirică Necşulescu, împotriva noului vrăjmaş comun: guvernul.

Au luptat împotriva guvernului, dar mai ales au luptat să se tragă reciproc pe sfoară. Domnul Lascăr Sofian şi-a dat demisia din şefia organizaţiei locale a partidului, a fost proclamat preşedinte de onoare, dar a refuzat să mai candideze. Sub cuvânt că se simte bătrân, ostenit şi bolnav; scârbit, a făcut loc altora mai grăbiţi şi a plecat câteva luni în străinătate, o lună în Parisul tinereţilor, unde a încercat să dea de rostul feciorului care nu-şi mai isprăvea doctoratul. Se pare că a dat de acest rost; iar descoperirile i-au confirmat teama, căci s-a întors cu buzele mai împietrite, cu privirea mai cruntă, cu părul mai alb.

Domnul Spirică Necşulescu nu şi-a văzut deocamdată visul cu ochii, să se înfigă într-un scaun de deputat. L-a consolat doar faptul că acum are tovarăş de suferinţă şi pe domnul Emil Sava, căzut din mărire şi putere, ca să se ocupe ca simplu particular de afacerile lui Boldur Iloveanu, boierul înstrăinat din PisculVoievodesei.

Ceilalţi mai mărunţi, smulşi şi răsturnaţi de vârtejul furtunilor mari, s-au rostogolit şi s-au ridicat fără să-şi dea seamă ce vânturi îi poartă. Domnul Ioniţă Ţăpu a fost trimis să logofeţească pe moşia Sofienilor şi a făcut loc unui primar bleg, bătrân şi neştiutor de carte, iscălind cu sigil: Gheorghe Baraboi, zis moş Bodrângă. Domnul şef de post Stănică Care-va-să-zică a luat alte drumuri.

Pe urmă toţi au intrat în viaţa lor măruntă.

Cât despre Nicolae Apostol, pe el, atât cei mari, pre-cum şi cei mărunţi, l-au lăsat să dăscălească în pace, ca pe un om deodată cuminţit şi cu cerbicia potolită.

Jupân Aizic, exprimând opinia generală a satului şi a mai-marilor, îi mărturisea răsucindu-şi bărbiţa ceva mai căruntă ca acum doi ani:

— Domnule învăţător, pot spune că de-abia am în-ceput pentru ca să te înţeleg… Dumneata eşti om tare şi ai să fii omul viitorului! Eu, cu capul meu de negustor deprins să steie la tejghea şi să vândă covrigi şi scrâmbie şi să nu vadă dincolo de tejgheaua lui, eu nu te-am cunoscut până acuma destul de bine. Aşa m-am temut pentru dumneata şi am venit să-ţi bat capul cu sfaturi. Parcă dumneata erai un om ca să ai nevoie de sfaturile mele! Dumneata ai ştiut mai bine ce ai de făcut şi ai făcut! În loc să porneşti ca un păcătos de jidan ca mine şi să te ploconeşti şi să rozi pragurile la cei mai mari, ai stat la o parte şi, când a fost nevoie, ai arătat că ai şi unghii şi că dacă te supără cineva, poţi chiar ca să zgârii. Pe urmă, după ce le-ai arătat şi au venit unii şi alţii să te vadă, le-ai mai dovedit că poţi fi şi om de pace. Le-ai arătat, te-ai tras din nou la o parte şi stai! Acuma stai! De ce stai?… Mă rog, de ce adică stai dumneata şi nu te amesteci?

— Mă întreb şi eu… îl iscodi Nicolae Apostol, surâzând, acum fără nici un gând bănuitor, fiindcă nu-l mai chinuiau bănuielile.

— Am să răspund tot eu pentru dumneata! Stai fiindcă aşa trebuie. Stai fiindcă aşa-i cuminte… E aşa o încăierare mare şi un aşa amestec de limbi, de parcă acuma s-au luat toţi la bătaie de la turnul Babilonului şi nu-l pot împărţi… Ei se încaieră şi se trag de păr, şi ţipă, şi strigă unul la altul, care mai de care… Dumneata taci şi aştepţi să se lămurească hărmălaia asta, pentru ca să vezi care unde are să ajungă. Pe urmă n-are să mai fie nici atuncea nevoie să-l întrebi pe Aizic Gold ce ai de făcut. Ai să ştii singur şi ai să faci cum este mai bine pentru interesele dumitale… Până atuncea nu te poţi plânge că trăieşti rău. Conu Lascăr s-o scârbit de oamenii săi. Dar de dumneata nu s-o scârbit şi nu te uită. Pentru asta vâr şi mâna în foc. Iaca, sunt gata! Aşa ceva încă nu mi-o fost mie dat să aud şi să văd. Coana Catinca te laudă. Conu Lascăr zice că numai să nu te deochi. Conu Spirică mai aşteaptă şi el să-i vină vremea. Românii din sat nu te vorbesc de rău. Dumneata ai împăcat şi varza şi capra, ca să arăţi lumii că se poate ceea ce scrie în carte că nu se poate…

Părerea satului e aceasta. Alături de adevăr.

Dar pe Nicolae Apostol nu-l mai frământă; nu-i mai dau nopţi de nesomn părerile nedrepte ale altora. Au trecut peste el tinereştile îndârjiri. A învăţat că are alături un bun şi credincios tovarăş cu care va sparge toate potrivniciile: timpul. Şi-a dat socoteală că păcatul lui cel mare de la început a fost nerăbdarea, graba să isprăvească toate repede-repede.

Acum ştie s-aştepte.

Şi mai ştie că un gând nu trebuie strigat la răspântie de drum, nici zvârlit omului în faţă… Lucrează cu răbdarea unui grădinar. Aşa cum a prins cuminţenia învăţătorului bătrân şi cu cartea neisprăvită, Gheorghe Ceapă din Suseni. Când îşi sfârşeşte datoria lui de dascăl, toată grija o îndreaptă la înjghebarea unei gospodării care să poată sluji altora de pildă. Începuturi destul de modeste. Nu se mai avântă în proiecte măreţe. Nu vrea să răstoarne, singur lumea. Dimpotrivă, păşeşte ca un copil când învaţă să meargă copăcel. Un pas, doi, şi iar fuga la perete! Un pas, doi, şi iar fuga la celălalt perete!

La început o luase razna şi căzuse de-a buşilea. Poate că va fi fost nevoie şi de aceasta. Până ce nu capătă cucui, copilul nu poate şti că orice necumpătare aduce cădere; căderea, lovitură; lovitura, durere.

Bună s-a dovedit îndeosebi învăţătura la care atâta vreme se înverşunase să nu dea ascultare. Ca să dăruieşti altora sfat şi îndrumare, ca să orânduieşti tu vieţile altora, începe mai întâi cu viaţa ta! Fă-o aşa ca să slujească de la sine îndemn.

Nicolae Apostol a prins să-şi întocmească o viaţă şi o gospodărie pe măsura satului Ponoare, în afară de teorii şi de măreţe ambiţii.

Trăieşte viaţa celor pe care vrea să-i lumineze şi încearcă pe spinarea lui experienţele lor.

Are un început de livadă tânără, peste ceea ce i-a lăsat moştenire logofătul Pintilie când i-a dat casa în primire. Are o vacă cu viţel: Joiana şi Sâmbotin. Un stog de fân. O claie de paie pentru aşternutul grajdului. Un ogor de păpuşoi şi o bucată de fâneaţă, arendate de la coana Catinca Ştirbulescu fără nici un fel de scutire ori păsuire, cu toate împotrivirile moşieresei, care-ar fi vrut să se arate filotimă cu dânsul.

Socoteala gospodăriei e rotundă acum, şi tot ce iese din pungă intră în casă. Nu mai cumpără nimic de la a doua mână.

Casa e încă deşartă de răsună paşii când intri. Dar au să vină pe încet şi celelalte.

Prin ochii bătrânului dascăl Gheorghe Ceapă din Su-seni a învăţat Nicolae Apostol să citească în povestea cu tâlc a lui Ion Slavici: povestea lui Popa Tanda şi a unui sat. Ponorenii l-au privit altfel când l-au văzut ieşind cu coasa la fân în această vară. Se dă la brazdă dăscălaşul!

Iar din a lor bunăvoire i-au făcut surpriza câţiva băietani şi câteva fetişcane să-i înjghebe clacă la întors şi la strâns. Nicolae Apostol a părăsit hainele de la croitorul extra din târg şi ghetele cu postav cenuşiu şi cu nasturi. A îmbrăcat şi el strai de şiac, cu urzeală să ţină cinci ani. Şiac călugăresc, de la mănăstirea Agapia.

Printre gospodari e acum aproape ca toţi.

Tudose Bot nu mai întoarce ochii când se întâlnesc în drum. Nu-l mai mustră dureros nici ochii fetiţei Mariţa Bot. Copiii l-au simţit că se întoarce la dânşii după neînţeleasa înstrăinare din primăvara trecută. A avut tot anul destui elevi în cele două încăperi; anul acesta vor fi încă mai mulţi. Atâţi cât pot cuprinde încăperile. Totul s-a limpezit, s-a luminat; nu se mai simte împresurat de ameninţări ascunse. Nici din afară, nici dinăuntru, din el: şovăieli, neîncredere şi rătăciri.

Cum a crezut el că n-are să se şteargă niciodată gustul coclit de fiere şi de moarte din gură? E neînchi-puit de blândă puterea aceasta de a uita. A uitat; s-a tămăduit… Un an a trecut ca o apă lină; va mai trece altul, şi altul… Numai să nu se aşeze nămolul la fund, ca în apele prea stătute!

Nicolae Apostol s-a ridicat de la masă.

A pus cartea în raft, acolo unde se prăfuiesc acum romanele şi dramele de dragoste atât de lacom devorate primăvara şi vara trecută. S-au adăugat alte cărţi la cele ale lui Comenius şi Spencer, Pestalozzi şi Paulsen. Cărţi de economie rurală, de grădinărie şi de creşterea păsărilor, de cultura plantelor furajere şi cataloage de seminţării. Cărţi despre problema ţărănească şi luptele sociale ale viitorului. Încă nu-i sunt de un folos prea mare, dar îi vor fi mâine. Le potriveşte cu dragoste pe poliţa din perete. Pleacă să facă inspecţie şcoalei, unde Mariţa Bot şi doi dintre nenumăraţii Colţun s-au îndemnat de bunăvoie să măture, să văruiască şi să spele pe jos, sa s-o facă mai primitoare pentru ziua cea dintâi de deschidere.

O portiţă prinsă în cârlig duce de-a dreptul din ograda lui în ograda şcoalei.

Trecând, îşi zise. că nici ograda lui nu e a lui, nici cea de dincolo nu e a şcoalei. Mâine, o schimbare poate să-l alunge pe el din casă, aşa cum poate să alunge şi şcoala din casa babei Paraschiva Stoleriu.

Se scutură de gând ca de-un scai prins în straiul lui de şiac. Iarăşi începe să-şi facă năluci? Iarăşi începe să nu aibă încredere în tovarăşul său bun, timpul, cu al cărui ajutor va da comunei Ponoare o şcoală a sa, cum lui îşi va înjgheba o gospodărie a sa?

Mariţa Bot i-a ieşit înainte. E înfofolită cu o basma albă, stropită de var şi cu obrazul învăpăiat de frigurile răspunderii. Ea are conducerea operaţiilor şi e mândră de acest semn de încredere.

— Gata, domnule învăţător! Numai să isprăvească mocoşiţii ceia de Colţun cu spălatul podelelor…

— Bravo, Mariţo! o răsplăteşte Nicolae Apostol cu vorba, apucând-o de bărbie şi ridicându-i capul să-i privească în ochi. Cum văd, o ţii de bună; te-ai tocmit slugă la mine şi la şcoală.

— Parcă era mai bine dacă rămâneam la jupân Aizic? Ia să vezi mata mai degrabă cum o ieşit văruitul! Tot cum spuneam eu… Mai multă sâneală, asta trebuia… Eu te-am lăsat pe mata să spui ce ştii mata, şi eu am făcut ce ştiu eu. Am dat fuga la jupân Aizic, am mai luat în contul matale un pachet cu albastru, l-am turnat frumos în var, şi-o ieşit bine! Da' ştii cum îmi ţâţâia inima? Zic: dacă iese rău şi ai avut mata dreptate, vai şi amar de oasele mele…!

— Apoi să ştii tu! o ameninţă râzând Nicolae Apostol. Mai întâi te urecheam. Pe urmă te puneam să plăteşti alt var şi să dai alt rând…

— Să plătesc? Chiar că am eu cu ce… Cu carboave de prund culese de pe pârău…

Mariţa Bot s-a lipit de prag şi aşteaptă cu emoţie efectul experienţelor sale de gospodină.

Pereţii sunt albi-lăptoşi, cu o uşoară nuanţă albăstrie.

— Când s-or usca mai bine, mâine, au să fie mai albi! se grăbeşte Mariţa să prevină orice obiecţie. Zău! Uite mata, încă-s jilavi…

— Deocamdată-s cam albaştri! o necăjeşte învăţătorul.

Dar din glas se înţelege că nici el nu-şi dă crezare cuvintelor. E încântat de înfăţişarea proaspătă şi luminoasă a încăperii, de podelele şi băncile spălate, de acest aer sărbătoresc.

— Ştii mata ce zic eu? propuse Mariţa Bot. Să mă pui pe mine monitoare de curăţenie. Să stau eu la uşă şi să-i scutur eu pe hojmalăii care intră fără să-şi şteargă copitele… Să-i prind eu pe nesimţiţii care lasă urmele labelor pe pereţi. Să le fac eu mustru…!

— Bine, Mariţo! Ai să fii monitoare pentru curăţenie.

— Mulţămesc! N-are să-ţi pară matale rău!… Acuma poftim să vezi şi dincoace, unde n-au isprăvit mocăiţii iştia…

Mocăiţii: Culiţă Colţun şi Grigore Colţun, cu iţarii suflecaţi peste genunchi, prefăcuseră a doua încăpere într-un fel de scăldătoare. Bălăceau bucăţile de sac în lacul de apă şi, la apariţia dascălului, socotiră de a lor datorie să arate că nu sunt de fel mocăiţi. Îi trăgeau de zor, plescăind cârpele ude şi întorcându-se să le mai moaie încă în găleată.

— Nu aşa, măi năucule! se ţipoti Mariţa Bot cu autoritate. Nu vezi că stropeşti pereţii? Tu i-ai văruit? Am să te pun să-i speli cu limba!

— Mariţo, mai domol! o calmă învăţătorul surâzând. Încă n-a început monitoria ta. De-abia poimâine intri în serviciu.

— Parcă până poimâine nu trebuie să dau tot eu în primire? Deodată îşi aduse aminte: Vai de mine şi de mine, că eram să uit! Este în cancelarie o adresă de la primărie. Am iscălit eu în condică de primire…

Nicolae Apostol trecu în cancelarie.

Săracă şi goală cancelarie! Aşa cum a voit-o domnul Lascăr Sofian. O masă cu sertare, două scaune, un cuier, un dulap. Săracă, dar pătrunsă de fiinţa învăţătorului: cu o hartă a României şi a ţinuturilor, alcătuită cu mâna lui în lipsa hărţii oficiale. Cu portretele lui Horia, Cloşca şi Crişan, al lui Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu, desprinse din suplimentele calendarelor şi înrămate de el. Cu două-trei cărţi poştale, reproduceri după tablourile lui Grigorescu, puse sub sticlă.

Adresa, în plic galben, aştepta pe masă, la vedere. Nu era de la primărie, ci de la revizorat.

Nicolae Apostol desfăcu plicul, minuţios, cu economie, căci acelaşi plic întors şi lipit cu gumă trebuia să-i servească a doua oară, la expedierea corespondenţei.

Deschise, citi şi rămase cu foaia în mână, gânditor, surprins şi nemulţumit.

Revizorul anunţa că în comuna Ponoare s-a înfiinţat un post nou, pentru primele două clase, că vechiului titular îi rămân clasele ultime şi răspunderea conducerii, că pentru clasa I-a şi a Il-a a fost numită domnişoara Ana Puşchilă, care se va prezenta la post o dată cu începerea anului şcolar.

Nu-l bucură ştirea, cum ar fi fost firesc. Se gândi deodată la îndârjirea concurenţilor pe-un loc aşa cum l-a descoperit el când a coborât din tren şi a intrat în Ponoare. Candidatul domnului Atila Gheorghiu, al lui Ilie Bosânceanu, nepoata părintelui Ştefan… Cine ştie pe cine i-au trimis şi din cine ştie ce pricini s-a înfiinţat un post pe care nu-l ceruse. Vreo neisprăvită! Vreo protejată a revizorului celui nou, ori a prefectului celui nou, ori a vreunui elector cătrănit în rele de prin împrejurimi. Ana Puşchilă! Parcă o vede descinzând dintr-o căruţă, din căruţa lui moş Lecachi Colţun, zis Zamă-Lungă: el e ales de soartă să transporte toţi dascălii surghiuniţi în comuna Ponoare.

Parcă o vede împopoţonată cu o pălărie cu pene şi flori, cu umbrelă şi mănuşi, pantofi de lac şi bluză de mătase.

Mariţa Bot ghici de pe faţa învăţătorului că a primit o ştire departe de a fi îmbucurătoare.

Întrebă:

— E ceva de rău, domnu învăţător?

— Ce te priveşte pe tine? E ceva bun. Foarte bun. Ceva foarte bun!… (Apăsă pe cuvinte ca să se convingă.) Vă soseşte o învăţătoare nouă…

— Şi cum? Mata? Cu mata cum rămâne… adică?

— Rămân şi eu, vine şi ea. N-avem acum două încă-peri de clasă?

Mariţa Bot răsuflă uşurată.

— Şi mata la ce clase ai să fii?

— La cele mari… La voi, bineînţeles!

Mariţa Bot răsuflă a doua oară; încă mai uşurată.

— Aşa da! aprobă. Atuncea nu-i nimic… Apoi, cu neîncredere: Aş vrea şi eu s-o văd cum are să-şi mai stuchească sufletul cu mangosiţii din clasa întâi! Tocmai acum se-ntâmplă, când intră şi frate-meu Ionică în şcoală. N-a avut parte şi el…

— De ce parte e vorba? Ce n-a avut parte, Bot Maria? Ia te rog, vezi-ţi de treburile tale. Ai început să te cam întreci! Nu-ţi prea cunoşti lungul botului.

Mariţa Bot a ieşit să ducă ştirea deocamdată celor doi Colţuni, mocoşiţi şi scăldaţi până la urechi în lacul de zoi, că le mai vine în Ponoare o dăscăliţă nouă, şi că din această pricină domnul învăţător e mânios foc şi pară!

Share on Twitter Share on Facebook