Capitolul XVIII

„Pe o noapte cu lună s-a întors din mormânt un strigoi…”

Trântit în pat, cu faţa în jos, cu ochii înfundaţi în perne, Nicolae Apostol s-a frământat toată ziua şi o noapte întreagă, înghiţindu-şi cocleala din gură.

Mereu gustul acela de venin şi de fiere! Oare avea să mai dispară vreodată?

Nu-l mai chinuia umilinţa celor auzite în cerdacul unde atâtea dimineţi urcase treptele împins de nebuneşti năluciri. Nu-i lăsase un deşert pânza căzută de pe ochi, ca să vadă deodată aşa cum arată într-aievea nepământeasca „lui” Matilda. N-o blestema, n-o ura, nu-i găsea vină.

Ce vină purta dânsa?

Era o fată ca oricare alta, de proaspăt închiaburiţi, nici mai bună, nici mai rea decât celelalte, urmându-şi fără abatere un destin dinainte scris. Ochii lui o idealizaseră, o desprinseseră de pe pământ, o împodobiseră cu frumuseţi şi simţiri pe care ea nici nu le avea, nici nu încercase făţarnic să le arate. Ea aşteptase o dragoste şi un bărbat potrivindu-se cu lumea ei nouă, cu învăţătura şi prieteniile de pension, cu agoniseala şi ambiţiile coanei Catinca Ştirbulescu.

Locotenentul Dinu Mărgineanu din cavalerie, tânăr, fercheş, de neam bun şi cu viitor, răspundea din partea acestor aşteptări.

Nimic mai firesc. Nici măcar n-avea dreptul să-i arunce Matildei vina că a fost în vreun fel cochetă, că în aşteptarea logodnicului s-a amuzat, scoţând din minţi învăţătorul din sat, ca să-şi bată joc de dânsul. Totul pornise de la el, crescuse numai în el, fusese o nebunie numai a lui. El fusese cel care îşi bătuse joc de dânsul.

Iar nu acestea îl chinuiau şi nu acestea îl zdrobeau de ruşine.

Toate veneau ca o pedeapsă binemeritată de Nicolae Apostol pentru sminteala lui Nicolae Apostol.

Dezminţirea însă îl pusese faţă în faţă cu faptele învăţătorului Nicolae Apostol din ultimele luni. Acesta era aşadar? Atât de uşor şi pentru atât de deşarte şi condamnabile năluciri se lepădase de la chemarea lui dăscălicească? Pentru atâta părăsise copiii, întorsese ochii de la necazurile plugarilor din Ponoare, asistase cu braţele spânzurând neînsufleţite când amarnica moşiereasă plesnea cu harapnicul peste obraz un clăcaş obidit ca Tudose Bot, jăcmănit de munca lui şi bătut? Atât de şubredă i-a fost credinţa care-l adusese aci sumeţit, cu voinţa de criţă?

La întrebările acestea cu răspuns deznădăjduit şi plin de umilinţă, Nicolae Apostol îşi înfunda mai scârbit obrajii în pernă, mai fierbinţi simţea potopindu-l valuri de sudoare, ca îndată să se pomenească pătruns de un fior îngheţat şi clănţănind din dinţi. A auzit cântările cocoşilor chemându-se din ogradă în ogradă la miezul nopţii. L-au prins cântările cocoşilor dinainte de a se lumina de ziuă. Iar dimineaţa l-a făcut să ridice ochii nedormiţi un scârţâit de care oprite în poartă, glasuri şi bătăi de codirişte în stâlp. A sărit să afle pricina. Abia atunci şi-a amintit.

Coana Catinca Ştirbulescu îi vorbise despre aceste patru care de lemne, dăruite pentru tocmeala lor, fiindcă elevul Ştirbulescu Constantin izbândise atât de strălucit la examen. A stat în cumpănă. Cel dintâi gând, plin de mândrie rănită şi de îndârjire, a fost să trimită carele înapoi, încărcate. Al doilea gând, mai chibzuit, a fost să le treacă de-a dreptul în ograda şcoalei. A scris un bilet de mulţumire pentru lemnele dăruite şcoalei din Po-noare, nu lui.

Şi s-a înverşunat într-o ispravă ciudată.

A trecut în vecini ca să capete un ferăstrău. De-acasă şi-a luat toporul. Două zile a tăiat lemne şi a despicat butuci.

Fără surtuc, cu mânecile suflecate, nu şi-a lăsat răgaz să răsufle. Toată înverşunarea şi-o istovea în această muncă a braţelor, pentru el încă neobişnuită, în care găsea o plăcere sălbatică. Gospodarii treceau pe drum şi se minunau. Puţin îi păsa lui de minunarea lor.

În seara a treia şi-a admirat stivele frumos rânduite sub streaşina din coasta şcoalei. S-a culcat cu braţele şi cu şalele frânte de oboseală. A dormit tun, neîntors. S-a deşteptat cu ochii limpeziţi şi cu un început de împăcare. În această istovire a trupului aflase alean pentru boala sufletului.

Atunci s-a pomenit el pe neaşteptate şi cu şarabana trimisă de învăţătorul Gheorghe Ceapă din Suseni, comuna Piscul-Voievodesei. Bătrânul învăţător nu venise. Îl înlocuia un argat şi o scrisorică, amintindu-i înţele-gerea de la întâlnirea lor din primăvară.

Altă dată, acum două săptămâni, săptămâna trecută, s-ar fi descotorosit repede de-o invitaţie atât de străină de sufletul său. Acum făcu pregătirile de plecare cu o voie bună de şcolar în vacantă.

Simţea nevoia să se apropie de o suflare omenească prietenoasă şi caldă, străină de pătimirile lui de aci. Şi-a bărbierit obrazul ţepos, neras de patru zile, şi-a periat hainele de la croitorul de târg, şi-a potrivit pălăria cât o roată de car şi a purces la drum.

Argatul nu prea suferea de patima vorbei.

Tăcut, şfichiuia cu biciuşca perechea de cai mărunţi şi pietroşi; arăta numai cu codirişca întinsă spre satele pitulate la poalele colinelor: „Iacă şi Clincenii!… Colo-i Valea-Seacă!… Vezi dumneata, pe vârful cela de deal, bisericuţa de lemn? Aceea-i biserica din Piscul-…Voievodesei! De-acuma într-un ceas suntem şi noi acasă…!”

Aceasta rar, dintr-o jumătate de ceas în alta.

Nicolae Apostol binecuvântă tovărăşia unui om fără mâncărime de limbă, care îl lăsa în pace cu gândurile lui.

Iar gândurile erau mai puţin deznădăjduite.

Nu se aştepta la o mare ispravă de la o întâlnire cu un învăţător învechit şi molâu, aşa cum i-a părut Gheorghe Ceapă la conferinţa dascălilor de astă-primăvară. Dar drumul acesta prin locuri necunoscute era pentru dânsul odihnitor; iar depărtarea de satul şi de oamenii faţă de care se simţea vinovat însemna pentru sufletul lui o destindere.

— Acum mai avem o întinsoare de trap şi am ajuns! vesti argatul.

Dădu bici. Caii pietroşi au prins a ţăcăni mărunt din copite.

— Simt că s-apropie de casă! lămuri omul prinzând deodată glas şi sămânţă de vorbă. Ai să vezi dumneata că nu degeaba îi dau zor, procleţii!… Cam nu prea seamănă satul nostru cu al dumneavoastră, măcar că nu-i comună cu primărie şi post de jăndari…!

Într-adevăr, nu se aseamănă satul Suseni cu urâtele şi tristele Ponoare.

Când s-au apropiat, Nicolae Apostol a înţeles mândria care străbătuse în cuvintele rândaşului până atunci tăcut şi mocnit. Îndreptăţită mândrie! Îndreptăţită şi goana căluţilor să ajungă mai repede la asemenea voioase aşezări. Învăţătorul din Ponoare se răsuci cu neastâmpăr pe scaunul şarabanei, să privească în dreapta şi în stânga gospodăriile temeinice, cu livezi şi grădini, cu şuri şi stoguri de fân, cu albele case scăldate în soare.

— Vrednic sat! exclamă. Sat de răzăşi, bade, nu?

— Ce răzăşi, domnule învăţător? Unde vezi dumneata răzăşi? Poate la Piscul-Voievodesei… Acolo se află răzăşi, numai că-s mai prăpădiţi acum decât creştinii noştri de aici… Tot ce vezi cu ochii îs gospodării de pălmaşi… În afară de douăzeci-treizeci, câţi s-au căpătat cu pământ pe vremea lui Cuza-vodă, fie-i ţărâna uşoară şi numele slăvit… Şi acuma se cheamă că nu se mai deosebesc unii de alţii. Încetul cu încetul s-au învăţat să scoată apă din chiatră sacă… Au învăţat să lupte cu hămeseala proprietarului şi a arendaşului; cu tertipurile vechililor şi cu măsluielile din condicile crâşmarilor. Dumnealui, domnu Gheorghe, să trăiască şi să-i dea Cel-de-sus sănătate!… El ne-a învăţat să strigăm când ne doare şi să tămăduim rănile unde am fost loviţi! El ne-a învăţat să lucrăm chibzuit grădinile şi livezile, pentru a mai scăpa de urgia învoielilor hoţeşti, cu care ne gâtuia proprietarul şi arendaşul. Şi am scăpat într-o bună parte… Nu de tot, fiindcă la aşa ceva nu-i nădejde! Dar în bună parte, cât a putut să ne lumineze la minte domnu Gheorghe cu pildele sale… Fără dânsul, vai şi amar era de capul nostru, cum am văzut că vai şi amar este de capul prăpădiţilor din Ponoare până-n ziua de azi!

Nicolae Apostol pierdu deodată cheful de întrebări. În glasul argatului a crezut că descoperă o dojană, îndreptată în bună parte şi asupra sa, nu numai a prăpădiţilor din Ponoare.

— Iaca am ajuns. Buun! Se cheamă că şi poarta-i deschisă… Tragem colea boiereşte, la scară…

Şarabana făcu pe un podeţ cu întărituri de mesteacăn, intră în ogradă pe-un drumeag prunduit, trase într-adevăr boiereşte la scară.

Casa era mai puţin boierească.

Scundă sub streaşina lată de şindrilă, cu cerdac larg de jur împrejur, poate părea mai umilă şi mai puţintică din pricina aşezării sfioase printre pomii voinici de livadă, poate din pricina viţei-de-vie făcând perdea în stâlpii cerdacului.

Nicolae Apostol sări jos, scoţându-şi pălăria cât roata de car.

Aştepta să apară cineva în prag, cu oarecare stânjenire, fiindcă aşezarea gospodărească de aci şi toate aşezările satului îl sileau să facă o umilitoare comparaţie cu tot ce-a lăsat el în urmă, în comuna Ponoare.

Îl primi glas nu de la uşă, ci din grădină. Dintr-acolo venea spre dânsul, călcând printre straturi, învăţătorul Gheorghe Ceapă. Îşi freca mâinile şi-şi scutura ţărâna de pe degete:

— Fii binevenit şi iartă că-ţi întind mână de grădinar. Am aşteptat… am aşteptat… Şi cum eu nu pot sta cu mâinile încrucişate, nu m-a răbdat inima să nu fac o inspecţie la straturi… Ia poftim înăuntru…

Gheorghe Ceapă purta o pălărie mare de pai împletit şi avea o înfăţişare de adevărat grădinar surprins în exerciţiul funcţiunii.

Dar lui Nicolae Apostol îi păru mult mai simpatic şi mai la locul său decât cum îl văzuse la conferinţa didactică din oraş.

— Poftim, poftim! Dă-mi voie să deschid eu…

Curată încăpere şi răcoroasă! Scoarţă pe perete, scoarţă pe jos, lăicer pe divan, perne cu motive româneşti, mobile simple şi tari, de lemn afumat. O casă de ţăran gospodar, fără nimic din urâţeniile mobilelor mahalageşti, de gust corcit.

Gheorghe Ceapă crescu în preţuirea învăţătorului din Ponoare.

— Colb pe drum, nu-i aşa? De două săptămâni nu s-a mai milostivit Domnul cu un strop de ploaie… Cere câmpul apă grozav… Dacă până duminică nu se-ndură, au să pornească oamenii să aducă sfânta de la Trifeşti…

Ciudat!

Învăţătorul din Suseni vorbea ca un plugar oarecare despre câmp şi ploaie, împărtăşind superstiţioasa lor credinţă că o icoană sfântă din Trifeşti poate să schimbe pronosticurile meteorologice.

Mirările lui Nicolae Apostol nu s-au oprit aci. Se afla numai la începutul lor. A făcut cunoştinţă cu nevasta învăţătorului Gheorghe Ceapă, o bătrânică măruntă, cu port ţărănesc, tulpan şi ghete de ghemţ. A cunoscut feciorii, unii încă la şcolile din oraşe: un normalist în ultimele clase, un elev la şcoala practică de agronomie, alţi doi mai în vârstă, gospodari în sat, cu port şi vorbă ţărănească şi cu mâinile bătătorite de muncile câmpului. A cunoscut şi cele trei fete, una măritată cu un gospodar, alta elevă la o şcoală profesională, cea mijlocie normalistă în ultimul an.

Învăţătorul Gheorghe Ceapă i-a chemat pe toţi înadins, ca să-şi arate prăsila cu un fel de mândrie. Iar Nicolae Apostol n-a găsit nimic în această întemeiată fală de părinte din cele ce-ar fi găsit şi ar fi cugetat el fără prietenie şi căldură acum o lună ori două, când, înde-părtat de breasla dăscălicească, străin şi duşmănos cu toţi renegaţii, descoperea pretutindeni prilej de scârbire.

Copiii vorbeau respectuos, dar deschis. Îşi necăjeau părintele în glumă pentru anumite slăbiciuni nevinovate; amestecau în discuţie întrebări şi răspunsuri despre chestiuni gospodăreşti şi de grădinărie. Nicolae Apostol cunoscu în sfârşit o familie, alta decât a coanei Catinca Ştirbulescu, alta decât a domnului Lascăr Sofian cu feciorul său de la Paris, alta decât familia funcţionarului de ultima treaptă din mahalaua unde venea să-şi petreacă vacanţele de normalist.

N-a avut tăria să refuze invitaţia şi a petrecut o noapte neuitată într-o asemenea casă primitoare. Stânjenirea s-a risipit. S-a lăsat purtat în grădina cu straturi şi în livadă, la alte gospodării din sat şi la gospodăriile feciorilor şi a fetei măritate cu un zdrahon şugubăţ şi necăjindu-şi mereu socrul pentru anumite altoiuri care-au dat greş, în loc de fructele arătoase din catalog rodind nişte stârpituri de mere cât nuca. Astfel, Nicolae Apostol a descoperit o viaţă ascunsă, cu bucurii şi mulţumiri simple, cu o armonie până acum greu de admis pentru el între copiii cu pregătiri şi şcoli diverse şi între ceilalţi, rămaşi la brazdă şi la port ţărănesc. Abia acum întrezărea aici un semn al viitorului, când prăpastia dintre sat şi oraş va fi ştearsă.

Seara, târziu, la lumina lunii, sub nucul din grădină, după ce s-a isprăvit masa, bătrânul Gheorghe Ceapă şi-a trimis copiii la culcare şi au rămas singuri.

Prinsese poftă de vorbă, fiindcă se întrecuse cu numărul paharelor, sau poate înadins întrecuse numărul paharelor, ca să capete glas.

— Mi-ai făcut mare bucurie! spuse îndepărtând paharul. Pentru mine e o cinste că am primit în casa mea un om din altă croială, care are să facă mândria breslei noastre dăscăleşti. Căci trebuie să-ţi spun şi aceasta… Eu carte nu prea ştiu, nici n-am râvnit să fac mare is-pravă de pe catedră. Nu m-am simţit în putere. Am fost codaş în şcoală… Cam greu de cap. Nici n-am sfârşit şcoala. Asta de bună seamă n-o ştii şi are să te mire. Am pierdut un an. L-am scos pe celălalt din greu la capăt… Pe vremea aceea nu era mare lucru să capeţi un post şi fără şcoala întreagă… M-am căpătuit cu locul de aicea şi am fost mulţumit că nu se bătea nimeni pe asemenea procopseală…

Bătrânul trase paharul aproape, îşi turnă, gustă întâi o înghiţitură, plescăi din limbă şi numai după aceea îl sorbi până la fund.

Urmă, zâmbind amintirilor îndepărtate:

— Pentru că trebuie dumneata să ştii că n-avea de ce să se bată nimeni pe atuncea pentru un post de învăţător în satul Suseni. Era un sat calic, urât şi ticăloşit. Ceva aşa cam ca Ponoarele dumitale. Poate încă mai rău… Şcoala? O cocioabă. În cel dintâi an m-a prins un fel de deznădejde. Nu mă gândeam eu la îndreptări. Nu cutezam la asemenea rosturi peste puterile mele. Mă gândeam la mine. Omul cu puteri puţine se strânge în el ca melcul, se teme numai pentru sufleţelul lui. Zi-ceam: Dacă se desfiinţează şcoala? Dacă rămân, aşa un neisprăvit cum eram, fără nici un căpătâi? Norocul meu a fost aiurea. Mă aştepta în altă parte… Eram amărât nevoie mare. Cu şcoala n-o urneam din loc. Nu puteam culege plodurile de pe drumuri să împlinesc un număr în clasă… Mă apuca groaza să nu se ivească într-o zi un revizor ori un inspector, să vadă cocioaba goală, s-o închidă şi să mă trimită la plimbare. Cum vezi, mă gândeam la mine, nu la şcoală! Mai ţine socoteala că pe lângă altele mă mai chema şi Ceapă. Gheorghe Ceapă. Dumneata ai venit în lume cu altfel de nume, parcă ales înadins… Apostol! Mândru nume…

Nicolae Apostol râse cu amărăciune, gândindu-se ce-a făcut el din numele şi din misiunea lui în ultima vreme.

Bătrânul nu luă aminte la întunecarea de pe faţa tânărului frate de breaslă.

El începu să hohotească înveselit la amintirile sale:

— Va să zică, pe mine nici numele nu mă ajuta. Gheorghe Ceapă! Românul gata e să afle loc de glumă, cât o fi el de necăjit şi de nevolnic. Aşa au început se-menii mei să mă ia peste picior, strigându-mă: „Domnul Ceapă!” încoace şi încolo. Unii mai hâtri au găsit că nu fac ca dascăl nici cât o ceapă degerată… Şi nu făceam la şcoală nici cât o ceapă degerată. Greu e să fii dascăl bun şi să înveţi carte pe alţii când ai fost şcolar codaş şi n-ai prea învăţat carte nici pentru tine!… Mai eram şi goluţ. Când a prins iarna să sufle cu vânt subţirel, mă iscodeau unii şi alţii dacă nu tremur în straiele pir-pirii ca foaia de ceapă… Mă rog, câte şi mai câte! Şi cum eram eu mai amărât şi mă simţeam privit cu mai multă neîncredere într-un sat ca Susenii de pe atunci, numai ce dă Domnul şi mă îndrăgostesc eu de o fată săracă… Îţi închipui dumneata ce înseamnă o femeie în viaţa unui om?

Nicolae Apostol răspunse cu un oftat din băierele inimii.

— Eşti tânăr. N-ai avut vreme să cunoşti. Are să-ţi vină rândul. Cum îţi spun, eu m-am îndrăgostit de o fată săracă. O ţărancă de la Piscul-Voievodesei, fata unui ajutor de grădinar de la curtea Ilovenilor. Aceasta-i Măndiţă mea. Băbuşca mea de azi. Fată de slujitor la grădină… Mă îndrăgostesc, o cer de nevastă, mă însor, o aduc în cocioaba noastră şi începem s-o târâm din greu, ca sania pe uscat… Dar femeia m-a adus cu ochii pe pământ. De unde umblam fără căpătâi, neştiind de unde s-o încep, ne-am înhămat amândoi la gospodărie. Mi-a vârât în sânge patima grădinăriei. Hâtrii scorniseră alta de-a lor: „Trage ceapa la grădină…!” Am tras la grădină şi mi-a mers bine! Am început a mă simţi cu mai puţină frică de ziua de mâine. Hâtrii au prins a râde şi dânşii mai puţin. Pe urmă s-au dat pe lângă mine să afle cum de-o descurc aşa de frumos toamna şi cum de mă înţoleam, după ce mă văzuseră gol şi prăpădit ca o ceapă goală… Unii au învăţat una, alţii alta… Venisem să fiu dascăl la şcoală, eram mai mult dascăl în sat, pentru oamenii în puterea vârstei. Au venit copiii; nu m-au speriat. Am opintit mai din greu, şi, pe măsură ce mă înstăream, se înstăreau şi vecinii, după pilda mea… Nu sunt cititor de cărţi. Dar am aflat eu mai târziu aşa ceva într-o istorioară de-a lui Ion Slavici, Popa Tanda… Ţi-o mai aduci aminte?… Scrie acolo: „Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăcenii. Un sat Sărăceni pe-o vale seacă; mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc…” Am învăţat-o pe de rost, pot zice, fiindcă am aflat că săvârşisem şi eu, fără să ştiu, ceea ce-a săvârşit Popa Tanda în satul lui, Sărăceni. O vale seacă este şi pe aici. Dar satul de acolo a rămas cum a fost şi acum treizeci de ani. Cu Susenii s-a petrecut povestea altfel, fiindcă învăţătorul Gheorghe Ceapă, codaş neisprăvit în şcoala normală, luându-şi nevastă o fată de lucrător la grădinărie, s-a învrednicit măcar a da pildă de bun gospodar. Ce zici? Nu-i de-a minune lucrul?

— Cred că exagerezi din modestie, domnule Ceapă.

— Zi-mi moş Ceapă! Sau moş Gheorghe, cum îmi spun mie mulţi din foştii elevi… Acum o spun fără gând de luare în râs. Şi mai pot spune că în această privinţă n-aş avea de ce să fiu modest. Satul acesta dacă a fost scos un pic din paragină şi din calicie, numai nouă ni se datoreşte. Asta ţin să o spun. Dar adaug că la început ni se datoreşte fără ca eu s-o fi vrut şi s-o fi ştiut. Nevasta m-a pus la lucru, aşa cum a învăţat dânsa munca din copilărie… Eu am încercat şi am izbutit. Încercarea şi izbutinţa mea a dat ghes şi altora. A slujit pildă. Exemplul a trecut din unul în altul, s-a întins la toate treburile gospodăreşti. Pe urma vredniciei gospodăreşti a câştigat prestigiu pe dată şi dascălul. Eu cred că mi-am făcut datoria, iară o minune e, înc-o dată o spun, că această datorie mi-am împlinit-o fără s-o ştiu…

— Şi şcoala? N-o să cred eu că şcoala ai lăsat-o în părăsire, cum dai dumneata a înţelege…

— În părăsire, nu… Ai văzut că am şcoală frumoasă şi luminoasă, cum nu se văd multe în împrejurimi. Înălţată de noi, pe socoteala noastră, a satului. Aceasta întrucât priveşte clădirea. Despre învăţătura pe care o capătă şcolarii mei în aşa şcoală măreaţă, sunt mai puţin grăbit să mă laud. Ţi-o spun drept. E slabă. Slăbuţă… La început fugeam eu să culeg plodurile de pe drumuri. Acuma vin şi singuri, nechemaţi. Dar văd că nu prea pot să le fac faţă. Eu sunt un dascăl de modă veche, care nici la moda cea veche n-am prea fost bun de ispravă. O cârpim şi noi cum putem. Am o nădejde… Când mi-or ieşi băiatul şi fata din şcoala normală, poate izbutesc să-i aduc aicea. Au să lucreze cu mine un an, doi. Mă ajunge vremea de pensie. Mă trag la o parte şi le fac loc. „Du-ceţi cu bine la capăt ce-am început eu cu slabele mele puteri!”

Învăţătorul bătrân, Gheorghe Ceapă, îşi turnă alt pahar plin din urciorul de lut.

Îl goli şi se rezemă de spătarul băncii, privind grădina scăldată în lumina lunii.

— Ce-ţi zici, acuma, dumneata? întrebă. Şi tot el răspunse: Îţi zici: „Am venit să văd un învăţător şi-am găsit un grădinar…!” Aşa mă tratează pe mine domnul revizor. El are teoriile sale şi eu nu corespund la aceste teorii. De aceea nici nu prea dau pe la conferinţele de la târg. Mi-e ruşine să mă aflu printre alţii cu ştiinţă de carte, eu, un prost şi un neştiutor… Când ne-am văzut noi întâia oară, miroseam a ceapă ca un jupân. Ce ţi-ai spus dumneata? „Ce nesimţit!” Nesimţire era… Trăiesc aicea printre ţărani şi de la dânşii am învăţat cuviinţa lor. N-au să pornească ei niciodată la o întâlnire cu o faţă înaltă după ce au mâncat ceapă şi usturoi. Eu am pus dimineaţa atunci ceapă în gură, înadins ca să nu mă dau ispitei şi să nu mai pornesc la drum. Ce să caut? La teorii nu mă pricep… Ceilalţi învăţători mai tineri vor-besc despre autori şi pedagogi despre care n-am auzit niciodată… Mă întorc întotdeauna mai împuţinat în ochii mei. Aşa eram hotărât şi atunci dimineaţa. Şi taman atunci primesc o carte poştală de la nepotu-meu, normalistul. Zice: „Caută să-l cunoşti pe domnul Nicolae Apostol. Are să fie o cunoştinţă frumoasă şi o prietenie bună…” Cu o vacanţă înainte tot despre dumneata îmi vorbise… „Stai! spun. Iaca un prilej să-l cunosc.” M-am suit în şarabana mea şi, cu toată ceapa, mi-am călcat pe hotărâre… Nu-mi pare rău. Învăţ şi eu ceva de la ţi-nereţe…

Nicolae Apostol vorbi încet, cu glas tremurat:

— Moş Gheorghe… Dă-mi voie să-ţi spun moş Gheorghe… De la mine nu ai ce învăţa… Toată ştiinţa mea de carte s-a dovedit deşartă până acuma. În schimb eu am învăţat de la dumneata atâta cât nu m-au învăţat toate cărţile şi profesorii mei… A fost pentru mine o zi hotărâtoare. Mult mai însemnată decât îţi închipuieşti… Iar seara aceasta n-am s-o uit niciodată… Mi-ai deschis ochii la multe lucruri pe care n-am ştiut să le văd…

— Îţi place să-ţi râzi de-un bătrân? clătină din cap Gheorghe Ceapă cu neîncredere.

— De fel, moş Gheorghe! Iată un singur exemplu. Am citit şi eu Popa Tanda a lui Slavici. Am citit şi alte cărţi, cu tot atât de cuminte învăţătură. Una se numeşte În slujba adevărată, a unui scriitor rus Potapenko, tradusă în biblioteca „Minerva”.

— Acum aud întâia oară…

— Dumneata n-ai nevoie nici să auzi despre aceste cărţi, nici să le citeşti. N-ai ce afla nou din ele. Dum-neata ai săvârşit, cum spui, fără s-o ştii, tot ce-au săvârşit eroii din acele cărţi. Dar vezi ciudăţenia întâmplării? Eu le-am citit şi n-am învăţat nimic din ele. Până la dumneata, n-am deschis ochii la această învăţătură… Acuma deodată le-am înţeles…

— Ce fel de vorbă e asta? Nepotul meu îmi spunea că eşti tobă de carte, că ai învăţat singur nemţeşte şi franţuzeşte, că nu mai ieşeai din biblioteca şcoalei…

— Tot ce se poate, moş Gheorghe. Numai că în cărţile acelea căutam şi eu teorii, ca domnul revizor al nostru… Pe când de la dumneata am învăţat să găsesc înainte de toate îndreptări pentru viaţă…

— Vorbeşti ca sărmanul Andrei Colibăşeanu! mărtu-risi înduioşat la amintire bătrânul Gheorghe Ceapă. Dacă aş fi închis ochii, aş fi crezut că aud glasul lui…

Nicolae Apostol, cu cugetul sfredelit de amintirile sale mult mai proaspete şi amare, tresări ca sub atingerea unui şfichi de bici.

— Nu-mi pomeni despre acest nume. Pentru breasla noastră a fost o ruşine…

Se înverşuna împotriva înaintaşului acestuia netrebnic, fiindcă acum, după propria lui zdruncinare, măsura mai sever căderile celuilalt.

Bătrânul Gheorghe Ceapă înălţase ochii şi îl privea cu luare-aminte în bătaia lunii. Cu luare-aminte şi cu o întristare.

— De ce vorbeşti aşa? Cum poţi să fii atât de neier-tător cu un mort?

— Pentru toate câte le ştii… Acestea nu se iartă!

Bătrânul clătină din cap, repetând:

— Pentru toate câte le ştiu? Dar cine poate şti adevărul asupra lui Andrei Colibăşeanu?

— Le ştie toată lumea. El a murit. Faptele lui însă au lăsat urme…

Gheorghe Ceapă simţi datoria să apere memoria fostului camarad şi prieten.

Ca să prindă putere şi avânt, mai deşertă un pahar.

Spuse apoi:

— Eu nu mă pricep să citesc în suflete, cum nu prea am învăţat să citesc nici în cărţi. Dar am credinţa că Andrei Colibăşeanu a dus cu el în mormânt o taină…

— O înecase mai întâi în spirt! rosti cu asprime Nico-lae Apostol.

— Nu acesta e păcatul! Un pahar de vin vezi dum-neata că-mi place să deşert şi eu din când în când, fără să fiu un păcătos… Poate nu din pricina băuturii s-a pierdut… Poate din pricină că s-a simţit pierdut a alunecat în patima băuturii…

— Pentru mine e totuna…

— Văd că zadarnic încerc să-l apăr… Şi nu ştiu de ce mi se pare mie că de acolo, din mormântul lui, glasul îmi spune cu mâhnire: „De ce te lepezi de mine? Ştii că n-am fost întotdeauna un păcătos…” Într-adevăr, Andrei Colibăşeanu n-a fost întotdeauna un păcătos. Când am legat prietenie, dacă prietenie se poate numi, Andrei Colibăşeanu era faima şcoalei… Era idolul nostru… O tinereţe, şi o minte, şi un cuvânt!… M-am trezit alături de el în bancă şi în catalog… Dar acestea nu mai au nici o însemnătate; n-am eu puterea să le spun aşa cum au fost… Eu am rămas pe drum… Am pierdut un an. După al doilea am ajuns neisprăvit aci… El a mers mai departe, a mai învăţat nu ştiu cât, nu ştiu unde… După patru ani am aflat că a fost numit la Ponoare. M-am mirat, aşa cum m-am mirat că şi dumneata ţi-ai ales un asemenea loc. Îţi spun drept, parcă m-am înfiorat: „Ce e cu aceste Ponoare? Ce au toţi cu Ponoarele acestea? Sunt făcute să îngroape tot ce se află în breasla noastră mai frumos şi mai de nădejde…?” Mă ierţi că am gândit aşa ceva? Gânduri de bătrân slab la minte…

Fostul camarad şi prieten al lui Andrei Colibăşeanu aşteptă un semn. Nicolae Apostol se frământă cu neastâmpăr pe bancă.

Apropierea profetică între destinul său şi al lui Andrei Colibăşeanu nu însemna o îmbărbătare după întâmplările din ultima vreme, numai de el cunoscute.

— De ce să mă supăr? rosti, silindu-se să pară nepăsător.

— Tocmai!… Cu el s-a sfârşit. S-a dus. Dumneata ai să ridici ceea ce nu s-a învrednicit să dureze el, cu toată învăţătura şi ascuţimea lui de cuget… Unde am rămas?… A, da! Când am aflat că e la Ponoare, m-am dus să-l văd… Era ca un om căzut din lună. Încă nu se dezmeticise. Dar nici o clipă n-a arătat semn de neîncredere în el şi în îndreptările pe care avea să le săvârşească. N-avea casă, n-avea şcoală… „Cu atât mai bine! spunea el. Aici totul e de făcut din nou… Ai să vezi peste doi-trei ani…!” După un an am trecut din nou… Nu mai vorbea atât de avântat. Parcă îl răzbise o oboseală. Ceva ascuns. Ştiu eu? Şcoală tot n-avea. Casă tot n-avea. Se plângea despre oarecare vrăjmăşii care-i zădărnicesc planurile. Pe urmă, în anul al doilea, mi s-a părut aşa… cum să spun?… aşa ca într-o frământare care nu-i dădea răgaz să te asculte, să-şi strângă gândurile într-un loc. Stătea jos şi se ridica. Umbla zece paşi şi se aşeza să răsucească ţigara. Aprindea ţigara şi o zvârlea. Râdea fără pricină şi se întrista fără pricină. Mi-a spus că are oarecare nădejdi să-şi ajungă ţinta mai repede decât crezuse. Căpătase încrederea lui Lascăr Sofian. Trebuie să ştii că pe atunci Lascăr Sofian, întors din străinătate şi însurat de tânăr, nu arăta omul închis de acum. Venise cu planuri de reforme. Nu vedea şcoala cu ochi răi, nici nu-l speria ridicarea satelor. S-a întors la părerile neamului său mai târziu, mai încoace, după ce s-a stins în el căldura cu care a venit din străinătate. Se însurase de vreo opt-nouă ani. Olga Sofian era vestit de frumoasă în toată Moldova. Avea un copil mai mare decât acesta, Mitif, de la Paris. Un băiet de alt soi:

Lăscăruş… Vorbesc în noaptea asta numai despre morţi… Bătrânul se opri. Privi în livada ninsă de lumina lunii, de unde se desprindeau poate, înaintând către el, umbrele atâtor morţi: Vorbesc despre morţi, căci şi Olga Sofian e moartă, mort e şi Lăscăruş Sofian, mort şi sărmanul Andrei Colibăşeanu… Lăscăruş împlinise şapte ani… Era crescut cu guvernantă, o elveţiancă. Crescut cum se cuvenea să fie un copil dintr-un asemenea neam. Franţuzească, nemţească… Pentru învăţătura românească, Lascăr Sofian l-a angajat pe Andrei Colibăşeanu… Ţin minte că sărmanul Andrieş se arăta foarte mândru de această sarcină şi de un elev cu daruri atât de nemaipomenite. Mi-a lăsat să înţeleg că Olga Sofian s-a interesat de soarta şcoalei din sat. Că l-a convins pe Lascăr Sofian, dacă nu cumva va fi fost convins dinainte, că datoria lor de mari proprietari în comună e să ridice o şcoală, aşa cum ctitoreau bătrânii altădată biserică… Se vede că din această pricină sărmanul Andrei Colibăşeanu nu-şi mai găsea loc şi astâmpăr… Se apropia de visul lui… Vezi, el nu era ca mine, să se mărginească la o viaţă strânsă în necazurile mele, să se gândească îndată la casă, gospodărie, bunăstare… Se lepăda de el pentru şcoala lui. Aşa îmi vorbise şi cu doi ani înainte, şi cu un an înainte, aşa îmi vorbise şi în toamna aceea… Pe urmă, iarna cu viscolele şi cu troienele de atunci ne-a despărţit… În primăvară am găsit alt om. Ce s-a întâmplat, nu ştiu. Poate n-are să ştie nimeni niciodată… Ai văzut un om ridicat după boală? Aşa era el. Dar fără să fi bolit… Nu mi-a mai vorbit nimic nici despre şcoală, nici despre copilul lui Lascăr Sofian, nici despre interesul pe care-l purta Olga Sofian şcolii din sat. N-am izbutit să-i smulg un cuvânt… Nu m-a mai chemat să trec pe la el. N-a mai trecut pe la mine. Am aflat după un timp de vreme că ar fi căzut la patima beţiei. M-am dus să-l caut. M-a primit fără nici o bucurie, duşmănos. Am bătut drumul şi a doua oară, a treia oară… Pe urmă am înţeles că se pierde şi că nu mă vrea martor la această ruinare. Aşa a dus-o, din an în an mai mult ticăloşindu-se. L-am mai întâlnit de vreo câteva ori prin oraş, în anii din urmă. O dată ieşea dintr-o cârciumă, altă dată intra într-o cârciumă… O dată s-a prefăcut că nu mă vede. Altă dată s-a întors din drum să-mi ceară bani cu împrumut. Vorbea şi se uita în altă parte. A întins mâna şi se uita în altă parte… Primăvara trecută s-a îndurat Dumnezeu şi l-a strâns de pe drumuri… Aceasta e povestea lui Andrei Colibăşeanu, aşa cum am văzut-o eu pe dinafară… Poate viaţa sa, aşa cum o ştia numai el, va fi fost alta… Eu nu-l pot judeca însă cu asprimea dumitale. Abia cutezam să ridic ochii la el şi să-l înfrunt când începea să vorbească… De unde aş găsi tăria să-l osândesc acuma?… Căderile omu-lui sunt de multe feluri, şi pricinile în multe feluri ascunse… Ţi-e frig?

Nicolae Apostol se cutremurase de-un fior îngheţat.

— Nu, nu! protestă. Nu mi-e frig…

— Mai bine să mergem la culcare de-acuma. Nopţile acestea prea senine sunt înşelătoare… S-a umezit frunza de rouă.