Capitolul XX

„Nu toate întâmplările cu arici şi soboli sfârşesc ca în fabulă.”

Învăţătoarea cea nouă n-a coborât din căruţa lui moş Lecachi Colţun, împopoţonată cu pălărie cât un cuib de pasăre ori cât o grădină, cu umbrelă, mănuşi şi pantofi de lac, aşa cum o aştepta Nicolae Apostol.

Toată ziua şi a doua zi după primirea adresei de la revizorat, dascălul din Ponoare pândise cu urechea atentă duruitul căruţelor de pe drum, gata să se desfăteze la scena acestei debarcări, pe care, fără să ştie de ce, şi-o închipuia numaidecât comică.

Poate şi-o închipuia aşa fiindcă numai aşa răspundea unei anume socoteli lăuntrice, care îşi făcea cu încăpăţânare loc, fără voia lui. Străina se va afla de la început dezorientată, căzută din lună, oarecum umilită de contrastul dintre aşteptări şi realitate, desigur dezarmată. Iar dacă va fi pornit cumva la drum cu pretenţii şi mofturi, prima confruntare cu satul Ponoare e de natură s-o răcorească.

Îndată are să-şi dea seama că numai de la învăţătorul cel vechi poate să ceară îndrumare şi ajutor. Şi astfel, înainte de a intra sub acoperişul şcoalei, îşi va recunoaşte inferioritatea şi nepregătirea. Va înţelege că aici cuvântul lui Nicolae Apostol e hotărâtor, experienţele sale au precădere în treburile dăscăliceşti dinăuntrul şi dinafara pereţilor de clasă; va învăţa, ca Mariţa Bot, să-şi cunoască lungul nasului.

Fără nici o pricină, pe nevăzute, dintr-o strâmbăciune a firii omeneşti, Nicolae Apostol nu se pregătea să primească o tovarăşă şi o colaboratoare, o soră mai mică zvârlită de întâmplare să împărtăşească acelaşi destin într-un sat pierdut pe harta ţării.

El aştepta o străină, o musafiră nepoftită, tulburătoare de linişte şi de orânduieli.

Ca atare, se cuvenea pusă la locul ei de la început; redusă la rolul de auxiliară fără glas.

Domnişoara Ana Puşchilă.

Ce poate să priceapă, măcar să presimtă o domnişoară Ana Puşchilă, venită din toată lumea, despre întortocheatele mijloace cu care se săvârşeşte obscura şi vitrega operă de apostolat? Ce ştie şi ce poate o femeie? Aci nu era oare să cadă până şi el răpus? N-a căzut oare înaintea lui răpus Andrei Colibăşeanu?… Ana Puş-chilă!… El n-a crezut niciodată în prea marea virtute dăscălicească a femeilor.

Când va da de-un obstacol în mizeria vieţii de sat, când se va lovi de toate neajunsurile şi umilinţele, are să-şi ascundă faţa în palme şi are să înceapă a se boci. Cunoaşte el…!

Acestea au fost gândurile de mizantrop şi de mizoghin ale multpăţitului învăţător din Ponoare aşteptându-şi camarada anunţată cu adresa laconică de la revizorat.

A lungit gâtul tot privind pe fereastră. A început că-i ţiuie urechile ascuţind auzul să prindă un duruit de căruţă apropiindu-se.

După-amiază aşteptarea a ostenit. Lăsă fereastra de la drum şi începu a răsfoi câteva cărţi şi cursuri litografiate, caiete de notiţe, ca să-şi pregătească lecţia de deschidere a anului, în care îi plăcea să pună oarecare ceremonie. A plecat de acasă la şcoală, să inspecteze înc-o dată clasele. I s-a părut că hărţile şi tablourile nu mai pot aştepta până ce s-o zvânta bine varul.

S-a cocoţat pe scaun, cu ciocanul în mână şi cu gura plină de cuişoare, bătând o ţintă, coborându-se şi depărtându-se să vadă dacă n-a ridicat un colţ prea sus.

Poate nu i-ar fi stricat aici ajutoi'ul elevei din clasa ultimă, Mariţa Bot.

Dar Mariţa Bot, acasă, îşi pregătea desigur şi dânsa caietele de vacanţă pentru cea dintâi zi de şcoală, sau spăla rufele fratelui mai mic, Ion Tudose Bot, ca să fie cât mai prezentabil mâine la debutul său de elev în clasa întâi primară. Deci, cu ţintele în gură şi cu spatele întors spre clasă, cocoţat pe un scaun şi potrivind colţurile unei hărţi judeţene, Nicolae Apostol zâmbea, nu fără o oarecare răutate, la gândul celor ce-o aşteaptă pe domnişoara Ana Puşchilă în rolul său de dăscăliţă pentru clasa întâi. Pe cei de-a doua i-a dresat el. Numai să nu-i strice!… Dar cei din clasa întâi? Nici nu ştiu să spună cum îi cheamă. Încep prin a se minuna că au alt nume acasă şi altul la şcoală. Nu ştiu cum şi când trebuie să se ducă… afară. Domnişoara Ana Puşchilă îşi va inaugura cariera didactică învăţând dintru întâi prăsila plugarilor din comuna Ponoare să întrebuinţeze hârtia în locul frunzei de brusture! Nostim! Are să fie nostim!

Se pregătea să bată ţinta în colţul în sfârşit potrivit.

— Nu! Nu! Mai jos. O idee mai jos…!

Glasul răsunase atât de neaşteptat, încât Nicolae Apostol se balansă pe scaun şi, cu echilibrul primejduit, era cât pe ce să vină de-a rostogolul.

Înainte de a se întoarce, izbucni în spatele său un râs străin şi voios.

— Mă ierţi? A fost fără voie… Nici nu mi-am dat seama; dar colţul era prea sus… Păcat să găureşti peretele…

În uşă glăsuia, stăpânindu-şi izbucnirile de râs, necunoscuta, dăscăliţa cea nouă, domnişoara Ana Puşchilă.

Nicolae Apostol coborî de pe scaun, îşi scoase mai întâi cuiele din gură, ca să poată vorbi, lepădă din pumn ciocanul şi aceste ţinte, ca să poată întinde mâna.

Nu era o prezentare în avantajul său.

Iar domnişoara Ana Puşchilă nu era de fel, dar de fel aşa cum şi-o zugrăvise.

În fustă neagră şi creaţă de caşmir, cu o bluză albă de pânză cu motive româneşti în negru, cu o pălărioară mică, aproape de uniforma şcolărească; nu purta nici umbrelă de soare, nici pantofi de lac, nici o grădină de flori sau un cuib de păsărele pe cap. Nici nu coborâse din căruţa lui moş Lecachi Colţun, zis Zamă-Lungă, aşa cum cerea tradiţia dăscălicească din comuna Ponoare.

Răsărise din pământ şi râdea în uşă, puţin îmbujorată la faţă de peripeţiile acestei şăgalnice prezentări.

Înaintă fără sfială. Întinse mâna şi îl privi pe Nicolae Apostol în ochi.

— Cred că nu este nevoie să mă prezint, domnule Apostol? Ai ghicit! Eu sunt ploconul pe care ţi l-a trimis revizoratul pe cap…

Învăţătorul mormăi câteva cuvinte nedesluşite. Nu-i putea ierta echilibristica de pe scaun. Noroc că n-a căzut. Frumos spectacol ar mai fi fost! S-ar fi dus pe gârlă toată demnitatea!

O clipă au tăcut amândoi şi s-au cercetat din ochi.

Ochii Anei Puşchilă erau albaştri, cu genele şi sprâncenele negre. Poate această rară îmbinare – faţă brună, păr negru şi ochi albaştri – îi dădea o înfăţişare neobişnuită. Atrăgătoare… „Atrăgătoare? Dar e insuportabilă!” corectă îndată Nicolae Apostol.

— Am venit să ne cunoaştem şi să primesc instrucţii… spuse Ana Puşchilă, râzând fără nici o pricină. Dar văd că eşti ocupat… Nu vreau să te întrerup de la treburile dumitale…

Făcu o pauză şi luă o hotărâre:

— Pot să te ajut şi eu… Atâta cât mă pricep… În doi are să meargă mai repede.

Harta spânzura într-un cui, mai legănându-se încă. Nicolae Apostol rosti, cu oarecare satisfacţie pentru surprizele neplăcute pe care viaţa le pregătea acestei fetişcane prea grăbite şi prea voioase:

— Îţi mulţumesc, domnişoară. Dar harta poate să mai aştepte. Pe când dumneata, venită de pe drum, ai lucruri mai urgente de rezolvat…

— Adică?… întrebă Ana Puşchilă, ridicând sprânce-nele, mirată.

— În primul rând, e chestia găzduirii… Dacă eram vestit mai dinainte, luam măsuri… Aici e un sat de oameni foarte săraci… O locuinţă nu se găseşte aşa de repede, cum poate ai crezut.

Dăscăliţa cea nouă îl aşteptă să termine cu un surâs atoateştiutor. Îl asigură:

— Îţi mulţumesc pentru cele ce ai fi putut dumneata face… Dar am rezolvat singură toată povestea… M-am descurcat. După cum mă arată mutra, sunt fată descurcăreaţă…

Era rândul lui Nicolae Apostol să întrebe:

— Adică?

— Adică mi-am găsit cameră… Sunt foarte mulţumită. Am să-i trag un var şi am să fac oarecare schimbări… Încolo, e mai bine decât mă aşteptam.

— Nu se poate! exclamă Nicolae Apostol cu neîncredere.

— Ba e tot ce se poate, de vreme ce am găsit, mi-am descărcat zestrea, am intrat în stăpânire şi m-am pre-zentat aci…

Volubilitatea şi siguranţa acestei copile nu-i era pe placul lui Nicolae Apostol.

El nu fusese atâtea luni în stare să se strămute de la domnul Aizic Gold, nu s-a mutat decât atunci când alţii s-au milostivit şi i-au oferit casă de-a gata; iar fetişcana venită din toată lumea a isprăvit totul dintr-o răsucitură de călcâie.

— După cum înţeleg, ai tras la han…

— La jupân Aizic? Nu! Mulţumesc. Aşa se pricepe toată lumea… Am găsit ceva mai bun.

— La părintele?

Ana Puşchilă răspunse ridicând numai sprâncenele şi coborând buzele: „Ei aş!”

— La primar?… La notar…?

— Nici! Nici!… Ce importă? Ai să vezi şi ai să te convingi cât era de simplu pentru o fată descurcăreaţă. Până atunci, mai bine să terminăm. Uite cum spânzură harta aceasta! O doare urechea atârnată numai într-un cui.

Trecând de la vorbă la faptă, Ana Puşchilă apucă ea ciocanul şi cuiele în mână. Se opri.

— Dacă-mi dai voie… Mai întâi să vedem ce-avem de pus. Să facem o revizie şi să alegem locurile dinainte, ca să stabilim oarecare simetrie…

„Să vedem, să alegem, să facem…”

Toate se arătau departe de proiectele lui Nicolae Apostol, care aştepta o auxiliară supusă şi necuvântătoare.

Descurcăreaţă, cum se recomandase singură, Ana Puşchilă cercetă hărţile şi tablourile răsucite sul, măsură din ochi pereţii, aprobă numai pe jumătate convinsă:

— Asta merge cum am început-o… Pardon! Cum ai început dumneata… Dar mă gândesc că i-ar face bună pereche, în faţă, o hartă a plăşii…

— Tot ce se poate! aprobă ironic Nicolae Apostol. Când revizoratul şi Casa şcoalelor s-or îndura să ne trimită o hartă a plăşii. Deocamdată şi aceasta a judeţului.

— Am văzut, am văzut! Şi aceasta a judeţului ai făcut-o dumneata. Ca şi cea a ţării din cancelarie şi din cealaltă clasă. Te felicit! Ai talent. Toate talentele!

— Mulţumesc! rosti Nicolae Apostol, trecând de la ironie la sarcasm.

— N-ai dumneata nevoie de aprecierile mele. Te apreciază o lume întreagă… Foştii dumitale profesori şi toate seriile dinainte şi din urma dumitale, din şcoală… Altfel, nu alegeam eu locul acesta.

Nicolae Apostol ciuli urechea.

Începea să afle ceva nou. Aşadar, n-a fost o numire întâmplătoare! Era vorba de o alegere!

— Te surprinde? întrebă surâzând Ana Puşchilă, apropiindu-se să-l privească în ochi şi ducând mâinile cu ciocanul şi cuiele la spate. Dar, domnule Apostol, dum-neata, cu pătrunderea dumitale, cum de n-ai observat oare că toate acestea nu pot fi o simplă întâmplare? N-ai cerut înfiinţarea unui post nou, şi totuşi postul s-a înfiinţat! Comuna Ponoare n-are faima unei localităţi balneo-climaterice, şi totuşi o fată vine să se exileze de bunăvoie aci!… De ce toate acestea? Fiindcă subsemnata a fost foarte, foarte bine informată despre existenţa dumitale. Fiindcă de la distanţă a preţuit hotărârea cu care ai venit aici. Fiindcă subsemnata a ieşit şi ea de pe băncile şcolii cu asemenea idei năstruşnice în cap… Şi, în fine, fiindcă aşa vom lucra doi în loc de unul. Vom pune umăr la umăr. Voi învăţa de la dumneata ceea ce nu ştiu şi nu poatei cuprinde o minte de femeie. Iată de ce ţi-am căzut plocon pe cap.

— Mă încântă… rosti Nicolae Apostol fără nici o convingere.

— Ba chiar! Se şi vede de pe figură. Şi se înţelege după glas!… Hai mai bine să isprăvim aci, pe urmă o să putem sta de vorbă, ai să afli ceva şi despre mine… Ai să vezi că apostolatul nu e un monopol al bărbaţilor. Şi o să devenim buni prieteni, nu numai camarazi. Crede-mă pe cuvânt!

Nicolae Apostol n-a crezut-o pe cuvânt.

Nici atunci, nici mai târziu, când în cancelarie Ana Puşchilă s-a spovăduit cu o simplitate atât de desăvârşită, încât părea prefăcută, calculată, dinainte învăţată pe de rost. Şi, cu toate acestea, povestea copilandrei curajoase, pornită să înfrunte asprimile vieţii voioasă ca la o petrecere de nuntă, nu păstra nimic ascuns din-colo de cele spuse. Fată de învăţător, cu doi fraţi mai mari şi cu patru surori şi fraţi mai mici, crescuse în necazurile şi măruntele mulţumiri ale breslei. N-o speria cariera, fiindcă de bunăvoie o alesese, prea bine ştiind ce-o aşteaptă. În şcoală nu trecuse frunte de promoţie, cu notări excepţionale, ca Nicolae Apostol, dar nici codaşă. Abia în ultimii doi ani a cuprins-o dragostea cea mare de-o carieră aleasă fără entuziasm, numai fiindcă era pe vadul familiei. Tată învăţător, un frate mai mare învăţător, un frate şi o soră mai mică normalişti.

Mergea înainte cu turma…

Deodată, acum doi ani, în penultima clasă, şi-a descoperit vocaţia. Nu-şi poate lămuri cum… A fost ca o deşteptare din somn. De atunci s-a aşternut să citească pentru a umple golurile din urmă, cât învăţase de mântuială; s-a amestecat în tot felul de cursuri suplimentare, practice, lucrări în afară de programul strict. Aşa încât se simte bine pregătită ca să facă faţă celor mai grele îndatorinţe. A aflat despre faima lui Nicolae Apostol încă de acum un an, de la foşti camarazi de şcoală. Şi încă de acum un an s-a hotărât, îndată ce va căpăta diploma, să mobilizeze toate stăruinţele pentru a căpăta o catedră alături, ca să lucreze alături. Căci avea oarecare stăruinţe prin oarecare cercuri politice.

Toată vara a uneltit întru acest sfârşit: au fost puse la contribuţie ambiţiile domnului revizor cu mutra de lapon, amiciţiile şi partenerii de tabinet ai domnului prefect Dominic Stârcea.

— Am avut noroc! Dacă sfârşeam şcoala anul trecut, nu era rost să ajung aci. Domnul Lascăr Sofian n-ar fi admis să-i crească şcoala sub ochii săi. Domnul exrevizor nu şi-ar fi ieşit din cuvânt şi ar fi descoperit o teorie ca să arate de ce nu trebuie lărgită şcoala din Ponoare. Domnul ex-prefect Emil Sava n-ar fi vrut să-şi indispună şeful cu fleacuri… Îşi rezerva dreptul să-l opereze pe chestiuni mai importante. Pe urmă, nici n-aveam sfinţi la Ierusalim pentru guvernul trecut. Anul trecut sfinţii mei nu făceau două parale… Anul acesta moaştele s-au urcat la preţ…

— Cum văd, eşti foarte versată în politică! se miră cu intenţie şi sarcasm Nicolae Apostol.

— Ba nu-s de fel versată în politică. Descurcăreaţă; sunt numai descurcăreaţă, ca în toate! se apără Ana Puşchilă cu modestie. Nevoia m-a învăţat să întrebuinţez toate mijloacele ca să ajung la scop. Ştii? Eu cam dau prin băţ. Cu mine au avut mulţi de furcă şi ai să ai şi dumneata. Crezi că a fost uşor? Să-ţi spun numai cum am operat. Proprietarul nostru e cumnat cu prietenul cel mai bun al prefectului de aci, domnul Dominic Stârcea. M-am pus cu serviciul pe dânsul. Toată ziua eram la curte. Mi-a ajutat mult şi nevasta proprietarului, o femeie foarte de ispravă. Cu revizorul am procedat la fel. Am pus pe unii şi pe alţii să-l bombardeze cu scrisorile, până ce l-am exasperat. Aşa sunt eu!… Mă dai pe o uşă afară, intru pe alta! Privi la uşă, surâzând: Aici am intrat întâi fiindcă era uşa deschisă, vraişte. Ţi-am umblat prin hârtii. Zău că da! Am auzit ciocănind în perete, în clasă. Am intrat tot fiindcă era uşa vraişte. Văd deocamdată că nu m-ai dat afară nici de acolo, nici de aici. Nici să nu-ncerci. Pierzi timpul degeaba. Intru pe fereastră…

Nicolae Apostol nu arăta să împărtăşească asemenea ton glumeţ.

Poate că de aceea nici nu-i inspira încredere fetişcana aceasta, prea optimistă, prea gureşă şi descurcă-reaţă. Flecărea! Desigur flecărea şi cu aşa-zisa ei vocaţie, şi cu deşteptarea ei din somn.

Despre asemenea frământări lăuntrice şi arzătoare nu se vorbeşte cu uşurătate, jucându-te cu creionul, desenând figuri şi ştergându-le, mâzgălind coala proaspăt întinsă pe masă, privind pe sub gene şi pufnind de râs. „Să te ve-dem mâine, fetiţo, pe catedră! Atunci să-mi vorbeşti despre vocaţie… Şi încă nici atunci. După aceea! După o lună ori două!”

Fetiţa nu arăta nici o nelinişte pentru ziua de mâine, nici pentru cele de peste o lună ori două.

Se răsuci pe scaun ca să privească pereţii, iar cu vorba răsuci un cuţit în pieptul lui Nicolae Apostol:

— Cam goluţ aci. Cam rece!

Nicolae Apostol replică iritat, ca un nedreptăţit căruia ingratitudinea omenească nu-i recunoaşte suferinţele şi luptele ascunse:

— Hm! Goluţ? Rece?… Aş fi voit să văd ce cap ai fi făcut acum doi ani…

Ana Puşchilă, în loc să ia aminte la înţelesul tăinuit şi amar al acestei presupuneri, hohoti uşor, apărându-se cu amândouă mâinile şi dând capul pe spătarul scaunului:

— O! o! o! Să nu mă pui cumva la încercare şi să-mi ceri să analizez gramatical aşa ceva… Cum ai spus? „Aş fi voit să văd ce cap ai fi făcut acum doi ani…” Să nu mă pui la analiză, că-ţi pierzi iluziile despre mine, dacă ţi-ai fi făcut până acuma vreuna… Uite, ţi-am furat secretul construcţiilor! Deodată se întrerupse din gâlgâitul vesel, şi cu alt glas dădu celălalt răspuns, pe care îl aştepta Nicolae Apostol: Dar, domnule Apostol, nu e nevoie să-mi aminteşti dumneata aceasta! Eu îmi închipuiesc prea bine ce-a fost aici, fiindcă am aflat. Nu ţi-am spus că sunt peste seamă de iscoditoare? Ştiu cum era şcoala. Ştiu cum a lăsat-o nenorocitul de Andrei Colibăşeanu. De altfel, tata l-a cunoscut… Ştiu ce-ai găsit aci şi ce-ai făcut în doi ani. Şi tocmai de aceea mi-am permis să-mi spun răspicat o părere. Te-am supărat că mi s-a părut rece, goluţ? Sunt convinsă că şi dumneata recunoşti aceasta, dar în momentul de faţă nu-ţi permite amorul propriu să-mi dai dreptate. Am spus-o fiindcă aci, de azi înainte, intervine şi rolul meu… Mă pricep şi eu la ceva. Un ochi de femeie vede altfel şi o mână de femeie are altă îndemânare. Ştiu să scoată ceva din nimic. Ai să-mi dai voie să iau asupra mea chestiu-nile de gospodărie femeiască din şcoală. Uite, dumitale îţi rămâne grădina. Şi şcoala în sine. Chestiunile mai înalte.

— Mulţumesc. Mă expulzezi de aci! Mă expediezi afară…!

— Ariciul şi sobolul! completă râzând voios Ana Puşchilă. Fii fără frică!… Nici dumneata nu eşti sobol, nici eu aricioaică. O să ne împăcăm şi o să ducem casă bună.

Share on Twitter Share on Facebook