Capitolul XVI

„Atunci s-a arătat şi demonul cel mai viclean al pierzării…”

La o întrebare nu izbutea să găsească răspuns Nicolae Apostol: „Prin ce minune, din mădularul grosolan al Catincăi Ştirbuleasca a putut să salte o mlădiţă atât de subţire şi diafană ca nepământeasca sa copilă?”

Răspunsul îl căutase şi în albumul familiei, din salon.

Răposatul soţ al coanei Catinca, Matache Ştirbulescu, vechil pripăşit de aiurea, ca să devină arendaş şi mai apoi proprietar, fusese tot aşa de noduros la trup şi păros la faţă ca dânsa. Nu putea fi vorba nici despre vreo moştenire mai depărtată, cum se pretinde că asemănările sar câteodată într-un neam peste două-trei generaţii. Părinţii coanei Catinca o zidiseră după tiparul lor. Arătau în fotografiile vechi, şterse şi ieftine, de acum treizeci de ani, aidoma cu proprietara Ponoarelor de astăzi. Legea se împlinise fără abatere şi pentru odrasla sa zurbagie şi râzgâiată, „împieliţatul de Ţică”. Zburlit şi pătrat la cap, lung în mâini şi scurt în picioare, când cobora din copacii livezii parcă scobora tot atunci şi din maimuţă. Fără deşteptăciunea într-adevăr ascuţită şi drăcească, sclipindu-i câteodată în ochi şi atunci transformându-i tot chipul, s-ar fi spus că s-a născut înadins pentru ca nu cumva să se stingă de pe lume urâţenia omenească.

Iar în mijlocul lor şi străină de dânşii, deopotrivă de străină prin fire şi prin înfăţişare, această făptură aeriană: Matilda!

Nicolae Apostol îi şopti numele o dată, de două, de zece ori. Îi părea dulce cum nu există un nume de femeie în viaţa de aievea; un nume ca pentru un roman sau o dramă romantică, unde de-a curmezişul dragostei se înalţă un zid de nerăzbit, un blestem, fatalitatea.

Aci ajunsese!

În două săptămâni aci ajunsese.

Se lepădase de Didactica Magna şi Metodologia lui Plotin, de Leonard şi Gertruda, Paulsen, Foerster, Lubock şi Spencer.

Peste cărţile vechi, citite şi răscitite, subliniate şi adnotate, se aşternea praful.

Nu le mai atingea decât Mariţa Bot, când venea pe furiş să deretice şi să dea prin unghere cu cârpa. Nicolae Apostol îşi petrecea orele de şcoală pe jumătate absent, se pomenea că l-au furat gândurile, se scutura şi revenea anevoie şi nu deplin la realitate. Alerga după aceea să-şi sfârşească ziua şi să-şi scoată sufletul cu împieliţatul de Ţică.

Roşea şi se fâstâcea de-a mai mare jalea şi râsul când îi apărea înainte Matilda. Dădea atunci răspunsuri pidosnice. Suferea atunci fiindcă i s-a părut că în surâsul ei a fost un subînţeles batjocoritor şi că a apăsat pe anumite cuvinte într-un anumit fel.

Lumină şi întuneric i se făcea acum nu după mersul soarelui, ci după o privire ridicată sau furişată în lături pe sub genele lungi.

Iar noaptea, singur, acasă, devora cu nemiluita romane şi drame romantice, unde i se părea că regăseşte toată povestea lui.

Librarul din oraş îi deschisese cont, şi îî trimitea unul după altul pachetele cu cărţi. El trăia în afară de viaţă, între ameţitoarea şi dulcea chinuire a acestei îndrăgostiri fără nădejde şi între plăsmuirile fantasmagorice ale cărţilor.

Cel puţin acolo, autorii, stăpâni pe destinul eroilor şi pe mersul evenimentelor, răsturnau în ultimul moment un ultim obstacol şi lăsau îndrăgostiţii să-şi cadă în braţe. Sau îi împingea pe amândoi să se rostogolească într-o prăpastie; să moară în mijlocul valurilor; să-şi ducă taina în mormânt.

El trăia şi era osândit să trăiască într-o viaţă unde asemenea deznodăminte nu există.

Trăia într-un sat ca Ponoarele, între oameni ca Ioniţă Ţăpu şi jupân Aizic, moş Lecachi Colţun zis Zamă-Lungă şi notarul Ilie Bosânceanu, între ţărani desculţi şi rufoşi şi între copiii lor, mai desculţi şi mai rufoşi.

Misiunea lui era să le bage în cap tabla lui Pitagora şi regulile sintaxei române, conjugarea verbelor auxiliare şi numele celor 32 judeţe, cu capitalele lor; unde mai rămânea loc şi timp să-şi tămăduie arşiţa care-i mistuia sufletul? Nicolae Apostol îşi blestemă soarta şi misiunea. Ce însemna un biet învăţătoraş în ochii unei făpturi atât de nepământene ca Matilda?

N-a crezut niciodată că se poate isca din senin o asemenea urgie, dureroasă şi dulce, să bântuie un suflet.

Mereu îi venea în minte şi pe buze împerecherea aceasta: „Dureroasă şi dulce”…

Cu două săptămâni în urmă, când urca întâia oară drumul spre curte, se temuse să nu-l aştepte o nouă pri-mejdie şi cine ştie ce ameninţări. S-a gândit la oricare, la oricât de absurde ameninţări, în afară de singura care îl aştepta într-adevăr. Ce ascunse şi ce crud şăgalnice sunt tainele viitorului! Unde sunt presimţirile care te apără şi te întorc din drum?

L-a întâmpinat atunci în curtea Catincăi Ştirbulescu o privelişte urâtă, o scroafă cu purcei şi un cârd de gâşte cu gânsacul sâsâind să-i apuce în cioc pulpana putredă a hainei. Şi l-a întâmpinat un cântec neobişnuit de clavir; un cântec „dureros şi dulce”. Nici o clipă n-a bănuit ce-l pândea mai departe, dincolo de ceasul acela şi de pereţii urâţi ai casei.

A slăbit şi s-a scofâlcit. A început să se jigărească. Aproape că nici nu mai mănâncă. Toate i se opresc în gât.

Iubirea „dureros de dulce” îl chinuia mai teribil decât foamea şi setea.

Nicolae Apostol s-a ridicat de pe scaun, a împins de sub ochii buimaci cartea cu o poveste absurdă de dragoste, se uită la ceas şi îi pare că minutarul abia se clinteşte.

Abia opt! Şi el tocmai la nouă trebuie să fie la curte, sus, unde-l aşteaptă o zi întreagă, tot „dureroasă şi dulce”.

E duminică.

Pentru învăţătorul şcoalei – zi liberă.

A orânduit elevii să meargă la biserică sub supravegherea lui Ţăpu Vasile. Din această parte n-are nici o grijă. Ştie că şcolarii lui n-au să-i pricinuiască supărare acum, la sfârşit de an, şi îl ştie pe Ţăpu Vasile vrednic de răspunderea să-l înlocuiască. Treptat se lasă furat de aceste amăgiri. Dezertează de la datorie şi nu-şi dă seama că o face: nu numeşte aceasta o dezertare. Are şi el drept la viaţă! Măcar la înşelarea „dureroasă şi dulce” care pentru dânsul înseamnă acum viaţa.

Toată ziua are s-o petreacă sus, cu zănaticul lui elev, amestec de inteligenţă şi de opacitate, de lene şi de surprinzătoare aviditate de a cunoaşte, de cruzime şi de bunătate, de mândrie şi de umilinţă, de lăcomie şi de generozitate, cum încă n-a văzut adunate atâtea porniri contrarii într-un pui de om. De soarta examenului nu se teme. A izbutit să aleagă o parte din sămânţa cea bună de neghină. Are senzaţia că a început să dreseze o sălbăticiune. Altădată l-ar pasiona cu deosebire prilejul acesta rar pentru un dascăl. L-ar socoti un caz.

Acum nerăbdarea cu care priveşte la ceas e din altă pricină. Va rămâne toată ziua sus. E invitat la masă. Întâia oară se vor afla o zi întreagă sub acelaşi acoperiş: Matilda şi el, el şi Matilda.

Pe coperta cărţii desenează o monogramă. Un N şi un M: Nicolae şi Matilda. Încearcă şi şterge, încearcă şi şterge.

E imposibil de împletit două iniţiale atât de nepotrivite pentru o monogramă. Nu se leagă. Se resping. Poate e un semn ascuns. Un avertisment. Prea târziu însă au început să vină avertismentele. Acuma la ce i-ar mai folosi?

Nicolae Apostol şterse apăsat monogramele neizbutite. Se ridică să se privească în oglindă; să-şi potrivească părul şi mustaţa proaspăt tunsă, nodul cravatei şi acul cu perlă falsă.

Oglinda e verzuie şi cu valuri. Lucru ieftin şi prost. Îi trimite îndărăt, în ochi, o imagine nemulţumitoare. Ceva îi lipseşte, şi el ştie foarte bine anume ce îi lipseşte şi îi va lipsi întotdeauna.

Duminica trecută au fost convocaţi la revizorat toţi învăţătorii din judeţ. O conferinţă în vederea sfârşitului de an şi pentru interpretarea unor circulare ministeriale.

Atunci şi-a văzut toţi camarazii. întâia oară i-a cu-noscut pe toţi: dascălii şi dăscăliţele dintr-un ţinut. Iar din chipul şi din îmbrăcămintea lor a aflat ce-i lipseşte şi lui. Erau stângaci şi, cum se aflau înşiraţi pe bănci şi pe scaune, într-o sală de adunare improvizată, păreau elevii unei şcoli de adulţi. Unii erau stânjeniţi, ascunzându-şi hainele vechi şi sărace, ca hainele lui. Alţii erau stânjeniţi de hainele nouă, aşa cum sunt acum ale lui. Femeile, la fel. Cu pălării demodate, cu rochii prea strâmte sau prea largi, cu încălţări absurde. (Îşi privi ghetele nouă. Sunt scumpe şi pretenţioase. Nu sunt ca pentru un învăţător: ghete cu postav cenuşiu şi cu nasturi poate să poarte domnul prefect Emil Sava, domnul Spirică Necşulescu, feciorul domnului Lascăr Sofian de la Paris. Dar unui învăţător îi trebuiesc o pereche de încălţări solide şi simple, ca pentru noroaiele şi praful satelor, pentru drumuri lungi pe jos şi pâraie fără punţi.)

Lui, în sala conferinţei, i-a fost parcă ruşine atunci de colegii de breaslă.

S-a simţit deodată străin de dânşii, a uitat că îi leagă aceleaşi pătimiri şi acelaşi destin, că sunt fraţii şi mucenicii unei credinţe. S-a dat la o parte de dânşii cu un fel de vrăjmăşie, fiindcă pe chipul şi îmbrăcămintea lor se citeau stigmatele de pe chipul şi din îmbrăcămintea lui. Se recunoştea şi recunoştea osânda unei bresle.

Acum, lui Nicolae Apostol îi este ruşine şi de încălţările lui pretenţioase, cu postav şi cu nasturi, şi de hainele făcute la croitorul extra de la târg, nepotul madamei Surica.

A schimbat straiele, dar i-a rămas portul.

N-a putut o dată cu ele să lepede şi stângăcia, asprimea mişcărilor şi a feţei, acea ascunsă asemănare care îngăduie atât de uşor să identifici oamenii dintr-o breaslă ca şi cum ar purta cu toţii o insignă corporativă. Mulţi au plecat copii de acasă, în straie ţărăneşti, când au intrat în şcoala normală. Ani de zile mai apoi au purtat uniforma. Pe urmă au trecut brusc la veşminte care cer o anumită nuanţă a gesturilor, un anumit chip de a înnoda cravata şi de a purta pălăria. În gulerele lor tari, unele prea strâmte, altele prea largi, unele prea înalte, altele prea joase; cu butonii ieşiţi afară sub nodul cravatei; cu pantalonii de-o culoare şi surtucul de alta; cu lanţul ceasornicului spânzurat la butonieră – nu se deosebeau de înfăţişarea mahalagiilor când pleacă duminica împreună cu familia să bea must şi să mănânce mititei la o cârciumă cu grădină din mahalaua lor.

Nici o clipă Nicolae Apostol n-a simţit atunci tristeţea şi mila acestei constatări. I s-au părut toţi numai băţoşi şi numai vulgari, fiindcă toată inima îi era desprinsă de dânşii. Fiindcă se vedea pe el în ei, iar pe el se vedea în ochii Matildei. În gând şi în vis, îi spunea încă de pe atunci, de duminica trecută, pe nume. Oare are să-i spună tot aşa şi în viaţa cea de aievea?

Dacă ar fi învăţat altă şcoală, dacă în casa proprietarei din Ponoare ar fi intrat cu o licenţă în drept sau în litere la buzunar, în uniformă de ofiţer sau cu orice altă carte de vizită, minunea ar fi fost cu putinţă. Chipul şi inteligenţa îi dădeau acest drept; nu i-l dădea însă „cariera”, meseria lui fără glorie şi fără zarişte. Un învăţător rămâne ultimul codaş pe ultima treaptă a învăţământului – şi atât! Dascăl la plodurile ţăranilor, predestinat să trăiască toată viaţa în mijlocul lor, să adopte apucăturile lor, vorba lor, grijile şi necazurile lor, ceea ce e mai deznădăjduit: bucuriile şi desfătările lor.

N-are drept să râvnească mai departe şi mai sus.

Un învăţător bătrân cu haine de şiac – cel puţin acela era la locul său în hainele de şiac – l-a tras la o parte să-i spună că a auzit de la un nepot din şcoala normală despre dânsul şi că mare bucurie îi face să-l cunoască. Era cărunt de-a binelea şi i s-a părut timid.

Curios! Un bătrân timid faţă de un copilandru tovarăş de breaslă! Şi-a spus numele: Gheorghe Ceapă, învăţător din Suseni, comuna Piscul-Voievodesei. Avea ochi albaştri şi vorba moale. Nepotul, elev prin clasele începătoare ale şcoalei normale unde învăţase Nicolae Apostol, îi istorisise cu însufleţire şi admiraţie despre faima celui mai strălucit element care a ieşit de pe bănci în ultimii zece ani. Învăţătorul din Suseni se minunase când a aflat că un asemenea absolvent glorios a căpătat un post de surghiun ca cel de la Ponoare. „Eu l-am ales!” rectificase Nicolae Apostol, de astă dată fără sumeţia de odinioară, cu oarecare melancolie. „Dumneata? Hm!” continuă să se minuneze dascălul bătrân. Pe urmă, după un timp de tăcere şi de gândire, se luminase: „Am înţeles; ai ales înadins un loc unde-i mai greu de desţelinat un pământ în care n-a intrat încă fierul plugului! Înţeleg şi te admir!” Nicolae Apostol era gata să-i întoarcă spatele. N-avea nevoie de admiraţia nimănui. Mai ales acum, când orice admiraţie se prefăcea în batjocură.

Bătrânul s-a ţinut însă grapă. Nu l-a slăbit, invitându-l să vină o dată şi în satul lui, să vadă ce-a izbutit şi el cu puţine mijloace şi mult mai slabe puteri, să stea mai îndelung de vorbă şi să se cunoască. Îi răsufla în obraz, iar răsuflarea duhnea a tutun şi a ceapă. Aceasta era cartea lui de vizită. Îl chema Ceapă şi mâncase ceapă! Între asemenea oameni se afla osândit să trăiască. Aceş-tia erau fraţii lui de necaz şi de apostolat! „Văd că n-ai verigă pe deget! observase bătrânul. Eşti burlac şi aşadar liber, stăpân pe timpul dumitale. Poţi veni când vrei… Sau poate să mă urc eu într-o zi în şarabana mea şi să te aduc cu nepusă-n masă! Cunosc drumul. L-am cunoscut şi pe sărmanul Andrei Colibăşeanu; am fost colegi de şcoală, pe urmă el mi-a trecut înainte… O bucată de vreme am fost prieteni, veneam pe la dânsul înainte de a cădea în patima şi ruina care l-a dus în mormânt. N-am uitat drumul şi-mi pare bine că pot să-l bat iarăşi, pentru un tânăr rar ca dumneata.”

Acestea i le spusese învăţătorul bătrân din Suseni, şi încă altele.

La toate a dat din cap, răspunzând rar şi zgârcit la vorbă, cu gândurile aiurea – la un clavir, la ochii cu genele lungi, la o făptură atât de departe de oamenii cu straiele lor mizerabile şi ridicole, cu glumele lor grosolane. Căci mai râdeau şi mai glumeau nenorociţii! Se strigau pe porecle şi făceau aluzii la păţanii cunoscute. Glume şi anecdote didactice!

A simţit scârba urcându-i-se-n gât ca după o mâncare sleită.

Ceilalţi l-au socotit înfumurat şi ţâfnos. I-a surprins întorcându-se după dânsul, şoptindu-şi părerile şi urmărindu-l pe furiş.

Pot să creadă ce vor şi să spună ce vor! Ceva a săpat adânc o prăpastie între dânsul şi toţi. Ar fi nostim să se ţină de cuvânt moşnegăria din Suseni şi să descalece într-o zi din şarabană! I-ar face o primire de pomină.

Nicolae Apostol îşi cercetă din nou ceasul. În sfârşit, opt jumătate. Are să meargă încet, are să ocolească, are să treacă pe la moară, pe unde erau plimbările lui singuratice de astă-iarnă, când atât de aproape trecea de o casă unde cânta un clavir şi el nu presimţea atunci nimic.

Îşi potrivi părul, nodul cravatei, acul cu perla falsă, îşi petrecu peria pe haine, pe postavul ghetelor cu nas-turi, pe pălăria cu boruri mari şi largi cât o roată de car.

Pe urmă plecă împins de neastâmpărul „dureros de dulce”.

Gospodarii în straie albe de duminică îi urau bună dimineaţa. El răspundea îngândurat şi se temea acum să nu-l oprească vreunul, să-i ceară vreun sfat, o părere ori numai să schimbe un cuvânt.

Altădată îi căuta. Îi oprea el. Acuma fugea de dânşii.

Fugea, dar călca cu băgare de seamă pe cea mai bătătorită potecă, să nu-şi prăfuiască hainele de la croitorul din târg şi postavul ghetelor cu nasturi. Încetini paşii când ajunse la marginea satului. Întârzie un timp la moară, dar nu recunoscu frumuseţea acelui colţ umbrit, cu sălciile scăldându-şi plete verzi în apă şi cu mirosul plăcut, de brazdă udă, de fum şi de făină caldă.

N-avea suflet pentru toate acestea.

Cerceta mereu ceasornicul. La nouă fără cinci minute luă grăbit dealul în piept şi la nouă fix urca gâfâind treptele cerdacului.

— Bravo, flăcăule! îl primi coana Catinca în prag. Eşti mai exact ca trenu! În locul dumitale, aş lăsa şcoala din ticăloasele astea de Ponoare şi m-aş face şef de gară, să-i mănânc comândul lui Atila Gheorghiu…!

Cam aşa erau toate glumele coanei Catinca şi cam acestea erau comparaţiile rezervate lui Nicolae Apostol.

Îl vedea când şef de gară, în locul lui Atila Gheorghiu, omul cu galoşii de reclamă „Triunghi”; când în locul lui Ioniţă Ţăpu, primar la ordinele domnului Lascăr Sofian şi domnului prefect Emil Sava.

Învăţătorul înghiţi în sec. Îngăimă o explicaţie destul de lipsită de convingere, pomenind despre timpul scurt şi apropierea examenului,

— Diavolul meu se vede că-i de altă părere, mânca-l-ar puricii, că nici acum n-a făcut ochi. Doarme, duglişul! Mă duc să-l scol, să-i torn o cană cu apă în cap şi ţi-l trimit. Până atunci, ia te rog să-mi pofteşti acolea în cerdac, să guşti ceva. Ce-ţi cere inima? O cafeluţă neagră? Cafea cu lapte? Poate o gustărică şi un rachiuaş? Rostind diminutivele, coana Catinca ţuguia drăgălaş buzele cu puf îngroşat de mustaţă şi n-aşteptă răspuns: Nu face ochii aşa cât pălăria, că nu mă sperie! Ce-i dacă te-am întrebat de oleacă de spirt? Nu strică! Numai să nu cazi la patimă, ca nevolnicul de Colibăşeanu. Altfel? Eu aşa încep ziua: o gustare, o felioară de slănină afumată cu piper, o felioară de muşchi şi un păhărel de secărică. Drege cumplit! Asta-i unsoarea maşinăriei. O ungi bine de dimineaţă, merge fără să scârţâie toată ziua…

Nicolae Apostol n-avu când să strecoare şi el un cuvânt. Nu-i prea dădea răgaz niciodată coana Catinca.

De astă dată, din uşă, adăugă o vorbă ameţitoare, dulce, fără să mai fie şi dureroasă:

— Până una-alta, ţi-o trimit pe Matilda să-ţi ţină de urât! Eu am de furcă dimineaţa cu hoţomanii mei, ana-fura şi închinarea mamei lor de potlogari…

Învăţătorul roşi pentru vocabularul păros al coanei Catinca Ştirbuleasca şi pentru urechile diafanei sale copile, care poate zilnic se aflau spurcate de asemenea triviale expresii.

Se rezemă de stâlpul cerdacului.

Aşa, întâlnirea avea să se desfăşoare mai simplu, fără ca el să se ridice de pe un scaun, să-l dea la o parte, să se ploconească, poate să răstoarne ceva ori să târâie faţa de masă agăţată de nasturele hainei, cum veşnic era în panica unei catastrofe. Încrucişă braţele pe piept, fiindcă altfel n-ar fi ştiut ce să facă cu mâinile. Era o atitudine silită, dovedind stânjenirea, dar aşa, fără să-şi dea seama, luase o poziţie romantică, asemeni lui Chateaubriand din celebra gravură contemplând oceanul de pe-o stâncă abruptă a Bretaniei. Cu singura deosebire că în loc să i se înfăţişeze înaintea ochilor talazurile zbuciumate de uragan, privea într-o prozaică ogradă cu porci scurmând în gunoaie, raţe bălăcindu-se în treuci, gâşte păscând troscotul şi câini puricându-se fără pudoare în părţi ruşinoase.

Un foşnet de rochie, dureros de dulce, îi curmă respiraţia.

— Bună dimineaţa, domnule Apostol!

Într-o fulgerare, învăţătorul gândi: „Mi-a spus domnule Apostol, nu domnule învăţător! Nu mă tratează ca pe un vulgar dascăl de sat; nu-mi aminteşte mereu distanţele: înadins îmi arată că mă consideră altceva!”

Nicolae Apostol ridică ochii recunoscător:

— Bună dimineaţa, duduie Matilda…

Ridică ochii, iar numele duduii Matilda îl şopti cu glas sfârşit; iar respiraţia i se stinse încă mai mult pe buze.

Într-aceasta dimineaţă de sfârşit de mai, oare mai există undeva sub soare un muritor întâmpinat într-un cerdac de-o atât de nepământeană făptură? Apariţia înainta către el în rochie albastră, spumoasă şi uşoară, cu guler şi mâneci de dantelă.

Abia atingea urâtele scânduri cu vârful pantofilor albi.

Cum de respirau amândoi acelaşi aer? Şi cum de se ofereau privirii lui atât de simplu ochii cu genele lungi, sprâncenele arcuite, obrazul sub care străveziu se citeau vinele albastre spre tâmple? Prin ce putere se împlinea această minune, fără ca nimic să se schimbe pe lume; toate să rămână în jurul lor, aşa cum sunt: ograda cu porcii scurmând şi raţele bălăcindu-se în treuci?

Nicolae Apostol sărută ca prin vis mâna întinsă.

Duduia Matilda întrebă cu un glas obosit:

— Ce priveai dumneata atât de visător, domnule Apostol?

— Cerul, duduie. Depărtările…

Duduia Matilda râse uşor, neîncrezătoare:

— Cerul? Depărtările? De ce minţi?… Pot să-ţi spun eu ce priveai. Te uitai la ograda noastră cât e de urâtă, cu atâta murdărie, atâtea orătănii şi hârburi… Făceai poate comparaţie cu parcul şi conacul de la Sofieni… Spune, nu?

Învăţătorul rosti cu un elan care în aceeaşi clipă îl înspăimântă prin temeritatea cuvintelor:

— Nu, duduie Matilda! Nu făceam nici o comparaţie. Mă întrebam numai cum poţi mata să trăieşti în asemenea decor. Îmi pari ca o domniţă surghiunită…

— Vai! exclamă ironic duduia Matilda, ducând mâna mică la sânul mic de sub ţesătura albastră. Nu-mi închipuiam că eşti atât de poetic… Domniţă, şi încă surghiunită?

— Domniţă, şi încă surghiunită… repetă apăsat Ni-colae Apostol.

Duduia Matilda ridică sprâncenele, subliniindu-şi nevinovata mirare:

— Dar, domnule Apostol, nu mă simt surghiunită de fel. Nu uita că aici m-am născut, aici am crescut. Poate nu ştii că eu mă scol dimineaţa să dau de mâncare la păsări şi să controlez cloştile?

Învăţătorul respinse cu oroare imaginea acestor te-restre îndeletniciri.

— Da-da! întări fata coanei Catinca. Acestea sunt ideile mamei, şi le aprob. Aşa m-a crescut, şi poate că n-a greşit… Pensionul de o parte, gospodăria de alta. Când am să mă mărit…

Nicolae Apostol simţi un cuţit împlântat în inimă.

Duduia Matilda îl răsuci cu o delicioasă cruzime:

— Când am să mă mărit, nu vreau să părăduiesc agoniseala părinţilor. Aceasta am să i-o hotărăsc soţului: dimineaţa, până la nouă, să nu se uite la mine, să întoarcă faţa la perete… N-am să încep cu pudra şi cu frizatul părului. Mai întâi cămara şi cheile; după ce-am pus toate la punct, am destulă vreme-toată ziua să fiu şi cucoană mare…

Cuţitul răsucit în inima lui Nicolae Apostol, după durerea ascuţită de la început, dădu drumul la o năvală fierbinte de sânge. Ce senzaţie dureros de dulce! Şi ce gânduri nebune îi năluciră. Adică, în care scop anume i le spunea toate acestea? Nu le rostea la întâmplare. Arăta aşa că nu se consideră o domniţă surghiunită. Că idealul ei e o viaţă modestă, de gospodărie cumpănită, poate alături de un om deprins şi el să trudească la munca pe care a văzut-o ea de când a deschis ochii: câmpul, plugăria… Cum de nu s-a gândit la aceasta mai demult? Purtarea coanei Catinca era destul de ciudată şi de semnificativă. Îl primea cu prietenie. Îi trimitea copila să-i ţină de urât. Poate pentru fata ei un asemenea soţ visa. Un om tânăr, energic, gata să ducă mai departe o gospodărie de ţară. Un om fără mofturi şi pretenţii… Ar da demisia… (Nicolae Apostol se lepădă de credinţa lui înainte de al treilea cântat al cocoşilor…!) Şi-ar da demisia şi ar intra la şcoala ei, să înveţe plugăria în lege şi să adauge la experienţa ei o energie bărbătească… Gândurile nebune îi înfierbântară tâmplele; împingeau sângele cu zvâcnituri năvalnice în inimă…

Duduia Matilda, aşezată pe scaun şi jucându-se cu dantela mânecii, înălţă ochii şi-l întrebă mirată:

— Nu spui nimic? N-am dreptate?

— Desigur… Fără îndoială… Negreşit… îngăimă Nicolae Apostol.

Duduia Matilda lăsă dantela între degete şi îl ameninţă cu arătătorul:

— Bagă de seamă! Dacă aş fi eu profesoară şi dumneata elev, ţi-aş pune notă rea. Nu e prea lăudabil pentru un profesor să repete de trei ori trei cuvinte care spun acelaşi lucru: desigur, negreşit, fără îndoială… Mama ar avea drept să se îngrijească de soarta lui Ţică la examen cu asemenea profesor… Schimbă tonul, neprevăzut: Ce răutăcioasă sunt! Dar nu e aşa că nu mă iei în serios…?

„Ce încântătoare e! gândi Nicolae Apostol. Nu e acesta un semn de iubire? A necăji nevinovat pe cineva înseamnă a-i arăta că-i porţi interes, a-i dovedi într-un chip mai discret simpatia… Şi a spus profesor! – nu un dascăl oarecare de sat. Profesor e şi Spiru Haret, şi Xenopol, şi Titu Maiorescu, şi Iorga…”

— Te-ai supărat de taci? stărui duduia Matilda. Îmi pare rău… Îmi cer scuze… Dar fac şi eu ce pot, să treacă timpul. Nu m-a trimis mama să-ţi ţiu de urât?

Edificiul înălţat de imaginaţia lui Nicolae Apostol s-a clătinat din temelii.

Aşadar, toate au fost numai „ca să treacă timpul”?

S-a clătinat edificiul, dar nu s-a ruinat. Îndată învăţătorul a descoperit o explicaţie optimistă: „Pudoarea feminină nu-i îngăduie să-şi trădeze un sentiment. Şi-a dat seama că a lăsat să se înţeleagă prea mult. Acuma încearcă să retracteze. O femeie invocă întotdeauna alte motive, frivole şi răutăcioase, ca să-şi ascundă, din delicateţe şi orgoliu, motivul grav care o face să ro-şească…”

Şi, cu încredere, pe aceste fragile temelii Nicolae Apostol clădi mai departe palatul său şi al nălucirilor.