Capitolul XVII

„Deşteptările din vis sunt câteodată tot aşa de crunte ca scufundările în moarte…”

A trecut a doua jumătate a lunii mai.

A trecut şi întâia jumătate a lui iunie.

A trecut şi elevul Ştirbulescu Constantin examenul, cu răspunsuri îndrăcite, care-au uluit şi în acelaşi timp au iritat solemnii examinatori. Încă nu mai dăduseră peste asemenea dihanie de copil!

Nicolae Apostol s-a întors din oraş glorios, cu trăsura de mare gală a coanei Catinca.

El pe scăunaş, coana Catinca şi Matilda în fundul trăsurii, Ţică pe capră, lângă vizitiu, unde obţinuse ca un prim acont al recompenselor de vacanţă învoirea să apuce hăţurile şi să mâne el caii. Atâta a aşteptat!

— Ţineţi-vă bine! strigase, scuipând în palme şi întorcând capul zbârlit, după ce lepădase bereta de marinar care-l incomoda. Ţineţi-vă bine şi faceţi-vă cruce! Mamă, ţi-ai făcut testamentul…?

Spuse, se propti în hăţuri şi dădu bici cu frenezie, ca unul care nu o dată trecuse prin şanţuri şi hârtoape, în galop, cu harabalele de la arie şi de la treburile câmpului.

Matilda ţipă uşor şi-l rugă să se potolească. Coana Catinca fu de altă părere;

— Lasă-l, copilă! Asta-i treabă bărbătească. Astăzi să înveţe a struni caii în zăbale, mâine oamenii! Nu-l vreau o mămăligă! Recunoscătoare, puse mâna lată pe genunchii lui Nicolae Apostol: Dumitale trebuie să-ţi mulţumesc că mi-ai întărit o părere veche a mea. Ştiam eu că are stofă în el, dar n-aveam proba. Acuma am proba. Şi mai am probă că şi pe dumneata te-a făcut Dumnezeu cu mână tare. Bravo! Halal! Bine mi l-ai mai dat la manej!… Nu te-aş schimba pe zece plăcinte cu moşnegăriile pe care le-a vârât în sperieţi la examen, păduchiosul mamei, păduchios!

Păduchiosul mamei pocnea din bici şi chiuia, de sfârâiau roţile trăsurii.

Nicolae Apostol plecă ochii cu modestie, copleşit de elogiile coanei Catinca.

Îl munceau, pe scăunaşul îngust, gândurile şi simţirile cele mai potrivnice. Se bucura de victoria sa pedagogică; dar se întrista la gândul că tocmai cu acest preţ de acum înainte nu mai are de ce urca dealul până la curte. Simţea uşoară şi ameţitoare atingerea Matildei, genunchii lor apropiaţi; dar îl sugruma siguranţa că totul s-a sfârşit, că numai întâmplarea are să-i mai pună faţă în faţă.

Într-o lună de zile chinuirea lui a crescut.

Câteodată i se părea că Matilda îi iese înadins înainte, că îl caută.

Altă dată răspundea distrată la întrebări şi părea că nici nu-i observă prezenţa. Nu era o chinuire? Dar o chinuire dureroasă şi dulce. De acum se întoarce acolo unde îi este locul sortit pe veci: între ţăranii desculţi şi rupţi, să se împărtăşească de la necazurile lor, străin însă acum cu desăvârşire de mulţumirile şi de bucuriile lor, netrebnice, de golani.

— Mamă, nu e aşa că domnul Apostol are să mai vie pe la noi? Nu e aşa că n-ai să ne ocoleşti acuma, dom-nule Apostol?

Matilda (i s-a părut, sau aşa a fost într-adevăr?) a pus o anumită mlădiere în glas, deosebită, stăruitoare, se-cretă.

— Duduie…

Începuse şi nu ştia ce va spune mai departe. Îl salvă coana Catinca:

— Ce duduie? Cu dânsa vorbeşti ori cu mine? Să-ţi spun eu ce-ai să faci! De-acuma ai vacanţă… Cine te opreşte să mai vii pe la noi, fără interes, aşa, pe gratis? Până acuma veneai pentru Ţică, pentru cei trei sute de lei (treacă de la mine, acuma s-au făcut patru), pe care i-ai câştigat cu merit şi i-ai muncit cu sudoare. Acuma mai vină şi pentru Matilda! Dumneata citeşti cărţi şi romanţuri; romanţuri citeşte şi ea. Nu cu mine are să vorbească deci despre năzdrăvăniile din cărţile dumneavoastră. Aşa încât numai pofteşte mătăluţă să nu-mi vii, că mi te struneşte Catinca Ştirbuleasca mai abitir ca Ticuţă telegarii…!

Ce blândă şi îndurătoare providenţă i s-a părut învăţătorului această coană Catinca în toane bune!

Stătea lăbărţată în fundul trăsurii, clădăraie de rotunjimi îmbrăcate în rochia de atlaz negru şi lucios. Părea caricatura unui bine hrănit idol chinezesc, din care un glumeţ şi-a făcut cuier pentru pălăria vişinie de pai lăcuit, zvârlită pe ceafă.

Dar Nicolae Apostol o vedea cu alţi ochi, cu totul alţi ochi, şi cu totul transfigurată.

Fără îndoială, această invitaţie nu era străină de cine ştie ce ascunse şi stăruitoare proiecte.

Matilda, în pardesiul alb de doc, cu pălăriuţa mică pe ochi, delicată şi fină, cu genele pudrate de praf şi încă mai delicioasă aşa, părea străină de rezultatul discuţiei. Desigur numai din pudoare s-a prefăcut deodată că n-o interesează.

Cu surâsul uitat pe buze, privea dincolo de dânşii, departe, peste timpuri, linia orizontului.

— Nu e aşa, Matilda?

Întrebând, coana Catinca se răsucise pe jumătate, ameninţând echilibrul din arhitectura rotunjimilor care alcătuiau plurisferica sa făptură.

— Ce să fie aşa? rosti Matilda revenind la realitate. A, da! Desigur, fără îndoială, negreşit…

„Ce divină joacă! gândi Nicolae Apostol. îi place să mă necăjească.” Aluzia la povestea cu: „Desigur, fără îndoială, negreşit” e un secret al lor. Un secret al lor, numai al lor…!

Matilda îşi scutură praful de pe gene cu degetul mic uşor rotunjit, într-un alintat gest de cochetărie.

Tot aşa de gingaşă e toaleta porumbiţelor când îşi lustruiesc fulgii.

Nicolae Apostol o mânca din ochi. Coana Catinca mânca bomboane de răguşeală şi tuşă. Într-un târziu Matilda spuse, făcând o legătură de gânduri numai de ea cunoscute:

— Apropo, mamă! Nu e aşa că nu s-a schimbat nimic din înţelegerea noastră? Îi scriu Estelei cum a fost vorba. O chem să stea toată luna lui iulie la noi… O aduce fratele ei, la plecare vine tot fratele ei s-o ia…

— Bine, copilă, eu nu-mi iau vorba înapoi! N-ai decât s-o chemi; n-are decât să vină! Numai să ştiţi că n-am să vă slugăresc în toiul muncilor…

— M-ai slugărit vreodată, mamă?

— Nu, copilă, să nu păcătuiesc. De altfel, Estela ta-i fată bună. Dacă nu s-o fi schimbat prea mult şi n-a căpătat mofturi, pot spune că-mi place… Dintre toate marţafoaicele din şcoala ta, asta era cea mai pe gustul meu…

— Aşa a fost şi tot aşa este, mamă. Ţi-o garantez…

Rămas în afară de discuţie şi în necunoştinţă de cauză, Nicolae Apostol presimţi o primejdie nouă şi alarmantă.

Lumina soarelui deveni deodată fumurie.

O prietenă însemna un adversar neprevăzut. Mai ales o colegă de şcoală. Rostul lui dispărea. Învăţătorul din sat n-avea decât să rămână devale, în satul lui, printre desculţii lui.

Restul drumului a continuat astfel, mai puţin glorios pentru Nicolae Apostol.

N-a mai fost vorba despre succesele lui Ţică, despre calităţile sale pedagogice, despre invitaţia să ţină de urât Matildei şi să discute năzdrăvăniile din cărţile lor! Fiecare s-a scufundat în lumea sa, izolată de a celorlalţi. Matilda tăcea visătoare. Ţică îndemna caii cu biciul şi

cu sudălmi de surugiu. Coana Catinca se răsucea şi încerca să se înalţe, ca să vadă mai bine cum arătau câmpurile arendaşilor şi proprietarilor pe care îi cunoştea până la a noua spiţă a neamului şi până la ultima poliţă de la zarafii târgului.

Pe unii îi aproba: „Brava! Halal! Asta mai zic şi eu orzoaică!” Pe alţii îi condamna cu scârbă şi fără drept la recurs: „Poftim! Ian priviţi la păpuşoaiele păcătosului! Nici sămânţa şi praşila întâi n-are s-o scoată!… Până într-un an îl vedem şi pe aista vândut la darabană! D-apoi ovăzul? Puchinoşenia asta-i ovăz?”

Nicolae Apostol nu putea spune dacă puchinoşenia era ovăz sau nu. Nu vedea nimic înaintea ochilor în afară de întunecatele ameninţări ale viitorului. Iar, deocam-dată, de aceste ameninţări îl consola senzaţia dulce a genunchiului atins uşor de genunchiul Matildei, în linele clătinări ale arcurilor.

Presimţirea a fost aşadar. A trecut însă repede. S-a risipit ca fumul. Nicolae Apostol a uitat de ea cum uiţi dintr-o clipă pe alta schimbătoarele rotocoale ale fumului.

Timpul, timpul pândea însă să i-o amintească, neîndurat, într-o aprigă precipitare de întâmplări.

Peste examenele sfârşitului de an păşise ca un lunatic. N-ar fi ştiut să spună lămurit cum s-au petrecut toate.

Poate elevii lui au simţit această înstrăinare. Poate că nu.

S-a despărţit pentru o vară de dânşii, grăbind formalităţi, semnând certificate, împărţind fără pompă nişte premii sărăcăcioase şcolarilor deodată străini de intere-sul şi de sufletul său: lui Vasile Ţăpu şi Măriei Bot, lui Alexandru Blănariu şi la vreo doi din nenumăraţii Col-ţun, nepoţii lui moş Lecachi Zamă-Lungă. S-ar fi zis că copiii mai aşteptau şi altceva.

El nu le-a citit în ochi aşteptarea.

Domnul Lascăr Sofian n-avea a se plânge de excesul de zel al dăscălaşului din Ponoare. Se ţinea de cuvânt.

Se arăta om de înţelegere. Căpătase şcoală: îşi împlinise fantezia. Căpătase casă: se astâmpărase.

Nu mai încurca pe nimeni. Nu mai stătea în calea nimănui. Nu mai stătea prea mult nici chiar acasă la el. Nu-şi rodea pragul.

Mai mult rosese peria tot ştergându-şi mereu straiele şi pălăria când pleca sub o sută de pretexte nou născo-cite, ca să bată drumul curţii, sus, la Ştirbuleasca.

Asemenea rătăciri se iscă din senin în viaţa fiecărui om. Mai târziu, păţitul pomeneşte despre ele cu un fel de uimire, ca despre neînţelesele fapte ale unui nebun, străin de adevărata sa fiinţă. Mai târziu…

În timpul cât le trăieşte, însă, îi par, ca şi lui Nicolae Apostol, o nebunie dureros de dulce.

Viaţa din afară de conacul cu porci scurmând în gunoaie şi cu cârduri de raţe bălăcindu-se în treuci, viaţa cealaltă, a satului, a oamenilor, a ţării mai de departe, nici nu exista. Oamenii treceau pe dinainte-i ca umbrele; tot ca umbrele, fără să lase urmă, treceau peripeţiile lor.

Într-acel timp a ars acoperişul de la hanul lui jupân Aizic. Neguţătorul a scos boarfele afară, au început co-piii a se văita în limba lor plângătoare, a leşinat madama Sura şi de-abia au adus-o la simţire vecinele. Au scăpat cu spaima. Au sărit oamenii – era zi de duminică – şi au stins pălălaia.

Nicolae Apostol n-a găsit vreme să se abată pe la jupân Aizic şi să-i spună un cuvânt de părere de rău.

După câteva zile s-a săvârşit din viaţă feciorul cel din urmă al părintelui Ştefan, după ce se întorsese de la oaste şi de la învăţătură, să zacă aproape doi ani într-un fund de pat. L-au bocit toate femeile şi l-a dus la groapă tot satul.

Nicolae Apostol s-a repezit în fugă să bălmăjească vorbe încurcate şi reci preotului bătrân, surpat pe scaun cu faţa în palme, preotesei cu ochii uscaţi de plâns. L-au simţit fără îndoială amândoi cât de străin era de durerea lor, cât de puţin era el pregătit în asemenea ceas să gândească la moartea cea plină de spaimă, căderea în noapte şi în nimic. În ochi îi sclipea un lacom neastâmpăr de viaţă.

În acea zi sosea prietena Matildei, multaşteptata Estela. Se hotăra întrucâtva soarta lui. De chipul cum avea să-l primească această prietenă a Matildei depin-deau poate drumurile lui mai departe la conacul din deal. Se lepădau de dânsul? Nu-i rămânea decât să se înfunde în bârlogul gol şi să-şi mistuie suferinţa şi ruşinea citind romanele şi dramele unde toate deznodămintele se petrec altfel.

S-a furişat deci din mulţimea adunată să petreacă la groapă un tânăr mort înainte de a fi apucat să trăiască, s-a prelins ca un răufăcător pe lângă garduri şi a tulit-o la deal.

Prietena Matildei sosise.

I-a găsit pe toţi în cerdac, în afară de coana Catinca, pentru care timpul acesta de seceră şi de treier era prea preţios ca să-l piardă cu musafiri. Încolo erau toţi: Estela Mărgineanu, fratele ei, Dinu, locotenent de cavalerie, Matilda şi Ţică. Şi când s-a ivit, toţi au tăcut.

Cunoştea el asemenea tăcere. Se întinde când apare nechemat tocmai omul care făcea obiectul discuţiei. Această impresie i-a pecetluit şi lui cuvântul pe buze. A fost stângaci, mut şi prostănac.

S-a chinuit să inventeze un pretext, o carte despre care-i vorbise Matilda.

Venea s-o ceară.

— Imediat! spusese Matilda şi alergase să aducă volumul.

O grabă cu intenţia destul de străvezie. Îi dădea cartea, putea să plece: îl expedia!

El a mai stat.

Simţea că trebuie să plece, ştia, îşi hotăra: „Uite acum, într-un minut, mă ridic, îmi iau ziua bună…!” Dar a rămas încleştat pe scaun, mut şi îndobitocit, numai ca să mai aspire acelaşi aer din care aspira Matilda, s-o mai vadă, s-o ştie mişcând aproape, chiar când nu ridica ochii să-i urmărească mişcările.

Stătea şi tăcea.

Prietena Matildei i-a pus câteva întrebări indiferente, de simplă politeţe. Ţică era ocupat cu nişte cutii cu jocuri căpătate în dar. Locotenentul de cavalerie, după câteva glume cu Matilda, pe care el nu şi le-ar fi permis niciodată, s-a interesat despre caii de călărie, despre o oarecare şa şi alte chestiuni hipice.

Toţi îi ignorau existenţa, lăsându-l în afară de conversaţie, şi el nu pleca. Iar ofiţerul o tutuia pe Matilda, făcea aluzii la amintiri comune, aprindea cu dezinvoltură ţigara şi îi arunca fumul în nas, fiindcă ea se plângea că nu-i place fumul de tutun.

Pe urmă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, zurnăindu-şi pintenii, locotenentul înaintase în capătul cerdacului, examinase curtea cu ochi de strateg, chemase:

— Ia veniţi, fetelor!

Au sărit amândouă. El a rămas locului.

Pe dânsul nu-l chema nimeni să-i afle vreo părere.

— Ia poftiţi, jupâneselor, să facem un consult… Ce ziceţi de planul meu? În locul coanei Tincuţa, ştiţi cum aş proceda? Mai întâi aş da jos toate şandramalele astea… Sunt o ruşine şi un scandal! La pământ cu ele şi la foc!… Pe urmă aş pune să ridice un rând de grajduri sistematice la stânga, şurile şi ocoalele în fund. Locuinţele argaţilor îa dreapta…

Arăta cu braţul întins, ca un comandant indicând operaţiile pe un câmp de manevră.

— Şi mai ce? Şi mai ce? îl înteţeau fetele. Ce faci cu toată curtea din mijloc? Manej?

— Nici de fel! Nu credeţi voi că mă luaţi peste picior cu una, cu două!… Ce fac? Împrejmuire de sârmă – gazon şi trandafiri. Asta fac! Trag două alei. Una de la poartă la scări; alta spre grajduri şi şuri. Toată porcăria şi găinăria – afară cu ele! Mutate în dosul casei…

— Bine, Dinule! Ştii că n-ai idei proaste?! îl luă în răsfăţată bătaie de joc Estela. Să i le spui acestea diseară tântei Tincuţei şi o să avem de ce râde… Ce-ai să păţi cu noi n-ai să împărţi…

La râsul Estelei se adăugase surâsul Matildei.

Dar locotenentul Dinu Mărgineanu nu se dădu bătut.

— Râdeţi voi, râdeţi! Eu ştiu ce ştiu… Mă pricep cum s-o iau pe coana Tincuţa… Şi poate, dacă are să spună astăzi nu, mâine are să spună da! Ce crezi, Matilda?

Matilda n-a răspuns, descoperind că s-a deplasat o panglică din agrafa pantofului şi necăjindu-se să-i restabilească poziţiile iniţiale, aşa cum cerea moda din acea vară: la fiecare pantof o fundă ca două aripi de fluture prinse-n inel nichelat.

— Dă-mi voie, Matilda!

Locotenentul Dinu Mărgineanu n-aşteptă autorizaţia; puse un genunchi în pământ, şi în doi timpi şi trei miş-cări repară catastrofa.

— Fin picior! Mic pantof? Când bem şampanie din el, ca nişte adevăraţi urmaşi ai Romei, nişte răi şi nişte fameni…?

Nici acum Matilda nu spuse nimic. Nu l-a pus la locul său.

A surâs şi a plecat genele, să-şi acopere pudic lumina ochilor.

Nicolae Apostol s-a desprins în sfârşit de pe scaun. Şi-a luat ziua bună. Nu l-a reţinut nimeni. A mers până la poartă împresurat de scroafe cu purcei şi de cârdul gâştelor, simţindu-se privit din spate, ridicol şi jalnic: un mârlan, un învăţător de sat, îmbrăcat mai pretenţios decât îi permite lungul nasului, incomodat de manşete, pipăindu-şi borurile pălăriei ciufulite de Ţică.

Pentru aceasta a fugit el de la înmormântarea celui din urmă dintre copiii părintelui Ştefan, pe care-i sece-rase an de an oftica, şi pentru aceasta n-a găsit timp şi suflet să rostească o vorbă de alean pentru durerea unui tată!

Două zile s-a frigărit acasă: de pe pat pe scaun şi îndărăt.

A treia zi nu s-a putut birui.

Cu deznădejde a purces a urca iarăşi dealul, să aducă îndărăt cartea împrumutată.

Locotenentul Dinu Mărgineanu plecase.

Singure, Matilda şi Estela i-au făcut altă primire. Sau poate numai lui i s-a nălucit că i-au făcut altă primire.

Au discutat despre cartea adusă de el, despre alte cărţi. Estela Mărgineanu i s-a părut mai puţin nesuferită ca în ziua dintâi. Era o fetişcană veselă şi fără astâmpăr, copilăroasă şi cu întrebări de-o obrăznicie nostimă. Se înşela Nicolae Apostol, sau într-adevăr prietena Matildei îl privea cu oarecare curiozitate? Poate Matilda i-a destăinuit ceva. Poate i-a spus ceea ce nici el nu ştie…

Învăţătorul a prins grai şi curaj. Ca să fie pe placul Estelei, a început să povestească istorisiri vesele, anecdote, întâmplări citite şi auzite, în care, dintr-un mize-rabil orgoliu şi dintr-o dorinţă de a se face interesant, lăsa să se înţeleagă că a jucat şi el un rol important şi întotdeauna simpatic.

Exagera…

Din ce în ce era mai departe de el, cel adevărat.

— Şi cum te-ai resemnat să adopţi o asemenea ca-rieră? întrebă într-un târziu Estela. Uite, să te fi întâlnit oriunde în altă parte, într-un tren, la băi, într-un oraş, aş fi putut jura că eşti orice altceva: avocat, profesor de liceu, magistrat… Orice, în afară de un învăţător care e condamnat să trăiască toată viaţa într-un sat şi să predea lecţii la copiii ţăranilor…

Altă dată, acum câteva luni, Nicolae Apostol ar fi dat răspunsul fierbinte care însemna credinţa lui de-o viaţă, justificarea sa pe pământ.

Acum, împins mai departe de demonul pierzării, inventă o istorisire romantică şi plină de peripeţii confuze. Orfan, dintr-o familie cu stare pe vremuri şi apoi sărăcită, a intrat în şcoala normală numai fiindcă nu voia să fie sarcină rudelor mai îndepărtate. A preparat şi liceul în particular. Va da o licenţă, poate două… Înadins a cerut un post retras de lume, ca să-şi poată continua aceste studii – pe care le ţine secrete faţă de altă lume… Pe urmă, peste vreun an, doi, drumul lui va fi altul şi va duce aiurea… Deşi (aceasta era pentru Matilda), deşi a descoperit că viaţa de ţară îi place foarte mult, e interesantă, plină de pitoresc… Poate chiar mai târziu, când îşi va da una din cele două licenţe, cea în drept, va căuta un post de magistrat la ţară. Departe de lume şi izolat, lucrezi, citeşti, scapi de tirania relaţiilor.

— Dumneata eşti un romantic! declară Estela. Romantic sau îndrăgostit… N-ai venit cumva aci ca să-ţi ascunzi o dragoste nenorocită?

Nicolae Apostol roşi – i se păru că Matilda a întors capul şi priveşte în altă parte, ca să-şi ascundă şi ea roşaţa din obraz.

— Domnişoară, răspunse, nu sunt un om dintre acei care-şi strigă sentimentele în piaţa publică. Am pudoarea sentimentelor…

— Genul tău, Matilda! rosti Estela Mărgineanu şi poate înadins a schimbat vorba.

De atunci Nicolae Apostol îşi petrece ziua şi noaptea sfărâmându-şi mintea să scornească mereu alte explicaţii absurde pentru stăruinţa cu care se înfăţişează ca un cerşetor la poarta coanei Catinca Ştirbulescu.

Uneori Matilda şi Estela îl primesc cu voie bună. Vorbesc despre Sadoveanu şi Vlahuţă, Anghel şi Iosif, Semănătorul şi Viaţa Românească. Estelei îi plăcea Pătrăşcanu şi Caragiale. Când e vorba de anumite pasaje, aleargă în casă să caute cartea şi citeşte cu un mare dar actoricesc, cu o seriozitate calculată, din care scoate cele mai comice efecte.

Alteori, însă, de cele mai multe ori, Nicolae Apostol se simte de prisos.

Prietenele discută între ele despre cărţi cu totul necunoscute de dânsul, despre anume romane franţuzeşti cu mare faimă la pension. Trec apoi la amintirile lor, la întâmplări cu eleve şi profesoare, la fostele colege care s-au logodit ori s-au măritat, la moda pălăriilor şi a rochiilor, la concerte.

Matilda cântă din ce în ce mai rar la clavir.

Cel puţin atunci tăcerea lui însemna o cucernicie de ascultător. Aşa, e o mărturie umilitoare de ignoranţă, hotarul care desparte două lumi.

La început s-a oferit să execute oarecare servicii mărunte. Bunăoară, să ducă scrisorile la primărie înaintea factorului sau să aducă el ziarul şi corespondenţa, ca să scutească argaţii de-un drum.

Acum nu-l mai aşteaptă să-şi ofere serviciile. I le cer ele, găsind foarte natural rolul acesta subaltern.

Lui Nicolae Apostol îi pare totuşi încântătoare situaţia de curier şi de om de serviciu.

Mai puţin îl incintă ghiduşiile lui Ţică atunci când pentru o farsă bine izbutită îl alege victimă pentru înveselirea crudă a Estelei şi a Matildei.

Farsele lui Ţică sunt crude şi uneori păguboase.

O dată i-a agăţat un rac viu la spate, de haină, iar el s-a învârtit prin cerdac fără să ştie de ce cele două prietene izbucnesc mereu înnebunite de râs. Altă dată i-a strecurat pe la ceafă, prin guler, praf de scărpinat, silindu-l să se stăpânească şi să stea ţeapăn pe scaun, când lui i-ar fi venit să-şi scarpine spinarea de un stâlp, cum se scarpină godacii din ogradă, cu grohăituri de mulţumire. Păguboasă a fost gluma pe urma căreia s-a ales cu haina agăţată. Haina lui de la croitorul extra din târg. Matilda s-a supărat şi l-a dojenit pe Ţică, s-a oferit să repare ea dezastrul, a venit cu ac şi cu aţă şi a început să coase ruptura, cu toate împotrivirile lui Nicolae Apostol.

Nu şi-a scos haina – cum şi-ar fi putut permite aşa ceva? A cusut-o Matilda pe el. Ce dulce şi neuitat moment! Îi simţea atingerea uşoară a degetelor, respiraţia caldă – el aspira parfumul părului, suav şi ame-ţitor.

Atunci, în acea seară, a luat hotărârea îndrăzneaţă să-şi mărturisească iubirea într-un răvaş. L-a scris. Avea să pună plicul într-o carte chiar a doua zi. A doua zi scrisoarea nu l-a mulţumit. A început alta, şi alta… Pe urmă, când scrisoarea i s-a părut în sfârşit definitivă, n-a avut curajul s-o pună în carte.

Sosise locotenentul Dinu Mărgineanu mai devreme decât fusese vorba. S-a invitat singur să stea o săptămână, pe urmă să plece cu Estela şi cu Matilda într-o excursie cu trăsura, la mănăstirile din ţinutul Neamţului.

Rostul lui Nicolae Apostol din nou rămânea în afară de plimbările, de discuţiile şi petrecerile celorlalţi. Jucau crochet; perechile partizilor se completau cu Ţică. Odrasla coanei Catinca îşi descoperise o aptitudine deosebită pentru asemenea jocuri de îndemânare şi precizie. Ajungea corsar înaintea tuturor şi-şi făcea o plăcere să trimită bila Matildei şi a locotenentului Dinu Mărgi-neanu pe sub hambare, în treuci şi tocmai în fundul ogrăzii, la grajduri. Nicolae Apostol rămânea spectator bleg şi neinteresant.

Pleca pipăindu-şi scrisoarea, care se mototolea în buzunarul de la piept.

Într-o zi nu i-a găsit.

Erau plecaţi undeva pe câmp, în pădure, nimeni nu ştia exact unde. Nici nu avea nimeni dintre argaţi şi slujnice libertatea de cuget să răspundă la asemenea întrebări. Toţi forfoteau cu ochii în pământ. Stăpâna, mânioasă, tuna şi fulgera, la uşa cancelariei unde se încheiau socotelile şi se făceau plăţile. Un român necăjit, cu pălăria în mână, ridicase ochii şi poate glasul. Nicolae Apostol l-a recunoscut. Tudose Bot, tatăl Mariţei Bot, gospodarul prăpădit, cu o casă de ploduri. Ridicase ochii şi poate glasul, să-şi apere cine ştie ce mizerabilă a lui dreptate.

Alături de el, logofătul Pintilie, înalt şi ţeapăn, cu harapnicul spânzurat pe braţ, îl îndemna să-şi ţină gura, iar Tudose Bot n-a dat ascultare poveţei. În aceeaşi clipă coana Catinca s-a prăvălit de pe cele două trepte de unde se răstise cu mâinile în şolduri; vânătă de mânie, a smuls harapnicul de pe braţul logofătului şi a început să-l plesnească pe Tudose Bot peste obraz.

Una, două, trei lovituri!… Trei, şi mai multe.

— Nu da, cucoană!

— Hristosul şi panaghia voastră de hoţi!… Nu da, cucoană? Hai? Nu da, cucoană?… Vrei socoteală dreaptă? Na, socoteală dreaptă!

— Nu da, cucoană, că intru-n păcat…!

— Na pentru păcat! Ţine pentru păcat, calicule!

Loviturile răpăiau pe obrazul şi pe umerii omului cu şerpii curelelor şi cu codirişca, ponciş peste ochi, şuierat peste sfârcul urechilor.

Nicolae Apostol a asistat la scenă fără să aibă drept la cuvânt.

Şi ce cuvânt, întru a cui dreptate ar fi putut el oare să mai scoată acum? Ar fi dorit să se afle departe, cât mai departe, să n-o fi văzut niciodată aceasta.

S-a dat îndărăt pas cu pas, spre poartă. Pe lângă el a trecut Tudose Bot, cu pălăria în mână, ştergându-şi vârcile de sânge cu mâneca murdară a cămeşoiului. I s-a părut sau a fost adevărat? Tudose Bot a făcut o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se oprească şi să spună ceva învăţătorului. Poate să i se jeluiască, poate să-l facă martor al asupririlor pe care le îndură, poate numai să aştepte un cuvânt de alean, cum se mulţumeşte orice năpăstuit în asemenea împrejurări. A şovăit numai o clipă pasul şi, smucindu-se, a trecut mai departe, fără să-i dea ziua bună, ocolindu-i privirea. Îşi făcuse socoteala, bietul Tudose Bot!

Cum s-ar fi putut să-i dea lui dreptate şi să-i asculte păsul un surtucar venetic care stârcea toată ziua la curtea Ştirbuleascăi, după ce stârcise toată iarna şi primăvara la aceea a boierului Lascarache?

Nicolae Apostol citi osânda din această răzgândire a lui Tudose Bot.

Dar scrisoarea din buzunar, de deasupra inimii, îi dădu destulă tărie să înfrunte judecata lui Tudose Bot şi să strângă din umeri la osândele lui.

A doua zi, dimineaţa, Mariţa Bot s-a oprit de vreo două ori din dereticatul încăperii. Voia să spună ceva şi n-avea curaj. Dădea târcoale tuşind, ştergând a treia oară praful de pe aceeaşi carte, aşteptându-l pe domnul învăţător să ridice ochii. Domnul învăţător nu-i ridica.

Era scufundat, se vede, într-o lectură cumplit de atrăgătoare, deşi de o jumătate de ceas n-a întors foaia.

N-a ridcat ochii Nicolae Apostol nici când copila, înfrângându-şi sfiala, a întrebat cu glas tremurat:

— Ai auzit mata cum l-a bătut Ştirbuleasca la curte pe tătuca?

—.

— Cu harapnicul l-a plesnit, ca pe gâţe.

—.

— Mi se pare că erai şi mata pe acolo?

—.

— Aşa am înţeles eu de la tătuca. Dară i-am spus că nu se poate. Dacă erai pe acolo, săreai să pui un cuvânt, să-l scapi…

—.

— Măcar de-ar fi fost pe sfânta dreptate! Aşa, el o mâncat bătaie, şi Ştirbuleasca ne-o mâncat munca noastră pe-o săptămână… Fiindcă trebuie să ştii mata că o săptămână toţi am ieşit la praşila păpuşoiului, cu căţel şi cu purcel. Tătuca, şi mămuca, şi eu; toate plodurile, de l-o dus şi pe cel micuţ în covată, să-l mănânce muştele. Acuma, Ştirbuleasca, pe cuvânt că s-o mâniat, a tras linie roşie în condică la socoteala noastră. Gata! Scurtă socoteală! Bună socoteală! Taman cum ne ex-plicai mata la lecţie că aşa urgie era numai pe vremea fanarioţilor şi că a scăpat acuma românul de dânsa. Spune mata dacă a scăpat. Spune dacă nu scrie câteodată şi minciuni gogonate în cărţile pe care le-nvăţăm?

—.

— Văd că te supăr pe mata cu pustiile noastre de necazuri şi că mata ai de citit…

—.

— De-acuma fug!… Am prăşit şi fasolea din grădină de-aicea. Mata ai cam uitat de dânsa. Fiecare cu necazurile lui. Poate ai şi mata destule… Cu sănătate!… Şi nu mai fi mata amărât de cele ce te-au amărât, că toate trec… Aşa-i spuneam eu şi tătucăi, de mi-o dat un picior undeva aseară…

Mariţa Bot, în costumul ei de gospodină în miniatură, cu fustă creaţă şi brâuşor, aşteaptă un cuvânt. Cuvântul nu vine. Fetiţa lipeşte încetişor uşa.

În cameră e răcoare, curat, miros de busuioc. Ea a dat muştele afară, ea a stropit pe jos, ea a tăbârcit doniţa cu apă; chiar muşcatele din fereastră ea le-a adus, ea le udă, printr-însa trăiesc. A plecat, iar pretutindeni a rămas prezenţa ei.

Nicolae Apostol şi-a ascuns obrajii în palme.

Pe urmă…?

Pe urmă a venit şi ceasul celei mai crunte dezmeticiri.

Întâmplarea s-a petrecut repede. Tot aşa sunt deşteptările dintr-un somn cu vis dulce, când vraja te poartă pe alte tărâmuri şi deodată deschizi ochii cu spaimă să vezi că acoperişul arde undeva în vâlvătaie şi e gata să se surpe peste tine.

Nicolae Apostol plecase în acea dimineaţă avântat de acasă, cu o hotărâre care nu mai îngăduia amânare. A schimbat scrisoarea din plicul mototolit de atâta purtare în altul proaspăt. Pornea să-şi joace soarta. A doua zi ar fi fost prea târziu.

Matilda pleca împreună cu toţi în excursia din Munţii Neamţului. Urma apoi să revină numai două zile şi să-şi pregătească bagajele pentru o lipsă mai lungă…

Familia Mărgineanu îi întorsese invitaţia, poftind-o să petreacă restul verii la vila lor, la Constanţa.

Rămâneau astfel la conacul de la Ponoare numai coana Catinca, să mai muştruluiască mârlanii cu harapnicul, şi Ţică, să bage satul în sperieţi când trece călare, galop, în vârtejuri de praf. Pentru aceştia, Nicolae Apostol n-ar fi avut de ce să mai urce drumul bătătorit de aproape trei luni… La toamnă… Dar cine mai poate şti câte se vor petrece până la toamnă?… În ultimele zile i s-a părut că privirea Matildei întârzie stăruitor, gânditoare şi melancolică asupra lui… Poate că şi ea gândeşte la fel. Poate că simte la fel. Poate că şi ea e pătrunsă de triste-ţea acestei îndepărtări. Şi poate înadins pleacă, numai ca să-şi verifice puterea unui simţământ încă nemărturisit, dar năvalnic. Scrisoarea lui va limpezi pentru amândoi o îndoială. Va deschide un drum. E o scrisoare umilă, arzătoare şi deznădăjduită. N-o poate supăra… Iubirea nu ofensează niciodată pe nimeni… Va pune plicul în carte, îi va da cartea în mână, spunându-i că se află înăuntru ceva numai pentru dânsa. Ea va înţelege îndată. Va alerga din cerdac în camera ei, nerăbdătoare… Iar el va aştepta, silindu-se să pară cât mai natural, discutând banalităţi cu domnişoara Estela Mărgineanu, povestindu-i anecdote aşa cum îi plac ei şi cum pentru dânsa colecţionează acum toate hazurile din cărţi, din ziare şi din almanahuri.

Peste un sfert de oră are să apară Matilda. Îi va afla răspunsul din ochi şi din îmbujorarea obrazului.

Totul e simplu. Totul aşa s-a petrecut de când există pe lume iubire!… De ce-o fi fost atât de prostănac până acum? De ce a aşteptat atâta, până în ceasul al doisprezecelea?

Totul e simplu, a devenit miraculos de simplu.

Viaţa, ca să-i dovedească de îndată cât de simple sunt toate, încă de la poartă l-a întâmpinat cu semne de excepţională favoare. De astă dată nu i-au mai ieşit înainte nici porcii grohăind, nici n-au tăbărât gâştele cu larmă. Toropite de arşiţa dimineţii, toate vietăţile curţii moţăiau în cotloane umbrite. Vietăţile curţii, orătănii şi animale, argaţi şi slujnice – toţi, toate, tot.

Nu mai rămânea decât să-i iasă înainte Matilda, sin-gură. Ca totul să fie cu atât mai simplu! Îi va preda cartea şi plicul fără martori…

Când a ajuns la ultima treaptă a cerdacului, a tuşit. A bătut în uşa deschisă. Aşteaptă. Nimeni. Fereastra deschisă. Tot nimeni. Nu face nimic! Va aştepta până ce va da semn de viaţă cineva în această casă deodată pustie. Chiar nu atât de pustie dacă ascute auzul şi ascultă. Din cealaltă cameră, din fund, prin uşa deschisă străbat în camera din faţă, în salon, ecouri de glas şi de râsete. Aşadar acolo sunt?… În sufragerie, desigur, încă la cafeaua cu lapte, leneşii!

Oare Matilda n-are nici o presimţire? N-are să tresară când va ieşi în cerdac şi va da cu ochii de dânsul?

S-a aşezat pe grinda cerdacului să aştepte… Nici n-avea mult de aşteptat. Se aud scaunele mişcate, glasurile învălmăşite, semn că s-au ridicat de la masă. Au trecut în salon… Acum. Acum, dacă providenţa îi este până la sfârşit de partea sa, toţi au să rămână în casă, iar afară va ieşi numai Matilda. Aşa cum ştie că trebuie să se Sntâmple.

Numai această siguranţă l-a îndemnat să tacă şi să aştepte, în loc să-şi anunţe prezenţa tuşind ori bătând din nou în uşă. Dar de ce el, care a învăţat copiii ţăra-nilor fără creştere că a asculta la uşi e năravul cel mai scârbavnic, de ce el s-a dat la adăpost, să asculte ce vorbesc cei dinăuntru?

E adevărat că el asculta la o fereastră deschisă, nu la uşă, şi e adevărat că totul a venit înainte de a se dezmetici, fără premeditare.

— Ţii pariul? întrebase glasul Estelei Mărgineanu.

— Care pariu, Steluţo, că n-am fost atentă?

E glasul Matildei.

— Pariul de-adineauri. Ce Dumnezeu, ai uitat atât de repede? Pariul că astăzi Niculiţă Pisălogul are să se prezinte cu un buchet de flori, de adio.

— Nu pun nici un pariu, Steluţo, fiindcă şi eu mă cam tem de aşa ceva. A început să devină agasant. No-roc că plecăm! Aşa, n-are să ne silească să fim nepoliticoase şi să-i dăm a înţelege că ne-a obosit toată ziua bună ziua!

Acesta e glasul Matildei? Acestea sunt vorbele rostite de buzele Matildei?

Urmează glasul locotenentului Dinu Mărgineanu, acompaniat de un hohot sonor de râs:

— Te pomeneşti că în legea lui ţi-o fi făcând curte, Matildo!

Când râsul locotenentului s-a potolit, intervine vocea coanei Catinca, răguşită şi groasă:

— Lăsaţi-l în pace, fetelor şi dumneata, Dinule! Mie îmi pare om destul de deştept şi la locul său. Îşi cunoaşte lungul nasului. Dacă i-o fi venit lui vremea de făcut curte, găseşte el o fată de popă ori de învăţător, ca pentru nasul lui… De unde aţi mai scos-o şi asta? Să fi simţit aşa ceva, nu-i făceam eu vânt să se trezească tocmai devale? Vine şi el, sărmanul, să se simtă între lume mai subţire! Nu-ţi fi vrând, ca răposatul Colibăşeanu, să se tâmpească numai cu beţivi şi cu muierile din sat… Vine, a venit, şi iaca n-are să mai vină de-acuma!

— Să vă arăt eu cum vine, a venit şi n-are să mai vină? se repezi glasul Estelei Mărgineanu. Păcat că n-am o pălărie ca o roate de car. Staţi! Am găsit. Ticuşor, ia dă-mi tu capacul de la cutia de carton. Aşa.

Aşteptaţi acum să vă arăt cum vine, a venit şi nu va mai veni domnul Niculiţă Pisălogul.

Urmează o pauză.

Unghiile lui Nicolae Apostol au însângerat palmele.

Desigur, înăuntru, Estela, cu darul ei actoricesc şi cu capacul cutiei de carton în chip de pălărie, imită mersul şi apariţia în cerdac a lui Niculiţă Pisălogul, alias Ni-colae Apostol de la şcoala comunei Ponoare.

Parodie deplin izbutită, căci după pauza atentă a izbucnit un hohot general de râs. Se disting toate râsurile în corul pe patru voci. Râsul gros al coanei Catinca, rostogolindu-se-n toate sferele corpului; râsul lui Ţică, însoţit de tropăituri şi întrerupt de icnete; râsul nechezat al locotenentului de cavalerie Dinu Mărgineanu; râsul uşor şi chicotit al Matildei.

Da, şi râsul Matildei, şi râsul Matildei!

Nimeni, nu întrerupe nimeni această crudă joacă. Dimpotrivă, toţi, cu Matilda împreună, se întrec strigând prin hohote:

— Încă! Bis! Brava, Steluţo! Brava, Estela! Bată-te cucul, Estelo, fată hăi, că nebună mai eşti! Bis! Te rugăm, Steluţo, înc-o dată…!

Ce-l mai ţine oare locului pe Nicolae Apostol? Cum de nu se prăbuşeşte oare un om din picioare când înăuntru-i s-a petrecut o asemenea surpare? Totu-i sfârşit, şi el nu se desprinde de pe grinda unde-a rămas încleştat, cu pumnii încleştaţi, cu fălcile încleştate… Aşteaptă. Ce mai vrea încă?

Înăuntru altă pauză; alt hohot de râs. Estela Mărgi-neanu s-a executat şi a doua oară; depăşindu-se pe sine, desigur, căci hohotul e mai nebun.

Pe urmă, când toţi s-au potolit, glasul lui Ţică străbate cu o neaşteptat de umană şi reparatorie indulgenţă, să ceară graţie pentru învăţătorul Nicolae Apostol:

— Matilda, nene Dinule, la logodna voastră nu e aşa că o să-l invitaţi şi pe domnul Apostol? Zău! E caraghios el când stă şi tace ca un moroi, dar zău că mi-e drag! Nu-i chiar aşa de ţoapă!

După o clipă, cu nestatornicia drăcească şi ascuţimea neîndurată pe care Nicolae Apostol prea bine i-o cunoştea, acelaşi glas al lui Ţică adăuga:

— Numai mă tem că n-aveţi să-l chemaţi, ca să nu fii tu gelos, nene Dinule, pe dânsul când o veni el s-o invite pe Matilda la dans… Vreţi să vă arăt eu cum are s-o invite? Aşteptaţi…

Pizmuind succesul actoricesc al Estelei, Ţică a uitat accentele generoase de acum o clipă. Înăuntru încearcă să reconstituie imaginara invitaţie la dans a învăţătorului din Ponoare, aşa cum se va petrece la mai puţin imaginara logodnă a domnişoarei Matilda Ştirbulescu cu locotenentul Dinu Mărgineanu din cavalerie.

A încercat şi vede-se că a izbutit, judecând după intensitatea celui de al treilea hohot de râs şi după exclamaţia coanei Catinca:

— Mânca-l-ar mama, că are toate talenturile, păduchiosul mamei, păduchios!

În gura lui Nicolae Apostol s-a revărsat un gust de fiere şi de moarte.

S-a desprins de pe grinda cerdacului. Umerii au căzut, mâinile spânzură lălâi. Îşi târâie paşii sleiţi spre poartă, ca omul cel mai gârbov de pe pământ.

Nu-l latră câinii, nu-l întovărăşesc scroafele cu godaci, n-au tăbărât asupra lui cârdurile de gâşte. Nimic nu s-a schimbat pe lume.

Soarele e tot sus şi tot atât de strălucitor; numai albastrul cerului parcă e nesuferit de dureros acum.