Capitolul XXI

„Iar pe tovarăşa trimisă lui de viaţă a primit-o mai îndârjit ca pe o duşmancă…”

În optimismul său copilandru şi gureş, Ana Puşchilă se cam înşelase.

Nu s-au împăcat atât de repede şi n-au dus casă bună de la început.

Într-adevăr, nu era aricioaică. Dar arici se arăta a fi Nicolae Apostol. Ghimpe, îndată zbârlind ţepii.

Nu-l înţelegea.

De altminteri, nu se mai înţelegea pe sine nici el sin-gur, Nicolae Apostol; domnul Aricilă, domnul Ghimpoşilă, domnul Înţepoşilă, cum îl botezase ea, cu o regretabilă lipsă de seriozitate.

El se pregătise pentru o viaţă lină, de înfăptuiri prudente, cu o cuminţenie câştigată după amare experienţe. Copilandra aceasta îl irita ca o musculiţă intrată sub pleoapă. Venise din toată lumea să-i tulbure orânduielile, să născocească în fiecare zi altă drăcovenie, să opună vehementă împotrivire la un plan al lui şi să apere unul al ei; unul necugetat, necântărit, nesocotit pe hârtie – năzărit spontan în jocul vorbirii.

Mai curios şi mai scandalos era că mai toate îi izbuteau!

— Am mână norocoasă! spunea, suflecându-şi mânecile bluzei ca o gospodină care se pregăteşte să frământe cozonacii.

Şi avea într-adevăr mână norocoasă.

În prima zi de clasă, Nicolae Apostol se pregătea să asiste la cel dintâi duş rece. La o potolire bruscă a entuziasmului.

N-a fost nimic.

Ana Puşchilă a cucerit de la început iubirea copiilor, le-a ţintuit atenţia, a pus stăpânire pe cele două serii de şcolari într-o întorsătură de mână şi a făcut faţă ceasului dificil cu o naturaleţa de soră mai mare venind în mijlocul unei puzderii de fraţi mai mici fără nici o preocupare pedagogică. Şi totuşi preocuparea exista. Dar un instinct fin, feminin, o apărase de toată pedanteria cu care debutantul Nicolae Apostol pornise acum doi ani să aplice învăţătura manualelor.

El asudase.

Ea se juca

— Ţi-a plăcut? întrebase, satisfăcută ca după o glumă bine izbutită.

Răspunsul lui Nicolae Apostol a fost în doi peri. Era contrariat de un succes atât de uşor; gelos pe unul atât de deplin.

Ana Puşchilă presimţi aceasta. În chip de consolare, explică:

— Vezi, secretul meu e foarte simplu… Chiar dacă ţi-l spun, nu mi-l poţi fura. Îmi aparţine… Ţi-am povestit de la început că am patru fraţi mai mici. Surori şi fraţi. Am crescut cu dânşii. Pot spune că eu i-am crescut de când erau de-o şchioapă, în locul mamei, care avea alte greutăţi ale gospodăriei. I-am păzit, i-am lăut, le-am dat să mănânce, i-am cârpit… Aşa că înainte de a fi învăţat la şcoala normală, fără Pestalozzi şi Herbart, am învăţat, cum să iau copiii. Mi-a intrat învăţătura în sânge. Pe urmă, tata mă lăsa de multe ori, mai târziu, să-i ţin locul în clasă. Eram eleva lui, şi deodată, prin drept divin, devenisem profesoară! Îţi închipui mutră pe mine!… Cu cei mai mulţi dintre colegi mă jucasem şi mă hârjonisem în recreaţie. Nu era lucru uşor să trec din bancă pe catedră şi să fac pe belfereasa, fiindcă tata pleca la târg sau la strânsul fânului. Am bătut şi la palmă! Mă crezi? Am bătut la palmă, fiindcă bătea tata. Acum sunt de alte principii. El tot mai bate. Eu îi fac morală. Sunt de idee că baţi mai grozav cu cuvântul!

Mereu vorbea despre familia ei, despre tatăl ei, fraţii ei, mama ei! Nicolae Apostol, orfan înăsprit în viaţa de internat, străin de căldura unei vieţi de familie, purta prin viaţă răceala unui copil care n-a cunoscut alintare de mamă.

Poate de aceea nu înţelegea locul exagerat pe care îl ocupau amintirile din copilărie în toate istorisirile Anei Puşchilă şi chiar în principiile sale pedagogice. Îi combătea pe Pestalozzi şi pe Herbart cu suvenirurile ei de copilă'! Iconoclastă, le arunca o sfârlă în nas şi îi poftea s-o lase în pace cu teoriile lor.

Pe urmă, îl surprindea pe Nicolae Apostol uşurinţa de adaptare a fetişcanei de nouăsprezece ani, mişcându-se atât de sigur într-un sat unde nu-i mai călcase piciorul.

Într-un ceas descoperise adăpost şi găzduire. Era departe casa, în marginea de sus a satului, la doi gospodari fără copii, ursuji, cu bărbatul mereu pe drumuri; Toma Cârlibaba, posomorât şi pletos, pristav peste pădurarii coanei Catinca Ştirbuleasca, nu se prea avea bine cu satul din pricina rostului său de păzitor al unui bun la care mulţi râvneau să răşluiască o sarcină de uscături ori o inimă de car. Dar gospodăria era curată, ceva mai cuprinsă decât a nevolnicilor din vale; câţiva stupi umpleau ograda de bâzâitul subţire al albinelor.

Nicolae Apostol nu fusese în stare să iscodească un asemenea adăpost în câteva luni.

Ana Puşchilă mersese de-a dreptul, ca şi cum ar fi cunoscut dinainte casa şi oamenii.

Tot aşa îşi făcea în fiecare zi drum pe la alte gospodării, intra în vorbă cu femei, le dădea un sfat sau cerea un sfat, se amesteca în viaţa lor, şi în trei luni ştia mai multe decât aflase Nicolae Apostol după doi ani trecuţi despre necazurile şi faptele ponorenilor. N-a stat în cumpănă să bată şi poteca uitată de Nicolae Apostol, până la curtea coanei Catinca Ştirbulescu. Numai că ea n-a urcat dealul aprinsă de aceleaşi năluciri, care pe dânsul îl făceau şi acum să roşească. Ea s-a dus o dată pentru a mijloci dreptatea unei femei cu socotelile încurcate de logofătul Pintilie; a doua oară pentru a căpăta straie şi daruri destinate pomului de Crăciun.

Când s-a întors cu obrazul învăpăiat de ger şi cu şo-şonii încărcaţi de zăpadă, din uşa cancelariei i-a strigat lui Nicolae Apostol:

— Victorie pe toată linia! Am operat-o pe zgripţoroaică de n-are să-şi mai găsească somn la noapte! Dar nu mai are încotro! Şi-a dat cuvântul…

Ana Puşchilă şi-a lepădat şoşonii, a dezbrăcat paltonaşul de postav aspru cu blană de miel şi s-a apropiat de sobă să-şi dezmorţească degetele.

După ce le-a dogorit bine, s-a întors şi cu spatele, să-şi dogorească umerii şi spinarea.

La masă, Nicolae Apostol corecta caietele. Era zi de duminică. După-amiază de duminică. Zâmbise sceptic când Ana Puşchilă îl vestise că pleacă la curte şi când îi spusese cu ce gânduri. Dar, nerăbdător, nu-şi găsise loc în casă, venise la cancelarie să afle rezultatul, cu nădejdea ascunsă că fetişcana aceasta, căreia toate îi mergeau prea bine şi prea uşor, are să se întoarcă de data aceasta cu nasul în pământ.

Se osândea, scârbit de sine, pentru asemenea tulburi şi uricioase simţăminte, dar nu şi le putea birui.

Îi părea nedrept ca acolo unde el a dat greş, unde a întimpinat vrăjmăşii, rezistenţă şi umilinţă, altcineva să izbândească în joacă.

— Nu pari prea bucuros! observă Ana Puşchilă. Sunt sigură. Nu-ţi vine să crezi… Îţi închipui că m-am mulţumit aşa, cu un nimic: doi-trei colaci, două-trei sute de nuci. Ei bine, nu! Află că nu! Mai întâi am căpătat brad din pădure. Brad şi căratul până aici. Pe urmă o sută de lei pentru cărţi. Una sută lei!… Ştii ce înseamnă asta de la o zgripţoroaică gen coana Catinca Ştirbuleasca?

— Mda…

— Te cred!… Mda, fiindcă şi dumneata ai avut de-a face cu dânsa. Dar stai, că n-am isprăvit. Ce crezi că am mai căpătat?

— Luna din cer, stelele! răspunse ţepos Nicolae Apostol.

— Ba chiar că am căpătat şi tot ce-mi trebuie pentru o stea… Bani separat, să le facem copiilor o stea cum n-au avut încă… Să laşi chestia asta pe socoteala mea. Eu le fabricam steaua şi procleţilor de fraţi mai mici… Dar nu-i vorba despre stea. Am căpătat, domnule Apostol, nici mai mult, nici mai puţin de şase rânduri de străiţe; trei pentru băieţi, trei pentru fete… Plus altele: nuci, bon la jupân Aizic pentru smochine, lumânărele, poleială şi alte multe… Ce zici? Felicită-mă, domnule Aricilă!

Ana Puşchilă înaintă de la sobă şi îi întinse voiniceşte mâna fierbinte. Nicolae Apostol o prinse moale, fără convingere.

El nu consimţea atât de uşor la asemenea jocuri fri-vole. Spuse, distanţând cuvintele şi apăsând pe ele:

— Foarte frumos. Te felicit! Numai că…

— Numai că?

— Toate acestea se plătesc.

— Fireşte! Le plăteşte coana Catinca din vechea sa pungă…

— Să fim serioşi!… Se plătesc altfel. Pe coana Catinca n-a apucat-o filantropia din semn. Urmăreşte ea un scop… Mâine are să-ţi ceară să nu mai intervii în chestii care nu ne privesc, ca, de pildă, socotelile logofătului Pintilie… În cel mai fericit caz aceasta – dacă n-o să-ţi ceară cumva altele mai greu de acceptat…

— Ei, şi dacă are să-mi ceară? S-o creadă ea! Ţi-am spus din ziua dintâi când ne-am cunoscut că-s învăţată să dau prin băţ. Ea are să-mi ceară una. Eu am să fac alta! Ce ştiu eu şi cum ştiu eu!

— Să dea Domnul! clătină sceptic din cap Nicolae Apostol.

— Are să dea! Şi până la Domnul, are să ne mai dea ceva şi domnul Lascăr Sofian, şi domnul Spirică Necşulescu. Mâine îţi cer să-mi împrumuţi un monitor ori o monitoare, de exemplu pe Bot Maria. Fă-mi hatârul şi desparte-te de simpatia dumitale pe-o zi. O pun pe catedră, îi încredinţez sacra misiune să mă reprezinte, îmi iau toiagul şi plec cu colinda la Sofieni şi la Stulpicani…

— Domnişoară, înc-o dată îţi atrag atenţia că lucrurile nu sunt aşa de simple cum le iei dumneata, în uşor. Ascultă-mă pe mine…

— Ascult. Tot păţitu-i priceput! Vorbeşte un păţit, nu-i aşa?

— Nu e vorba de pătăraniile mele. E vorba de evidenţă. Orice serviciu de la asemenea oameni înseamnă un angajament faţă de asemenea oameni. Filantropia lor ascunde un calcul, o cursă…

— Şi a domnului Lascăr Sofian?

— Şi…

Nicolae Apostol răspunse înainte de a măsura intenţia precisă a întrebării. Ana Puşchilă izbucni în hohot de râs:

— Aşadar, dumneata eşti oarecum obligatul domnului Lascăr Sofian? Singur mi-ai spus-o. El a făcut şcoală de hatârul dumitale, nu al şcoalei. El a scos un om cu drepturi şi contract dintr-o casă ca să te instaleze pe dumneata… Şi totuşi domnul Lascăr Sofian n-a venit până acum să-ţi ceară vreo plată. De-acum înainte sunt şi mai puţine probabilităţi că are s-o facă, de vreme ce Emil Sava şi oamenii săi l-au trecut la categoria moaşte… Lasă-mă, te rog, pe mine, să le descurc eu acestea. Dumneata prea mult împarţi un fir de păr în patru…

— Fiindcă ştiu cum se pot întoarce răspunderile.

— Treci toate răspunderile asupra mea. Când voi face o prostie, eu am să trag consecinţele. Dumneata n-ai decât să strângi din umeri şi să te descarci: „Ea singură a făcut de capul ei. O nebună şi o zănatică…!” Crede-mă, nu merge cu măsuratul de trei ori până să tai o dată. Acestea sunt bune să le predicăm noi copiilor… Dar dacă vom lucra aşa, nu mai ajungem noi să ridicăm şcoală în Ponoare nici în douăzeci de ani, aşa cum se cuvine, şi rămâne şcoala numai în planurile din sertarul dumitale. Nu vom ajunge nici să luminăm cugetele oamenilor, pentru a căpăta singuri conştiinţa de drepturile lor.

Nicolae Apostol rupe vârful creionului, apăsând în fi-lele de caiet. „Vom lucra… nu mai ajungem noi… să ridicăm noi…” Acum nu mai e şcoala lui, lupta lui, înverşunarea lui…!

Se încruntă ca un avar când nepoţii risipitori îi pomenesc despre chipul cum vor prădui zimţii agonisiţi cu sudoare şi suferinţă.

Ana Puşchilă, cu palmele răsucite la spate, lipite de sobă, îl priveşte cu un surâs în care străbate o uşoară tristeţe.

Discuţiile lor cam acestea sunt întotdeauna.

Există între dânşii un obstacol nevăzut, un perete subţire, dar inexpugnabil, împiedicând sufletele lor să cir-cule cald de la unul la altul. Ar fi aşa de simplu! Aşa de uşor!

Amândoi au venit aduşi de aceeaşi chemare într-un sat urgisit. Dar amândoi nu se potrivesc în fire şi în părerile despre chipul cum şi-ar putea împlini această chemare.

Nicolae Apostol e aspru, colţuros, bănuitor; îşi creează din senin cazuri de conştiinţă. Mereu e stăpânit de teama să nu contracteze obligaţii faţă de oamenii pe care nu-i iubeşte şi nu-i stimează; cu toate acestea, e preocupat de judecata oamenilor pe care nu-i iubeşte şi nu-i stimează.

Ana Puşchilă nu-şi complică viaţa cu asemenea griji. Nici nu se poate pătrunde de gravitatea solemnă şi încruntată a misiunii sale. Merge direct la faptă. Se achită de ea cu simplitate şi voioşie; cu un simţ practic fe-meiesc şi cu o femeiască lipsă de scrupul. Ea alege din viaţă numai luminile şi fuge de umbre.

Sunt două firi. Se zgârie reciproc în loc să-şi aline reciproc rănile de fiecare zi ale vieţii şi oamenilor.

Acuma de ce stă încruntat, parcă i s-au înecat coră-biile, şi de ce nu scoate nasul din caiet? De ce nu ridică ochii la dânsa, care a venit cu atâta voie bună să-i împărtăşească o biruinţă a ei, a lor? De ce nici nu i-a mulţumit când i-a făcut surpriza transformărilor din cancelaria aceasta uricioasă şi rece, goală, aşa cum o găsise când a venit?

A aşteptat înadins să plece la oraş. Cu Bot Maria şi cu Chihaia Toader a schimbat dulapul, hârtiile colorate din rafturi, tablourile şi harta din perete; a adus ea altele de acasă. Era în drept să o recompenseze măcar cu o exclamaţie… Nicolae Apostol n-a găsit altceva mai bun de spus decât: „Mai lipsesc nişte cordeluţe roz!”'

Ei i-au venit lacrimile în ochi. Şi de multe ori de atunci îşi ascunde ochii podidiţi de plâns. Cum poate fi un om tânăr aşa de ursuz?

Lumea din sat spune că gazda ei, badea Toma Cârlibaba, e ursuz. Dar badea Toma, cât e el de ursuz, nu-i rezistă când începe ea a sporovăi. Îl loveşte râsul, îşi leapădă toporişca de sub braţ, ca să se poată bate cu pal-mele pe genunchi: „Ei, bată-te norocul să te bată, că multe mai ştii, duduiţo, şi multe-ţi mai dau prin căpşorul ista de dumbrăveancă!” Aşa-i spune: dumbrăveancă, fiindcă o asemuie cu o pasăre de fâneţe cu pene albastre şi viorii… Nicolae Apostol nu-i spune nici într-un fel. „Domnişoară…”

Parcă nu-s camarazi, tovarăşi de exil de trei luni pe a patra.

— S-a făcut cald aici. Nu te ispiteşte să-i tragem o plimbare până la moară?

— Nu, domnişoară.

— Bine, domnule Aricilă. Mă duc singură.

Şi Ana Puşchilă îşi încalţă şoşonii, îşi îmbracă paltonaşul de postav de Azuga, îşi trage căciuliţa brumărie pe frunte şi porneşte singură pe drumul îngheţat al satului.

Zăpada scrâşneşte sub paşi.

Gospodinele o opresc să-i vorbească despre un proclet care s-a zbânţuit prin ger, dihocat la gât, şi a căpătat gâlci; altele s-o poftească cu nişte ouă, fiindcă le-a croit o fustă; jupân Aizic a scos nasul şi vârful barbişonului printre uşă să-i ureze plimbare plăcută. E „populară” în sat, cum ar spune domnul Spirică Necşulescu.

Dar aceasta n-o încântă şi n-o mulţumeşte. De ce-a rămas domnul Ghimpoşilă în cancelaria lui, în loc să se bucure de asemenea soare sclipitor în zăpezi?

Aceasta a durat iarna întreagă. Cu unele zile încă şi mai puţin vesele.

O dată nu şi-au vorbit o săptămână.

— Bună dimineaţa!

— Bună ziua!

— La revedere!

Şi atât! O săptămână întreagă, fiindcă de capul ei a găsit de cuviinţă să solicite fără nici o demnitate ajutorul domnului Spirică Necşulescu pentru şcoală.

Episodul s-a petrecut la han. Ea intrase să cumpere aţă din micul bazar al lui jupân Aizic. A dat peste dânsa proprietarul Stulpicanilor, s-a prezentat, au intrat în vorbă, s-a minunat că şcoala din Ponoare e onorată cu o asemenea dăscăliţă distinsă şi drăguţă şi că el habar n-a avut.

Ana Puşchilă l-a luat repede:

— Acuma ai habar. Şi-mi pare bine! Fiindcă şcoalei din Ponoare nu-i ajunge să aibă o dăscăliţă distinsă şi drăguţă precum pretinzi dumneata că aş fi, probabil fiindcă nu ţi-ai pus ochelarii să mă examinezi mai atent. Mai are nevoie şi de altceva…

— Mă rog, mă rog! se cocoşise domnul Spirică Necşulescu. S-auzim.

— Când ai să auzi, tare mă tem că ai să fii mai puţin vesel…

— Îmi pare rău, duduiţă drăguţă! Spune, şi sunt la dispoziţie.

— Cu vorba?

— Cu fapta!

— Nu cu fapta. Cu punga. Ştii dumneata că deschidem o listă de subscripţie? Vreau să ridicăm aici o şcoală model. O şcoală la care să contribuie toţi locuitorii din comună, mari şi mici, săraci şi bogaţi. Tot ce-a făcut domnul Lascăr Sofian e provizoriu… Intenţiile sale sunt mai… în sfârşit, mai boiereşti; mai grandioase. Dar m-am gândit – adică ne-am gândit, eu şi colegul meu – că nu e bine ca o şcoală să fie ridicată din banul şi voinţa unui singur om, mai ales ale unui reacţionar în principii ca domnul Lascăr Sofian. Dumneata mă înţelegi… Domnul Lascăr Sofian pentru moment s-a retras din politică. Mâine poate să revină asupra retragerii… Atunci şcoala din Ponoare devine un capital electoral… Aceasta nu o vrem noi. Toţi, ori niciunul! Deschidem o listă de subscripţie, dăm serbări, adunăm un fond. În doi-treipatru ani o să vorbim altfel.

Ana Puşchilă făcu o pauză să-şi tragă răsuflarea.

Vorbise repede şi improvizase un basm fantasmagoric tot atât de repede. Totul fusese o născocire a ei, sub inspiraţia momentului. Dar simţea o ameţeală dulce şi un tremur de emoţie ca la un examen de care depindea soarta ei de mâine. Reluă:

— M-am gândit să încep cu dumneata. Eşti mai mult decât un simplu proprietar. Un intelectual şi şeful unui partid democrat în înţelesul cel mai dezinteresat al cuvântului. Pentru inaugurarea primei liste nici nu se poate o alegere mai fericită.

— Domnişoară, mă onorează aceste aprecieri măgulitoare.

— Onorează şi dumneata lista!… Domnule Aizic, dă-mi te rog o foaie de hârtie şi un creion…!

Pe tejghea, Ana Puşchilă scrise titlul:

LISTA DE SUBSCRIPŢIE No. 1 pentru ridicarea şcoalei primare din com. Ponoare.

Apoi aşteptă, înălţând privirea albastră sub genele negre.

— Să scriu cât? Se răzgândi: Adică scrie dumneata. Poftim creionul…

Domnul Spirică Necşulescu scrise în capul listei: „Lei 100.”

Ana Puşchilă făcu o schimă de evidentă decepţie:

— Mi-ai turtit fesul! Dumneata eşti om de o sută de lei? Şi pentru inaugurarea unei liste de subscripţie, înseamnă o încurajare serioasă o sută de lei? Ce-au să spună ceilalţi…?

Domnul Spirică Necşulescu trase hârtia şi se pregăti să corecteze pe 1 în 2.

— Dă-mi voie, spuse Ana Puşchilă. Lasă-mă să corectez eu! Mai simplu! Mă pricep în chestiile astea de corectat, după câte caiete îmi cad mie în mână toată ziua.

Luă foaia şi corectă într-adevăr simplu.

Mai adăugă un zero la sută: „Lei 1.000”.

— Dar e aproape preţul unui vagon de grâu, domnişoară! protestă domnul Spirică Necşulescu.

— Obrazul subţire cu cheltuială se ţine, dragă dom-nule Necşulescu. Gândeşte! Numele dumitale! Surpriza, te asigur, puţin plăcută pentru domnul Lascăr Sofian şi pentru domnul Emil Sava… Fapta în locul vorbelor.

Domnul Spirică Necşulescu oftă adânc şi băgă mâna în buzunar.

Nici nu ştia dacă are o mie de lei asupra sa. Îi avea. Încercă măcar să se plătească, apucând dăscăliţa de bărbie, cu un suspin ştrengăresc.

— Ah! ce nu face un om pentru o fetiţă atât de dră-guţă?

Ana Puşchilă rosti, privindu-l în ochi:

— Mai întâi, pentru o fată drăguţă şi singură, un om lasă mâna în jos şi n-o tratează ca pe slujnicuţele de hotel.

Mâna grăsună a domnului Spirică Necşulescu părăsi cu regret bărbia rotundă şi catifelată a dăscăliţei.

Nicolae Apostol ascultă cu fălcile încleştate, cu ochii crunţi.

— Când mi-a pus mâna pe bărbie, am stat la îndoială dacă să nu-i trag una peste labă… Am făcut mai bine. L-am silit să se simtă el. Nu zici nimic? O mie de lei! Una – mie – lei! Una mie, aproape cât un vagon de grâu. Pentru un început e mai mult decât în visul nostru.

— Al dumitale poate, nu al meu!

Ana Puşchilă se opri, cu toată bucuria din figură stinsă.

— Cum. aceasta găseşti să-mi spui? Aceasta e mulţumirea dumitale…?

— Recapitulează singură, domnişoară! glăsui Nicolae Apostol cu asprime. Mai întâi, tot ce i-ai istorisit acestui domn au fost pure invenţiuni. Mai apoi, nu te-a autorizat nimeni să vorbeşti şi în numele meu… În sfârşit, lăsând la o parte cele o sută şi una de alte lucruri, pe care te rog să le meditezi, domnişoară, rămâne vina dumitale cea mai gravă. O persoană care se respectă nu riscă să se pună în situaţiunea dumitale: să se lase apucată de guşă într-un han de un individ din toată lumea.

— Pardon! încercase Ana Puşchilă să întoarcă totul în glumă Pardon! S-o iau şi eu metodic, cu,mai întâi”… Mai întâi, eu n-am guşă. De unde ai scos că am guşă? Mai apoi, domnul Spirică Necşulescu nu e un individ venit din toată lumea. E proprietar, avocat, şef de partid politic… Şi, în sfârşit…

— Am terminat!

Nicolae Apostol a ieşit trântind uşa.

Ana Puşchilă a rămas să plângă, cu obrajii în palme, cu coatele rezemate pe masa unde atât de triumfătoare răvăşise lista de subscripţie şi dania domnului Spirică Necşulescu.

O săptămână nu şi-au vorbit. Îşi ocoleau privirile. Pe urmă, vorbele au venit rare şi stânjenite de amândouă părţile.

Şi, în sfârşit, peste ele a venit primăvara.